Profesorul nostru
de Edmondo de
Amicis
De azi dimineaţă îmi place şi profesorul nostru de acum. Pe
când intram în clasă, unde el se şi afla pe catedră, şcolari de-ai lui, de acum
un an, trecând pe la uşa clasei noastre, se opreau puţin, ca să-l salute.
— Bună ziua, domnule profesor!
— Bună ziua, domnule Perboni! Unii chiar intrau, îi
strângeau mâna şi fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc şi că s-ar întoarce
bucurosi la dânsul. El le răspundea:
— Bună ziua! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se uita
la nimeni, şi rămânea serios după fiecare salutare; dunga de pe frunte i se
adâncea şi mai tare; sta întors spre fereastră, uitându-se la acoperişul casei
din faţă; în loc de a se bucura de acele saluturi, părea că se simţea
mâhnit.După aceea se uită cu băgare de seamă la fiecare din noi. Se pogorî de
pe catedră şi ne dictă plimbându-se printre bănci. Văzând pe un copil roşu la
faţă şi cu chipul plin de bubuliţe, încetă îndată de a mai dicta, se opri,
apucă obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adânc, îl întrebă ce are şi-i
pipăi fruntea, ca să vadă dacă arde.În timpul acesta, un băiat, care stătea la
spatele lui, se ridică şi începu să se strâmbe la el. El se întoarse fără de
veste, băiatul se opri repede şi-şi plecă uşor capul, aşteptându-şi pedeapsa.
Profesorul îi puse o mână pe cap şi îi zise numai atât:
— Să nu mai faci aşa! Apoi se sui iar pe catedră şi începu
să dicteze. Când sfârşi de dictat, se uită câtva timp la noi fără a vorbi şi
apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar blând: -Ascultaţi, copii! O
să petrecem un an împreună, să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem
bine. Învăţaţi şi fiţi buni! Eu n-am familie! Voi sunteţi familia mea! Acum un
an trăia încă biata mea mamă: a murit şi ea. Am rămas singur! Vă am numai pe
voi pe lumea aceasta! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiţi
voi copiii mei! Eu vă iubesc; iubiţi-mă şi voi pe mine! N-aş dori să mă văd
silit ca să pedepsesc nici măcar pe unul din voi. Arătaţi-mi că sunteţi băieţi
de inimă. Şcoala noastră să fie o familie; voi să fiţi mângâierea şi fala mea.
Nu vă cer să-mi făgăduiţi acestea prin vorbe; sunt sigur că în inima voastră
fiecare din voi a şi răspuns „da”; de aceea vă şi mulţumesc!
Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârşitul orei.
Ieşiră cu toţii în linişte. Băiatul care se strâmbase la spatele profesorului,
se apropie de el şi îi zise cu sfială:
— Iertaţi-mă, domnule profesor! Profesorul îl sărută pe
frunte şi-i răspunse:
— Du-te, fătul meu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu