Soldatul de plumb
de H.Ch.Andersen
Au fost odata douăzeci şi cinci de soldaţi de plumb, cu
totii fraţi, pentru că fuseseră cu toţii turnati din aceeasi veche lingura de
plumb. Ei tineau arma la umar, privind drept inainte si erau imbracati intr-o minunata
uniforma de culoare rosie-albastra. Primele cuvinte pe care le-au auzit pe
lumea aceasta, dupa ce s-a ridicat capacul cutiei in care erau asezati, au
fost: „Soldati de plumb!” Aceste cuvinte le-a rostit un baietel, care,
vazandu-i, batea din palme de bucurie. El ii primise in dar de ziua lui, iar
acum ii asezase pe o masa in ordine de batalie.Toţi soldatii semanau intre ei
pana in cele mai mici amanunte, afara de unul singur: acesta nu avea decat un
singur picior, fiindca fusese turnat cel din urma, iar plumbul nu mai ajunsese.
Cu toate acestea, statea intr-un singur picior cum stateau ceilalti pe doua si,
dintre toti, tocmai el urma sa aiba o soarta deosebita, datorita unei
imprejurari ce merita a fi povestita.
Pe masa pe care au fost insirati soldatii de plumb se aflau
multe alte jucarii, dar cea mai minunata dintre toate era un castel de carton,
prin ferestrele caruia puteai zari, in interior, salile frumos mobilate.
In fata castelului se inaltau cativa copacei, asezati langa
o oglinda de cristal care trebuia sa tina loc de lac si pe care pluteau cateva
lebede de ceara. Toate acestea erau pline de farmec, dar si mai fermecatoare
era o fetita care statea in poarta larg deschisa a castelului. Fetita fusese
croita tot din carton, dar era imbracata cu o rochie din matasea cea mai fina
si, o panglica ingusta, din matase albastra, ii inconjura gatul, iar pe umeri
purta o esarfa roz; parul li era impodobit cu o stea stralucitoare. Plina de
gratie, isi ridica mainile spre cer si, pentru ca era dansatoare, isi inaltase
si un picior, dar il tinea atat de sus incat soldatul de plumb nu-l vedea, ceea
ce-l facu sa-si inchipuie ca nici fetita nu are decat un singur picior.
– Cred ca fata aceasta mi se potriveste de sotie, se gandi
el. Dar e prea de neam mare pentru mine. Isi duce viata intr-un castel, pe cata
vreme eu nu am ca adapost decat o cutie pe care mai trebuie sa o impart cu alti
douazecisipatru de soldati; cutia aceasta, daca ma insor, nu poate fi o
locuinta pentru ea! Totusi, vreau sa incerc sa o cunosc!
Soldatul se ascunse apoi in spatele capacului unei cutii de
tutun care se afla pe masa. De acolo se putea uita linistit la gratioasa
faptura care nu obosea sa stea intr-un picior si nici nu schita macar un gest,
desi pozitia in care ramasese era destul de incomoda.
Cand se insera, ceilalti soldati de plumb au fost pusi la
loc in cutia lor, iar lumea din casa s-a dus la culcare.
Jucariile incepura atunci sa se joace intre ele, ba de-a
„azi ne vin musaflrii”, ba de-a „hotii si soldatii” ori de-a „baba oarba”.
Soldatii de plumb se intorceau de pe o parte pe alta in cutia lor, pentru ca ar
fi luat si ei bucurosj parte la joc, dar nu erau in stare sa ridice capacul.
Spargatorul de nuci se dadea peste cap, iar creionul se plimba vesel pe masa.
Se isca o zarva atat de mare, incat se trezi si canarul, care lua si el parte
la taraboi, dar numai cu un cantec in versuri. Singurii care nu se miseasera de
la locul lor au fost soldatul de plumb si mica dansatoare. Ea se oprise dreapta
si nemiscata, stand in varful piciorului, cu amandoua mainile ridicate in sus,
in timp ce el, stand tot atat de drept intr-un picior, nu-si lua privirea de la
dansa.
Dar iata ca batu miezul noptii! Capacul cutiei de tutun sari
atunci dintr-o data, dar inauntru nu era tutun, nu, ci un spiritus mic si
negru. Saritura capacului si aparitia spiridusului erau, intr-adevar,
spectaculoase.
– Soldatule de plumb! zise spiridusul, o sa-ti sara ochii!
Soldatul de plumb se facu insa ca nu-l aude.
– Asteapta numai pana dimineata, spuse spiridusul, si te voi
invata eu minte!
Cand se lumina de ziua si copiii se sculara, soldatul de
plumb a fost pus pe fereastra deschisa. Fie din vina spiridusului, fie din
cauza vantului, soldatul de plumb cazu jos de la etajul al treilea. A fost o
cazatura strasnica, asa ca ramase prins intre pietrele de pe caldaram, cu
piciorul intins in sus, cu casca pe cap si cu baioneta pustii indreptata in
jos.
Baiatul alerga numaidecat cu servitoarea sa-l caute. Dar
nu-l zarira, desi trecusera pe langa el si fusesera gata-gata sa-l calce. Se
intelege ca, daca soldatul ar fi striga „Sunt aici!”, l-ar fi gasit indata, dar
acesta crezu ca nu-i de obrazul unui soldat in uniforma sa strige dupa ajutor.
Nu mult dupa aceea se porni ploaia; la inceput, mai incet,
apoi tot mai tare, pana ce incepura sa curga pe caldaram adevarate suvoaie de
apa.
Dupa ce ploaia inceta, trecura insa doi baieti pe langa
soldatul nostru.
– Uite, uite! striga unul dintre ei, aici e un soldat de
plumb, sa-l punem sa pluteasca pe apa!
Baietii facura atunci o barca de hartie, pusera soldatul de
plumb inauntru si-i dadura drumul pe canalul de piatra, plin cu apa, de pe
marginea strazii. Amandoi baietii fugeau pe alaturi odata cu alunecarea barcii,
batand voiosi din palme. Doamne! Dar ce valuri erau pe canal, ce suvoi puternic!
Doar plouase cu putin timp in urma din belsug. Barca de hartie se legana in
dreapta si in stanga, cateodata se invartea in cere, incat soldatul de plumb se
simti cuprins de spaima. Cu toate acestea, curajul nu-l parasi; vesmintele nu i
se decolorasera, iar el continua sa se uite drept inainte, tinand arma la umar.
Dintr-o data, barcuta de hartie intra sub un pod de piatra,
tot atat de intunecos ca si cutia soldatilor de plumb in care statuse pana mai
atunci.
– Unde voi ajunge? se intreba. Da, da, spiridusul e de vina!
se gandi el. Dar daca ar fi si fetita cu el in barca, atunci n-ar fi atat de
suparat, chiar de s-ar face inca o data pe atat de intuneric.
In clipa aceea aparu un sobolan, care-si avea locuinta sub
podul de piatra.
– Ai bilet de libera trecere? intreba sobolanul. Scoate
biletul!
Insa soldatul de plumb nu-i raspunse nimic ci el continua
sa-si stranga si mai tare arma la umar. Barca isi urma calea, iar sobolanul se
lua dupa ea. Vai! cum scrasnea din dinti si cum striga la bucatile mici de lemn
si la firele de paie ce pluteau pe apa sa-l tina pe loc:
– Opriti-l! Opriti-l! N-a platit vama si nici nu si-a aratat
biletul de libera trecere!
Dar suvoiul se inteti tot mai mult, soldatul de plumb incepu
sa zareasca lumina zilei; in schimb, auzi un sunet care ar fi putut speria
chiar si pe un barbat curajos. Inchipuiti-va ca de sub pod suvoiul se varsa
drept intr-un canal larg, ceea ce insemna pentru soldatul nostru un pericol tot
atat de mare cat ar fi pentru noi o cascada.
Ajunsese insa atat de aproape ineat nu se mai putu opri si
fu tarat mai departe. Barca aluneca in jos, dar soldatul de plumb ramase tot
drept in picioare. Nimeni nu trebuia sa poata spune despre el ca a clipit macar
din ochi. Barca se invarti de trei-patru ori si se umplu cu apa pana la
margini; imediat avea sa se scufunde.
Soldatul de plumb era acum in apa pana la gat, iar barca
continua sa se scufunde. Hartia din care fusese facuta barca mcepu si ea sa se
desfaca din ce in ce mai tare, apa trecu peste capul soldatului, iar el se gandi
in clipa aceea la micuta dansatoare atat de gratioasa pe care nu o va mai
revedea niciodata. In urechi ii rasunara cuvintele:
Zorilor, Zorilor, Prevestitoare de moarte!
In clipa aceea barca se desfacu de tot si, in acelasi
moment, soldatul de plumb fu inghitit de un peste mare.
Vai, cat de intuneric era in pantecul pestelui si cu cat mai
rau decat sub podul de scurgere! In afara de aceasta, nu avea nici loc de ajuns
sa se miste. Totusi, soldatul de plumb, intins in burta pestelui cat era de
lung, continua sa tina in mana, cu vitejie, arma.
Dupa un timp, pestele se zvarcoli in toate partile, facand
cele mai neasteptate miscari. Dintr-o data, se linisti ca lovit de trasnet.
Dupa o vreme, ochii soldatului de plumb fura orbiti de o lumina stralucitoare
si cineva striga cu surprindere: „Soldatul de plumb !”
Pestele fusese prins de un pescar si dus la targ,
servitoarea il cumparase, il dusese in bucataiie si il spintecase cu cutitul.
Cand vazu soldatul de plumb, il lua si il duse in casa, aratandu-l ca pe o
ciudatenie care a calatorit in burta unui peste.
Cu toate acestea, soldatul de plumb avea de ce sa fie
bucuros de soarta lui. El a fost pus din nou pe masa cu jucarii, si, iata!
Lucrurile pot fi uneori atat de minunate pe lumea aceasta: se afla in aceeasi
camera din care plecase, aceiasi copii se foiau in jurul lui, iar pe masa
dormitau aceleasi jucarii, printre care se numara si castelul minunat, cu
gratioasa dansatoare. Ea statea mereu dreapta, intr-un picior, tinandu-l pe
celalalt ridicat in aer.
Soldatul de plumb fu atat de miscat de intamplare, incat
aproape ca varsa lacrimi de plumb; dar aceasta nu s-ar fi cuvenit. El privi
spre dansatoare si ea il privi, la randul ei, dar nu schimbara impreuna nici un
cuvant.
Pe neasteptate, unul dintre copii insfaca soldatul si-l
arunca in soba, fara nici un motiv. Fara indoiala ca tot spiridusul eel negru
era de vina.
Soldatul de plumb se pomeni o clipa in plina lumina si simti
o caldura ingrozitoare, dar nu-si putu da seama daca toate acestea erau
pricinuite de flacarile focului sau de flacara propriei sale iubiri.
Culorile minunatei lui uniforme disparura, dar nimeni n-ar
fi putut sa spuna daca aceasta se datora calatoriei sau era o urmare a propriei
sale suparari. El se uita la grajioasa fetita, iar fetita il privea si ea. Apoi
simti ca incepe sa se topeasca, dar ramase, mai departe, la fel de curajos, cu
arma in mana.
Atunci se deschise o usa, din cauza usii deschise se facu
curent, si dansatoarea de hartie zbura si ea, ca o silfida, drept in foc, langa
soldatul de plumb, aprinzandu-se si disparand in flacari. Soldatul de plumb se
topi cu totul si din el ramase doar un mic cocolos, pe care a doua zi, cand
scotea cenusa din soba, servitoarea il gasi zgribulit in forma unei inimioare
de plumb. Din dansatoare, insa, nu mai ramasese decat steaua cea stralucitoare,
dar care era, acum, si ea arsa si neagra ca un carbune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu