,,Povestea anotimpului uitat ''de Jonathan Swift

Povestea anotimpului uitat

de Jonathan Swift
 

A fost odată ca niciodată, a fost odată dragi copii, într-o vreme îndepartată, când pamântul era plin de animale care nu se mâncau între ele, de oameni care nu se duşmăneau…a fost odată… un împarat. El stăpânea tot pamântul şi era bun şi blând, darnic şi înţelegător. Pe atunci, în timpul anului, nu erau patru anotimpuri, ci unul singur, în care le întâlneai pe toate patru, dupa cum îti era dorinţa. Şi nu numai pe cele patru pe care le cunoaştem acum, ci şi multe altele, azi necunoscute nouă, nici măcar din auzite. Aceste multe stări ale vremii erau toate copiii împăratului, care se numea…Împaratul Timp.

Trăiau în bună înţelegere, fără supărare sau ceartă, fiecare cu domeniul lui. Soarele strălucea neobosit, răspândind peste întreaga natură o lumină călduţă, care îi făcea pe toţi să fie mereu bine dispuşi. Găseai alături, fără să ţi se para nimic neobişnuit în asta, copaci în floare şi câmpii acoperite de zăpadă, ploi torenţiale, livezi coapte şi furtuni de praf.

Într-o după-masă, Împăratul, care dormea – vedeţi bine că era un împărat cuminte, care dormea în fiecare după-masă, ştiind că trebuie să crească mare – deci,într-o după-masă Imparatul avu un vis ciudat. Se făcea că cerul veşnic luminat al împărăţiei sale s-a întunecat brusc. Era o noapte neagră, nici măcar vreun licurici nu se zărea prin întunecimea grea ca de smoală. Nu se mai vedea nimic în jur, dar în aer se simţea frigul pătrunzator, din ce în ce mai pătrunzator. Plantele şi animalele au început atunci să îngheţe, încetul cu încetul. Speriat, Imparatul Timp şi-a chemat copiii în ajutor. Primii au venit băieţii cei mari care, cu răsuflarea lor proaspătă, au dezgheţat pământul. Iar Soarele s-a iţit printre nori şi lumina a început să pătrundă printre crengile copacilor. Pe urmă au venit fetele cele frumoase ale Împăratului, care au adus Soarele de-a binelea pe cer şi au încălzit lumea.

Apoi au venit din nou băieţii – mai mici – care au făcut pământul să rodească. La sfârşit, cu mare greu, au apărut fetele leneşe şi adormite, care au cufundat împărăţia într-un somn binefăcător şi au acoperit-o cu o haină albă de zăpadă. Trezit din somn, Imparatul îşi privi împaraţia şi căzu pe gânduri. Imaginile pe care le visase nu-i mai ieseau din minte. Se uita cu atenţie la copaci şi animale şi observa că erau cu toţii foarte obosiţi. Că păreau foarte plictisiţi. Trăiau de prea multă vreme în acelaşi anotimp. Leii năpârliseră şi nu mai aveau colţi, fiindcă de multă vreme nu mai aveau ce sfâşia. Peştii stăteau pe fundul apelor şi nu se mai distrau deloc străbătând mările şi oceanele, vânturile de la miazazi şi miazănoapte dormeau şi doar sforăitul lor mai stârnea uneori nisipul deşertului.

Până şi albastrul cerului părea lipsit de sens, decolorat şi palid. Şi atunci, Împăratul luă o hotărâre: avea să facă aşa dupa cum visase. Chemându-şi copiii, îi împarţi în patru grupuri.

– Voi, le spuse el celor mai mari, veţi fi Primavara. Tu vei fi Boarea, tu vei fi Înmugurirea, tu – Ploaia Caldă. Voi – Vara. Tu vei fi Arşiţa, tu- Furtuna, iar tu – Mirosul Adormitor al Nopţilor de Vară. Şi tot aşa, îşi numi copiii pe rind: Rodnicia, Îmbelşugarea, Crivăţul, Zăpada. La sfârşit, luându-şi rămas bun de la ei, dupa ce îi investi pe fiecare cu câte o haină aleasă, Împăratul Timp se cufundă în vise.

Mai doarme înca şi azi, iar copiii lui au luat în stăpânire lumea. Ei sunt Cele Patru Anotimpuri. De atunci Primavara ne întâmpină cu bucurie, trezindu-ne din Iarna grea, Boarea alungă zăpezile, Înmugurirea trezeşte pomii, iar Ploaia Caldă dezgheaţă apele şi cheamă animalele afară, în lumină şi caldură. Apoi vine Vara: Arşita fuge despletită pe câmpii şi zoreşte plantele să crească, le mângâie tulpinile verzi şi le cântă despre sosirea fratelui ei, Rodnicia.

Furtuna face oamenii să râda şi să plânga, iar Cerul Instelat alungă norii în nopţile senine şi aduce cu el mirosul proaspat al florilor. Roua măruntă cuprinde Pământul şi împrospătează răsuflarea celor arşi de sete. Toamna e adusă de Prinţesa Îmbelşugare şi Prinţul Rodnicie, iar sora lor mai bătrână, Burniţa, îi ajunge din urmă. Febrili, toţi se pregătesc să primească alaiul sfârşitului de An.

În sfârşit, vajnicii vestitori ai Iernii gonesc berzele spre alte ţări şi le aduc în săniile lor grele pe fetele adormite ale Imparatului Timp, care îngheaţă aerul cu privirea lor rece de pe altă lume. Plutesc deasupra oraşelor, munţilor şi câmpiilor şi dezleagă baierile Cerului cu braţele lor albe, scuturându-şi pletele de fulgii uşori de nea. Dar stăpânul şi tatăl lor a rămas şi astăzi tot Imparatul Timp.