In padurea
Petrisorului
de Mihail Sadoveanu
Era pe la sfârşitul lui august, şi pădurea Petrişorului,
bătrână şi nestricată de mână de om, îşi desfăşura tăcută bolţile de
frunzişuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un pisc
prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel
întăi, printr-un şuiet adânc, sosirea vânturilor. Aşa urca lin spre asfinţit,
şi de pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzişurile.
În ţihla măruntă de la margine, lumina se cernea în ploaie
deasă şi caldă de raze; roiuri de musculiţe se roteau ici-colo, ţesându-se
într-un joc grăbit; sticleau în lumină, pe urmă dispăreau. Un grangur sta
nemişcat pe o ramură de fag întinsă spre soare ; îi sticleau penele ca
gălbenuşul oului; întindea din vreme în vreme gâtul şi da drumul unei
fluierături gâlgâite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ramurile pădurii.
Paseri mărunte, stropite cu felurite culori, se chemau de pe vârfuri de
nuieluşe mlădioase; erau stigleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene
cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochişori
sticliţi ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri şi fărîmau melodios chemările,
fâlfâiau apoi uşurel, şi-n urmă-le nuieluşele se clătinau, tremurându-şi
frunzele lucii.
Înfiorarea vieţii mărunte se strecura prin marginea aceasta
de pădure, ca-n orice dimineaţă de vară. Zboruri de gâze cu aripi străvezii, cu
aripioare albastre se încrucişau, fluturi jucau pe deasupra ierbii dese, în
care începeau să se îngrămădească miresme calde. Şi într-un covru scurmat în
pămînt, între frunze şi păiuş, sta un iepure roşcat, pitit pe labe, cu urechile
lăsate pe spatele gheboşat. în mângâierea căldurii dormita ; îşi lumina ochii
deodată, apoi îi întuneca încet şi-şi mişca botul crăpat, ca-ntr-un vis.
Pe cărări, înlăuntru, era încă umezeală. Numai ici-colo,
mişcarea vieţii: răzbătea o chemare nedesluşită moale, stânsă; o gârneaţă
subţire se clătina încet; foşneau un timp foile galbene ale anilor trecuţi.
Pe la amiază începu un glas de corn să adie din poiană în
poiană. Bătaia copoilor răspunse răsunător: chiaf! chiaf! Se auziră şi voci
omeneşti. Şi pe poteci, din lumină, intrară, cercetând cu ochii desi şurile,
doi oameni. Unul era «boierul» ; se cunoştea după îmbrăcămintea de postav
verde, după pălărioara cu pană de gaiţă, după puşca curată şi lucitoare, fără
cucoaşe. Era un bărbat tânăr încă, cu faţa plină, roşcovană, cu puţină mustaţă
bălaie, cu puţin pântece. Un om bine hrănit, cu obrazul mulţămit şi cu ochii
veseli. Celălalt, pădurarul, era un zdrahon nalt şi spătos, cu mustaţa groasă,
întunecoasă, dar cu privirea limpede şi senină. Avea taşcă cu nasturi de alamă
la şold, în stânga, şi ducea în cumpănă o puşcă sub cocoaşele căreia, ca să nu
ruginească oţelele, pusese câte-un petec de blăniţă de iepure.
— Ia mai strigă, Vasile, cânii… zise boierul, întorcînd
capul spre pădurar.
Vasile trase de la şold, din dreapta, cornul, îl duse la
gură şi slobozi trei sunete prelungi, îndreptându-l spre marginea pădurii, în
urmă. Răsunetele dulci încă vibrau, când un câne răspunse, bătând ascuţit de
trei ori.
— Asta-i capauca mea, zise Vasile, întinzând urechea. Un alt
lătrat mai plin, mai puternic se auzi. Pădurarul începu să cheme:
— Na, na, Frişca, naa!
Lătrăturile se apropiară. Un câne frumos, negru, cu botul
roşcat, ieşi la douăzeci de paşi în urmă, pe cărare, privi la dreapta, la
stânga, după aceea se apropie în fugă de cei doi vânători.
— Aici, Osman! strigă boierul. Unde mi-ai fost, ticălosule ?
Strecurându-se ca o şopârlă printre tufe, ieşi în cărare şi
căţeaua
pădurarului, slabă de i se vedeau coastele prin piele.
Vasile ridică mâna şi se aplecă asupra ei. Frişca se lipi la pămînt
schelălăind, apoi prinse a bate din coadă.
— De-acu’ să mergem, cucoane Grigoriţă, zise pădurarul
îndrep-tându-se. O apucăm tot înainte… Ş-apoi la poteca aceea a lor nu se poate
să nu dăm peste capre… Le-am văzut şi ieri…
Porniră, călcând înăbuşit, cu cizmele cu turetci, lungi, pe
poteca umedă. Câinii umblau liniştiţi îndărăt, în lanţuguri.
— Iacă, aici, la marginea asta, am puşcat cei doi lupi anul
trecut, zise Vasile.
— Chiar aici ? întrebă cuconu Grigoriţă.
— Chiar aici. Aici, doi. Da’ peste alţii am dat eu în alte
părţi… De cum dă omătul, parcă ce fac ? Pe-atâta m-am pus şi eu… Am o ciudă pe
dihănii, lucru mare. Când am dat peste urma lor, nu mai am linişte… Asta-i ca o
patimă, cucoane Grigoriţă, la mine… lucru mare… Nici nu mănânc, nici nu beau,
s-a sfârşit! Vin eu, cucoane Grigoriţă,şi găsesc urmă pe cărarea asta… Erau
multe labe pe omăt… Trecuse Sfântu-Andrei, umblau jivinele potăi… Găsesc eu
urma, o cercetez, o găsesc afară din pădure până-ntr-un loc, o mai găsesc spre
sat, pe urmă spre bahnă, întoarsă… Mă gândesc eu că-s în bahnă… Şi m-am dat aşa
la marginea pădurii, cucoane Grigoriţă, m-am dosit între tufişuri, ş-am început
să-i urlu… Urlu eu o dată, urlu eu de două ori, numa’ ce-i aud că-mi răspund
din bahnă… Acolo erau, în trestii… Iar îi chem, şi mai aştept… Atunci i-am
zărit că ies… Erau şase… Da’ unu mare, înainte, ia aşa, cucoane Grigoriţă… (Şi
Vasile înjură şi arată cu mâna, de la pămînt, mărimea lupului). încep eu a
scheuna ; se opresc ei, miroasă vântul, pe urmă pornesc spre mine cu cozile
târâş pe omăt… Eu tac… Ei s-au apropiat. Atuncea am ridicat puşca şi l-am
însemnat pe cel dinainte, pe cel mare… (Aici Vasile înjură iar, de mamă, pe
lupul cel mare din frunte.) L-am însemnat, cucoane, şi când am aprins, belciug
s-a făcut pe omăt!… Şi când a sărit al doilea peste istalalt, l-am luat şi
pe-acela la ochi, şi când am slobozit l-am răsturnat curmeziş peste cel dintâi.
Cu altă înjurătură, pădurarul se opri, privi în urmă la
câni, după aceea îşi cercetă oţelele puştii.
— Da’ ceilalţi ? zise cuconul Grigoriţă.
— Ceilalţi s-au dus la mama dracului. Ce erau să mai
aştepte!… Boierul zâmbea, mulţămit. Scoase, mergând, tutunul ; dădu o ţigară
pădurarului, îşi răsuci şi el una ; Vasile scapără ; aprinseră ; şi acuma
mergeau tăcuţi prin răcoarea pădurii, pe subt arcurile ramurilor, prin
scăpătări de raze pe ici pe colo.
O veveriţă se caţără pe trunchiul unui copac în calea lor.
Îi privi o clipă cu ochişori negri, se dosi după o cracă, sări ca o minge
castanie de păr în alt copac şi se pierdu în frunziş. Boierul tresărise, cu
mâna pe puşcă ; apoi se linişti, pe când Vasile zicea încet:
— Ia, o biată dihanie mititică…
Aşa merseră o vreme, într-o linişte deplină, prin mirosul
umed al pădurii. Ciocănitori tocau în scoarţa arborilor, strigăte melancolice
veneau de departe şi se strângeau între frunzişurile neclintite.
Într-un târziu, pădurarul se opri.
— Iaca, pe ici, cucoane Grigoriţă, zise el. S-o luăm, aşa,
la dreapta. pe vălcica asta. Să te fereşti de crengi, că-i des al dracului! în
vale-i jilăveală mare; nu-i departe pârăul; acolo sunt urmele…
Se lăsară la dreapta pe costişa lină, prin bungeturi care
păreau ziduri nestrăbătute.
-Încet., vorbi Vasile. Şi glasul lui dintr-o dată dobândi un
ră sunet deosebit, care tremura ca o suflare de vânt pe vale.
Iar merseră o vreme, şi iar se opriră. Câinii trăgeau de
lanţuri, neliniştiţi. Vasile se plecă asupra Meiului jilav.
— Iaca, se cunoaşte urmă proaspătă…
Cuconu Grigoriţă se plecă şi el, privind cu luare-aminte.
Îşi aşeză după aceea torba în stânga, cuţitul de vânătoare în dreapta, îşi
îndesă pălăria în cap şi-şi pregăti puşca…
— Hai, Osman! vorbi pădurarul cătră câni. Puneţi botul… Hai
şi tu, Frişca!… Ce ? Nu simţi putoarea caprei?…
Copoii, eliberaţi, dintr-o dată porniră în lungul costişei
şi dispă rură în tufe. Vasile zise :
— De-acuma să ieşim la luminiş şi să aşteptăm… Trebuie să le
gonească… Capauca asta a mea, aşa cum o vezi, le ştie sama… îţi aduce, cucoane
Grigoriţă, capra la buza puştii…
Boierul tânăr era cam neliniştit. Răsuflă adânc de două ori
şi se luă după Vasile, cu puşca pregătită. în curgerea lină a văii, o poieniţă
se deschidea, dormind parcă într-o pulbere de lumină, într-o neclintită
singurătate.
Pădurarul îndreptă capul. Boierul tresări. Un chefnit de
câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub nişte bolţi nemărginite.
Cei doi oameni aşteptară. Nu se auzea nicio chemare de
pasere ; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu
iar, acu’ mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse
cornul la gură şi chemă de două ori, iar pădurea tresări pînă în depărtări,
hăuind.
Dintr-o dată, când nici nu se aşteptau, când stăteau numai
cu urechile aţintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu
foşnet iute, răsări o căprioară cenuşie, pe picioarele-i subţiri şi sprintene.
Ca o săgeată trecu pe lângă boier, la cinci paşi.
Pădurarul tresări. Cuconul Grigoriţă se smuci în sus ca
trezit cu spaimă dintr-o visare ; puse puşca la ochi cu repeziciune şi slobozi
două focuri unul după altul. Prin fumul risipit văzu căprioara în fuga-i de
vânt în lungul poienii. Înghiţi de două ori, frânse puşca cu mâinile
tremurătoare, şi o încarcă iar. Dar prin fumul care se trăgea lin la o parte,
pădurarul sta cu arma la ochi.
-Trage ! strigă cuconul Grigoriţă. Puşca lui Vasile bubui.
Clocotul ei ajunse bubuiturile celor dintâi două împuşcături. Sălbăticiunea,
printre copaci, făcu o săritură, o zăriră amândoi după aceea ca o nălucă
printre trunchiurile cafenii şi o pierdură din vedere.
Pădurarul începu să-şi încarce puşca. Zise cu linişte:
— A fost prea departe… Boierul era aţâţat şi mânios :
— Cum dracu’ de-a venit aşa ? vorbi el pripit. Nici nu
m-aşteptam… Eu ascultam cânii… Am tras prea repede… M-am grăbit…
— A fost fără ştire… zice încet Visile. Da’ nu-i nimica… Trebuie
să mâie cînii într-acoacea alta… Aici e hăţaşul lor…
Deodată tăcură, cu urechea aţintită. Cânii veneau chefnind.
Pădurarul puse iar cornul la gură.
— Cum dracu ? şopti cu ciudă boierul şi-şi privi de aproape
puşca.
Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se
mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminişuri scurte, căprioara fugea
alungată de spaimă, se depărta spre pârău. O clipă se opri tremurând, ca şi cum
ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-şi fuga, îşi făcu loc
printre frunzişuri în albia apei. Cu cele două picioare pe dinainte în unde, cu
celelalte în iarba malului, stătu pe loc. Blăniţa cenuşie îi lucea lin în umbră
; numai capul fin, cu urechile înălţate, cu ochii mari, sta într-un sul de
raze. Ascultă puţin. Apoi îşi plecă botul şi atinse de două ori apa de lângă
picioarele subţiri. îşi ridica iar ochii. în undele limpezite, apoi, deodată
căzu o picătură de sînge. Piciorul de dinainte, din stânga, se zgârci uşurel şi
prinse a tremura, De la umăr se prelingea sânge. Acuma picătură după picătură
cădea mai des, tulburînd apa pârăului. Căprioara îşi plecă domol capul, ca şi
cum voia să-şi privească în oglinda aburită jumătatea de dinainte a trupului,
în mişcare de oprire. Apoi avu parcă un geamăt uşurel şi-şi întoarse botişorul
negru spre pata de sânge. Sta aşa. Din când în când se pleca spre apă. Din când
în când îşi tremura pielea cenuşie. Iar departe, în urmă, vuia cornul, şi
stâns, slăbit, răzbătea chefnitul copoilor.
Se trase încet pe iarba malului, îşi trase şi ochii în
umbră. Lumina căzu numai asupra apei. Se lăsă pe covorul moale. Din vreme în
vreme îşi întorcea capul spre rana care sângera. Dar pe drumul pe care venise
ea, deodată răzbătu un ţap spăriat, cu corniţele înălţate. Lângă ea se opri, întinse
capul, o mirosi. Căprioara mugi încet, abia auzit; parcă spunea ceva, şi ridică
botul uscat spre căprior. Cornul tresări în urmă prin bolţi răsunătoare ; ţapul
se scutură, sări sprinten peste pârău şi dispăru în desişuri. Ca şi cum i-ar fi
venit o înfiorare de spaimă şi de putere, căprioara se ridică şi intră iar în
apă. Şchiopătând uşor, numai în trei picioare, porni în copce scurte, domoale
în susul pârăului. Mergea la deal, şi picături de sânge se tot prelingeau în
lungul piciorului stâng şi se închegau în şuviţe roşii. În juru-i copacii
stăteau neclintiţi; tufe de ferigi, pe maluri, se plecau în trecerea ei şi iar
se îndreptau cumpănindu-se; o pitulice ţârâi uşurel un timp deasupra ei, apoi
dispăru undeva.
Vremea trecea. O aburire de răcoare începu a luneca în
răstimpuri, în poieniţe, lumina se trăgea spre vârfurile copacilor; câte-un
plop cu coajă cenuşie abia îşi clătea rămurelele subţiri şi-şi tremura bănuţii
frunzelor, care luceau în două ape.
Căprioara suia pe pârâu, la deal. La dreapta şi la stânga
malurile creşteau. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuţite,
săreau fărâmându-se în bulgăraşi de argint. Ea schimba copitele negre ca
abanosul de pe piatră şi urca încet, pe când pe picior i se scurgea sânge cald.
Sus, pe pisc, se înălţa în cer albastru bradul, vestitor al
vânturilor. Mai jos, în jghiab pietros, într-o roată de mesteceni, se strângea
apa pârăului într-o baltă limpede. Cădea tremurând, lunecând pe muşchi de
stâncă, se alina, se împrăştia, se liniştea într-o lumină care răsfrngea cerul
şi pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea şuviţe şi ieşea
lunecînd domol pe vale, cu murmur nesfârşit.
Căprioara se opri între mesteceni, în iarba naltă, într-o
adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor
sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintr-o dată tresări în oglinda apei, la mal.
Se lăsă jos, trudită, cu puteri puţine. Sta mută cu privirile aţintite spre
apă, în tăcerea măreaţă a codrului. Parcă asculta, parcă se gândea, şi din când
în când era străbătută de un tremur care-i alerga pe sub piele.
Umbra creştea în juru-i. Lucirile de pe vârfuri ale soarelui
se şter-seseră. Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau
alinări, linişti ca din alte lumi. Şi căprioara sta singură; şi sângele i se
scurgea în iarba moale a ţărmului. Îşi plecă o dată botul uscat spre luciu,
apoi iar rămase neclintită. Din nesfârşite depărtări răzbăteau vibrările
melancolice ale cornului, tot mai stânse ; bătaia copoilor amuţise ; sara
venea, şi prin bradul de pe pisc trecu o oftare. În linişte, pe cerul întunecos
din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluţe.
Căprioara avea un muget abia auzit, şi ochii îi luceau în cea din urmă lumină a
malului. Aşa sta singură şi murea, sub pletele mestecenilor cu, trunchiuri
albe.
Lectura placuta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu