Minunea, partea a treia

100

- R.J. PALACIO -

că am rămas şocată. Miranda arăta foarte diferit. Avea o tunsoare bob super-drăguţă şi îşi vopsise părul, nici mai mult, nici mai puţin, în roz strălucitor! Purta o bluză strâmtă cu dungi, fără bretele, care: 1. părea nepotrivită pentru şcoală şi 2. nu era deloc genul ei obişnuit. Miranda a fost mereu pudică în materie de haine, iar acum avea părul roz şi o bluză mulată care abia îi acoperea sânii. Nu numai că arăta diferit, dar se şi purta diferit. Aş minţi să spun că n-a fost drăguţă cu mine, însă părea cumva distantă, ca şi cum aş fi fost o amică oarecare. A fost cel mai ciudat lucru din lume.

La prânz ne-am aşezat toate la aceeaşi masă, ca de obicei, dar dinamica se schimbase. Mi-am dat seama clar că Ella şi Miranda se întâlniseră de câteva ori peste vară fără mine, chiar dacă nu mi-au spus asta niciodată. M-am prefăcut că nu sunt supărată deloc cât am stat de vorbă, deşi am simţit că mă înroşesc şi că încep să zâmbesc fals. Deşi Ella nu era la fel de extravagantă ca Miranda, am remarcat că şi ea îşi schimbase stilul obişnuit. Parcă s-ar fi vorbit dinainte să vină cu altă imagine la noua şcoală, dar fără să-şi bată capul să-mi spună şi mie. Recunosc că m-am considerat întotdeauna mai presus de aceste meschinării pubere, dar am simţit un nod în gât tot timpul prânzului.

Când a sunat clopoţelul, le-am spus „Ne vedem mai târziu” şi mi-a tremurat vocea.

 101

- MINUNEA -

După şcoală

— Am auzit că te ducem noi acasă cu maşina.

Asta mi-a spus Miranda în ultima pauză. Stătea chiar în banca din spatele meu. Uitasem că mama o sunase cu o seară înainte pe mama ei s-o întrebe dacă ar putea să mă aducă ea de la şcoală.

— Nu-i nevoie, am răspuns eu instinctiv, pe un ton obişnuit. Vine mama să mă ia.

— Am crezut că trebuie să-l ia pe Auggie sau ceva.

— Până la urmă se pare că poate să mă ia şi pe mine.

Tocmai mi-a trimis un mesaj. Nu-i nicio problemă.

— Aha. Bine.

— Mulţumesc.

Era o minciună gogonată, dar nu mă vedeam stând în maşină lângă noua Miranda. După ore m-am dus într-o toaletă, ca să nu dau nas în nas cu mama Mirandei. Am plecat acasă peste jumătate de oră, am alergat trei străzi până în staţie, am luat autobuzul 86 spre Central Park West, apoi am coborât la metrou.

— Bună, scumpo! a zis mama chiar în clipa când am intrat pe uşă. Cum a fost prima zi de şcoală? Începusem să mă întreb de ce nu mai ajungeţi.

— Ne-am oprit la o pizza.

Incredibil cât de uşor poţi rosti o minciună!

— Miranda nu-i cu tine?

Mama părea surprinsă că Miranda nu era în spatele meu.

— S-a dus direct acasă. Avem o mulţime de teme.

— Chiar din prima zi?

— Da, chiar din prima zi! am strigat eu, surprinzând-o teribil pe mama.

Am continuat să vorbesc până să apuce să spună ea ceva.

— A fost bine la şcoală, am zis. Deşi e foarte mare. Dar copiii par de treabă.

Voiam să-i ofer suficiente informaţii ca să nu-i vină ei să mă mai întrebe ceva.

102

- R.J. PALACIO -

— Cum a fost prima zi de şcoală a lui Auggie? am întrebat-

o.

Mama a şovăit, cu sprâncenele încă ridicate de când mă răstisem la ea mai înainte.

— A fost în regulă, a zis ea încet, de parcă ar fi oftat.

— Ce înseamnă „în regulă”? am zis eu.

— A fost bine sau a fost rău?

— El spune că a fost bine.

— Dar tu de ce crezi că n-a fost bine?

— N-am spus că n-a fost bine! Doamne, Via, ce-i cu tine?

— Las-o baltă, uită că am întrebat! am zis eu şi m-am grăbit să intru dramatic în cameră la Auggie, trântind uşa.

El se juca la PlayStation şi nici măcar n-a ridicat privirea. Nu-mi place deloc să văd ce zombie devine când joacă jocuri video.

— Cum a fost la şcoală? l-am întrebat, împingând-o pe Daisy ca să mă pot aşeza lângă el pe pat.

— Bine, a răspuns el, tot fără să-şi desprindă ochii de la joc.

— Auggie, vorbesc cu tine!

I-am smuls PlayStationul din mână.

— Hei! a strigat el furios.

— Cum a fost la şcoală?

— Ţi-am spus că a fost bine! a strigat din nou, recuperându-şi jocul.

— Ceilalţi s-au purtat frumos cu tine?

— Da!

— Nu a fost nimeni răutăcios?

A lăsat deoparte jocul şi s-a uitat la mine de parcă tocmai i-aş fi pus cea mai tâmpită întrebare din lume.

— De ce să fi fost răutăcioşi? a zis.

Era prima dată în viaţa lui când îl auzeam vorbind atât de sarcastic. Nici nu ştiam că e în stare.

103

- MINUNEA -

Padawan muşcă ţărâna

Nu ştiu exact în ce moment din seara aceea şi-a tăiat Auggie codiţa de padawan şi nici de ce asta m-a supărat atât de tare. Obsesia lui pentru tot ce ţine de Războiul stelelor mi s-a părut mereu destul de tâmpită, iar codiţa de la spate, cu mărgeluţe, era de-a dreptul oribilă. Dar fusese mereu foarte mândru de ea, de cât de mult îi luase ca să crească, de cum alesese el însuşi mărgelele de la o mercerie din Soho! El şi Christopher, prietenul lui cel mai bun, obişnuiau să se joace cu săbii luminoase şi cu alte chestii din Războiul stelelor de fiecare dată când se întâlneau, şi amândoi îşi lăsaseră codiţă în acelaşi timp. În seara aceea, August şi-a tăiat coada fără nicio explicaţie, fără să-mi fi spus înainte (ceea ce era surprinzător), fără măcar să-l fi sunat pe Christopher, iar asta m-a supărat atât de tare, încât nici nu pot explica de ce.

L-am mai văzut pe Auggie pieptănându-se în oglinda din baie. Îşi aranjează meticulos fiecare fir. Se întoarce şi se priveşte din toate părţile, de parcă cine ştie ce perspectivă magică din interiorul oglinzii i-ar putea schimba proporţiile feţei.

După masa de seară, mama a bătut la uşa mea. Părea sleită de puteri şi mi-am dat seama că, prinsă între mine şi Auggie, ziua aceea fusese grea şi pentru ea.

— Vrei să-mi spui ce se petrece? m-a întrebat ea încet, cu blândeţe.

— Nu acum, bine? i-am răspuns.

Citeam. Eram obosită. Poate că mai târziu aveam să-i povestesc despre Miranda, dar nu atunci.

— Mai vin să te văd înainte să te culci, a zis, şi pe urmă s-a apropiat şi m-a sărutat pe creştet.

— Poate să doarmă Daisy cu mine în noaptea asta?

— Sigur. Ţi-o aduc mai târziu.

— Nu uita să te întorci, i-am zis în timp ce pleca.

— Promit.

104

- R.J. PALACIO -

Dar nu s-a mai întors în seara aceea. A venit tata. Mi-a spus că Auggie avusese o zi proastă şi că mama îl ajuta să treacă peste ea. M-a întrebat cum mi-a mers mie şi i-am spus că bine. A zis că nu mă crede deloc, iar eu i-am spus că Miranda şi Ella se purtau ca nişte nesuferite. (Dar n-am pomenit că venisem acasă singură cu metroul.) Mi-a răspuns că nimic nu pune prieteniile la încercare mai tare decât liceul, apoi a început să mă ia peste picior pentru că citeam Război şi pace31. Nu râdea de mine de-adevăratelea, pentru că îl auzisem lăudându-se în faţa altora că are „o puştoaică de cincisprezece ani care citeşte Tolstoi”. Dar îi plăcea să mă tachineze întrebându-mă la ce parte a cărţii ajunsesem, la cea de război sau la cea de pace, şi dacă se povestea undeva despre cariera de dansator hip-hop a lui Napoleon. Erau numai tâmpenii, dar tata reuşea mereu să facă pe toată lumea să râdă. Iar uneori e exact ce-ţi trebuie ca să te simţi mai bine.

— Nu fi supărată pe mama, mi-a zis în timp ce se apleca să mă sărute de noapte bună. Ştii câte griji îşi face pentru

Auggie.

— Ştiu, am recunoscut eu.

— Las lumina aprinsă sau o sting? S-a făcut destul de târziu, a zis el, oprindu-se în dreptul întrerupătorului de lângă uşă.

— Nu mi-o aduci mai întâi pe Daisy?

S-a întors peste două secunde cu Daisy bălăngănindu-se la el în braţe şi a pus-o în pat lângă mine.

— Noapte bună, scumpo, a zis el, sărutându-mă pe frunte. A sărutat-o pe frunte şi pe Daisy.

— Noapte bună, fetiţo. Vise plăcute!

 

31 Roman clasic de Lev Tolstoi, voluminos şi considerat în context destul de dificil pentru vârsta personajului.

105

- MINUNEA -

O apariţie la uşă

Odată m-am trezit în toiul nopţii pentru că-mi era sete şi am văzut-o pe mama stând lângă uşa lui Auggie. Ţinea mâna pe clanţă şi fruntea rezemată de uşa întredeschisă. Nici nu intra în cameră, nici nu ieşea; stătea pur şi simplu în faţa uşii, ca şi cum l-ar fi ascultat respirând în somn. Luminile de pe hol erau stinse. Bătea doar lumina de veghe, albastră, din camera lui August. Aşa cum stătea acolo, arăta ca o stafie. Sau poate ar trebui să spun că arăta ca un înger. Am încercat să mă întorc în camera mea fără s-o deranjez, dar m-a auzit şi a venit spre mine.

— Auggie se simte bine? am întrebat-o.

Ştiam că uneori se trezea tuşind, pentru că se îneca cu propria lui salivă, dacă se întorcea din întâmplare cu faţa în sus.

— Da, e bine, a zis mama, îmbrăţişându-mă.

M-a condus înapoi la mine în cameră, m-a învelit şi m-a sărutat de noapte bună. Nu mi-a explicat niciodată ce făcea la uşa lui, iar eu n-am întrebat-o niciodată.

Mă întreb câte nopţi stă aşa lângă uşa lui. Şi mă întreb dacă a stat vreodată şi lângă uşa mea.

106

- R.J. PALACIO -

Micul dejun

— Azi poţi veni să mă iei de la şcoală? am întrebat a doua zi dimineaţă, în timp ce îmi ungeam un corn cu cremă de brânză.

Mama îi pregătea lui Auggie pacheţelul de prânz (brânză americană pe miez de pâine intermediară, ceva destul de moale pentru el) în timp ce August mânca la masă terci de ovăz. Tata se pregătea să plece la serviciu. De când mergeam la liceu, obiceiul era să iau dimineaţa metroul împreună cu tata, care din cauza asta trebuia să plece cu un sfert de oră mai devreme. Eu coboram la staţia mea, iar el se ducea mai departe până la staţia lui. Iar mama venea la sfârşitul orelor să mă ia cu maşina.

— O sun pe mama Mirandei să văd dacă nu te poate lua ea şi azi, a răspuns mama.

— Nu, mamă! am zis eu repede. Mă iei tu. Dacă nu, vin cu metroul.

— Ştii că nu mi se pare că eşti destul de mare să mergi singură cu metroul, a zis ea.

— Mamă, am cincisprezece ani! Toţi cei de vârsta mea merg singuri cu metroul!

— Las-o să vină acasă cu metroul, a zis tata din altă cameră, după care a intrat în bucătărie aranjându-şi cravata.

— Dar de ce să n-o ia din nou mama Mirandei? s-a împotrivit mama.

— Este destul de mare să meargă singură cu metroul, a insistat tata.

Mama ne-a privit pe amândoi.

— S-a întâmplat ceva?

Nu se adresa în mod special niciunuia dintre noi.

— Ai fi ştiut, dacă veneai la mine înainte de culcare, aşa cum ai spus că faci, am zis eu răutăcioasă.

— Of, Doamne, Via, a zis mama, aducându-şi aminte cum îmi trăsese clapa cu o seară înainte.

107

- MINUNEA -

A lăsat jos cuţitul cu care tăia boabele de strugure în două pentru Auggie (riscă să se înece cu ele din cauza dimensiunilor cerului gurii).

— Îmi pare tare rău. Am adormit la Auggie în cameră. Şi când m-am trezit…

— Ştiu, ştiu, am încuviinţat eu indiferentă.

Mama a venit la mine, mi-a luat obrajii în palme şi mi-a ridicat faţa, ca să mă uit la ea.

— Îmi pare foarte, foarte rău, a şoptit ea. Mi-am dat seama că spunea adevărul.

— E în regulă! am zis.

— Via…

— Mamă, nu-i nimic.

De data asta am vorbit serios. Părea sincer necăjită şi nu voiam s-o mai chinui. M-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi s-a întors la boabele de strugure.

— Aşadar, se întâmplă ceva cu Miranda? a întrebat mama.

— Doar că se poartă ca o mare nesuferită, am zis eu.

— Miranda  nu-i  nesuferită!  s-a  băgat  imediat  în  vorbă

Auggie.

— Ba, poate fi! am ţipat eu. Crede-mă!

— Bine, atunci vin eu să te iau, nicio problemă, a pus mama capăt discuţiei, măturând cu cuţitul jumătăţile de struguri într-o pungă de gustări. Oricum aşa aveam de gând. Îl iau pe Auggie de la şcoală cu maşina şi pe urmă venim să te luăm şi pe tine. Probabil că ajungem pe la patru fără un sfert.

— Nu! am zis eu hotărâtă, până să termine ea ce avea de spus.

— Isabel, poate veni cu metroul! a intervenit nerăbdător tata. E fată mare de-acum. Citeşte Război şi pace, ce naiba!

— Ce legătură are Război şi pace? a reacţionat nemulţumită mama.

— Înseamnă că nu trebuie să te duci s-o iei de la şcoală cu maşina ca pe o fetiţă, a răspuns tata sec. Eşti gata, Via? Ia-ţi geanta şi hai!

108

- R.J. PALACIO -

— Sunt gata, am zis, apucându-mi rucsacul. Pa, mamă!

Pa, Auggie!

I-am sărutat repede pe amândoi şi am luat-o spre uşă.

— Măcar ai cartelă de metrou? a întrebat mama în urma mea.

— Sigur că are cartelă de metrou! a răspuns tata, exasperat de-a binelea. Daaa, mami! Nu-ţi mai face atâtea griji! Pa, a zis, sărutând-o pe obraz. Pa, uriaşule, i-a zis şi lui Auggie, sărutându-l pe creştet. Sunt mândru de tine. Îţi doresc o zi bună.

— Pa, tati! Şi ţie la fel.

Tata şi cu mine am coborât în fugă scările abrupte din faţă şi am luat-o pe stradă.

— Să mă suni de la şcoală, înainte să te duci la metrou! a strigat mama după mine de la fereastră.

Nici măcar nu m-am întors, dar i-am făcut cu mâna, în semn că o auzisem. Tata s-a întors şi a făcut câţiva paşi înapoi.

— Război şi pace, Isabel! a strigat el, zâmbind şi arătându-mă cu degetul. Război şi pace.

109

- MINUNEA -

Genetica pentru toţi

Bunicii din partea tatei se trag din evrei originari din Rusia şi din Polonia. Bunicii lui Poppa au fugit de pogromuri şi au ajuns la New York pe la începutul secolului trecut. Părinţii lui Tata au fugit de nazişti şi au ajuns în Argentina prin anii patruzeci. Poppa şi Tata s-au cunoscut într-o sală de dans din sud-estul Manhattanului. Tata venise să-şi viziteze o verişoară. S-au căsătorit, s-au mutat în Bayside şi i-au avut pe tata şi pe unchiul Ben.

Familia dinspre partea mamei este din Brazilia. În afară de mama ei, minunata mea Buni, şi de tatăl ei, Agosto, care a murit înainte să mă nasc eu, restul familiei mamei – toate fermecătoarele ei mătuşi, minunaţii ei unchi şi veri – continuă să locuiască în Alto Lebanon, o suburbie luxoasă aflată la sud de Rio. Buni şi Agosto s-au mutat la Boston în anii şaizeci şi le-au avut pe mama şi pe tanti Kate, care s-a măritat cu unchiul Porter.

Mama şi cu tata s-au cunoscut la Universitatea Brown şi de atunci au fost mereu împreună. Isabel şi Nate, două boabe într-o păstaie. S-au mutat la New York imediat după facultate, peste câţiva ani m-au avut pe mine şi apoi s-au stabilit în North River Heights, capitala hipioţilor cu copii din nordul nordului Manhattanului, când eu aveam un an.

Nici măcar o singură persoană din exoticul arbore genealogic al familiei mele n-a dat vreodată vreun semn să aibă ceva asemănător bolii lui August. Am cercetat cu atenţie fotografiile sepia ale unor rude înfăşurate în şaluri şi moarte demult; instantaneele alb-negru ale unor veri îndepărtaţi îmbrăcaţi în costume din in albe şi apretate, ale unor soldaţi în uniformă, ale unor doamne cu cocuri în formă de stup; fotografiile Polaroid ale unor adolescenţi cu pantaloni bufanţi şi ale unor hipioţi cu plete. N-am reuşit să găsesc pe feţele lor nici cea mai mică urmă de asemănare cu faţa lui August. Absolut niciuna. Dar, după ce s-a născut August, părinţii mei au beneficiat de consiliere genetică. Li s-a spus că

110

- R.J. PALACIO -

August părea să aibă „un tip necunoscut până acum de disostoză mandibulofacială provocată de mutaţia unei gene recesive autozome, TCOF1, genă localizată pe cromozomul 5, complicată cu o microsomie hemifacială caracteristică sindromului Goldenhar”. Uneori, aceste mutaţii se petrec în timpul sarcinii. Alteori sunt moştenite de la un părinte purtător al genei dominante. Alteori sunt provocate de interacţiunea mai multor gene, posibil în combinaţie cu anumiţi factori de mediu. Asta se numeşte ereditate multifactorială. În cazul lui August, doctorii au reuşit să identifice „mutaţia provocată de dispariţia unei singure nucleotide” care a produs dezastrul de pe faţa lui. Cel mai ciudat lucru este altul: deşi n-ai spune când te uiţi la ei, amândoi părinţii mei sunt purtători ai genei mutante.

Şi eu sunt purtătoare.

111

- MINUNEA -

Diagrama lui Punnett³²

Dacă voi avea copii, există o probabilitate de 50% să le transmit gena defectă. Asta nu înseamnă că vor arăta ca August, dar vor purta şi ei gena care s-a dublat în cazul lui August şi care l-a făcut să arate aşa cum arată. Dacă o să mă mărit cu cineva care poartă şi el aceeaşi genă defectă, există o probabilitate de 50% să avem copii purtători ai acelei gene, dar care să arate normal, o probabilitate de 25% să avem copii care să nu aibă gena deloc şi o probabilitate de 25% să avem copii care să arate ca August.

Dacă August ar avea copii cu cineva care nu poartă nici urmă din gena aceea, probabilitatea ca ei să moştenească gena este de 100%, dar probabilitatea să aibă două astfel de gene, ca August, este zero. Asta înseamnă că ar fi purtătorii genei indiferent ce s-ar întâmpla, dar că ar putea arăta absolut normal. Dacă s-ar căsători cu cineva care are gena, probabilităţile copiilor lor ar fi aceleaşi ca ale copiilor mei.

Asta explică doar o parte din ceea ce este inexplicabil la August. Mai există o parte neereditară a fenotipului33 lui care înseamnă numai şi numai că a avut un ghinion incredibil.

Nenumăraţi doctori le-au desenat părinţilor mei de-a lungul timpului tot felul de diagrame, încercând să le explice cum stă treaba cu loteria genetică. Geneticienii folosesc diagramele lui Punnet ca să descifreze ereditatea, să vadă care sunt genele recesive şi care sunt cele dominante, să calculeze probabilităţile şi riscurile. Dar lucrurile pe care nu le ştiu sunt mai multe decât cele pe care le cunosc. Încearcă să prevadă ce s-ar putea întâmpla, dar nu pot garanta nimic.

Folosesc           termeni           precum            „mozaicism           gonadal”,

 

32 Diagrama lui Punnet este reprezentarea vizuală a Legilor lui Mendel din genetică. Se foloseşte pentru a explica în ce fel se transmit genele de la părinţi la copii.

33  Ansamblu de însuşiri şi caractere care se manifestă în mod vizibil la un individ şi care este determinat de baza ereditară şi de condiţiile de mediu.

112

- R.J. PALACIO -

„reprogramare cromozomială” sau „mutaţie întârziată” ca să explice de ce ştiinţa lor nu este una exactă. Îmi place limbajul doctorilor. Îmi place cum sună ştiinţa. Îmi place cum nişte cuvinte pe care nu le înţelegi explică lucruri pe care nu le poţi înţelege. Cuvinte ca „mozaicism gonadal”, „reprogramare cromozomială” sau „mutaţie întârziată” ascund nenumăraţi oameni. Nenumăraţi copii care nu se vor naşte niciodată, ca ai mei.

113

- MINUNEA -

Gata cu trecutul

Miranda şi Ella s-au lansat pe orbită. S-au lipit de un nou grup, destinat gloriei din liceu. După o săptămână de prânzuri greu de îndurat, în care n-au făcut decât să vorbească despre oameni care nu mă interesau deloc, eu am hotărât că-i cazul să ne despărţim definitiv. Ele n-au pus întrebări. Eu nu le-am spus minciuni. Pur şi simplu am pornit pe drumuri diferite.

După o vreme, nici măcar nu mi-a mai păsat. Totuşi, timp de o săptămână, nu m-am mai dus la cantină, ca să fac tranziţia mai uşoară şi să evit falsele lamentări de genul: „Vai, Olivia, ce păcat că n-avem loc la masă şi pentru tine!”. A fost mai simplu să mă duc la bibliotecă şi să citesc.

Am terminat Război şi pace în octombrie. A fost o carte minunată. Lumea crede că-i greu de citit, dar, de fapt, este un fel de serial cu multe personaje, cu oameni care se îndrăgostesc, care se luptă pentru dragoste şi mor în numele dragostei. Vreau să mă îndrăgostesc şi eu aşa, într-o bună zi. Vreau ca soţul meu să mă iubească aşa cum a iubit-o prinţul Andrei pe Nataşa.

Până la urmă m-am împrietenit cu o fată pe care o cheamă Eleanor. O cunosc încă din şcoala primară, dar la gimnaziu am mers la şcoli diferite. Eleanor a fost întotdeauna o fată foarte deşteaptă – cam smiorcăită, pe vremuri, dar de treabă. Nu mi-am dat seama până acum ce amuzantă este (nu ca tata, care te face să râzi în hohote, dar plină de poante), iar ea n-a ştiut cât de veselă pot fi eu. Bănuiesc că Eleanor a trăit mereu cu impresia că sunt foarte serioasă. Şi se pare că nu le-a plăcut niciodată pe Miranda şi pe Ella. Le-a considerat înfumurate.

Eleanor mi-a făcut loc la prânz la masa copiilor deştepţi. Este un grup mai mare şi mai divers decât cele cu care îmi petreceam vremea înainte. Din el face parte şi Kevin, prietenul lui Eleanor, care cu siguranţă va ajunge cândva şeful clasei. Mai sunt câţiva băieţi morţi după tehnologie, fete

114

- R.J. PALACIO -

ca Eleanor, care fac parte din comitetul de redactare al albumului anual şi din cercul de dezbateri şi Justin, un băiat tăcut cu ochelari rotunzi, care cântă la vioară şi de care m-am îndrăgostit instantaneu.

Când mă întâlneam cu Miranda şi cu Ella, care acum făceau parte din grupul super-popularilor, ne salutam şi treceam mai departe. Uneori, Miranda mă întreba ce mai face August şi-mi spunea să-i transmit salutări. Nu i-am transmis niciodată nimic, nu ca să-i fac în ciudă Mirandei, ci pentru că în perioada aceea August era pierdut în lumea lui. Au fost zile când nici nu ne-am întâlnit prin casă.

115

- MINUNEA -

31 octombrie

Buni a murit în ajun de Halloween. Chiar dacă au trecut patru ani de atunci, perioada asta a devenit pentru mine cea mai tristă din an. La fel şi pentru mama, chiar dacă ea nu o spune niciodată. În schimb, are grijă să-i pregătească costumul lui August, fiindcă toţi ştim că Halloweenul este momentul lui preferat.

Nici anul acesta n-a fost altfel. August a ţinut morţiş să fie Boba Fett, un personaj din Războiul stelelor, aşa că mama a căutat un costum de Boba Fett pe măsura lui August, ceea ce, destul de ciudat, nu se mai găsea pe nicăieri. A vizitat toate magazinele online, a găsit pe eBay câteva costume neruşinat de scumpe şi până la urmă a cumpărat un costum de Jango Fett pe care l-a transformat în costum de Boba Fett vopsindu-l verde. Una peste alta, cred că a muncit două săptămâni la costumul ăla. Şi nu, nu voi menţiona faptul că mama nu mi-a făcut niciodată şi mie vreun costum, pentru că nu are nici cea mai mică importanţă.

În dimineaţa de Halloween m-am trezit gândindu-mă la Buni, ceea ce m-a făcut să fiu foarte tristă şi să simt un nod în gât. Tata tot striga la mine să mă îmbrac mai repede, iar asta m-a stresat şi mai tare, aşa că brusc am început să plâng. Voiam pur şi simplu să rămân acasă.

Aşa că tata l-a dus pe August la şcoală în dimineaţa aceea, iar mama mi-a dat voie să rămân acasă şi am plâns amândouă împreună o vreme. Sunt absolut sigură de un lucru; oricât de dor îmi este mie de Buni, mamei îi este şi mai dor. În toate momentele când Auggie se agăţa de viaţă după vreo operaţie, în toate drumurile grăbite la spitalul de urgenţă, Buni a fost mereu alături de mama. Mi-a făcut bine să plâng împreună cu mama. Amândurora ne-a făcut bine. La un moment dat, mama a propus să ne uităm împreună la Doamna Muir şi fantoma, un film alb-negru după care eram moarte amândouă. Am hotărât că era o idee nemaipomenită. Mă gândeam că aş putea folosi repriza noastră de plâns ca

116

- R.J. PALACIO -

să-i povestesc mamei tot ce se întâmpla la şcoală cu Miranda şi cu Ella, dar chiar când ne aşezam în faţa televizorului şi ne pregăteam să dăm drumul la DVD, a sunat telefonul. Era asistenta de la şcoala lui August, care i-a spus mamei că pe August îl doare burta şi ar trebui luat acasă. Aşa că s-a zis cu filmele vechi şi cu legătura mamă-fiică.

Mama l-a adus acasă pe August, care imediat ce a intrat s-a dus în baie să vomite, iar apoi s-a băgat în pat şi şi-a tras păturile peste cap. Mama i-a luat temperatura, i-a dus nişte ceai fierbinte şi a intrat din nou în rolul de „mama lui August”. „Mama Viei”, cum fusese pentru puţină vreme, a fost dată deoparte. Dar am înţeles-o: August se simţea rău de tot.

Nu l-am întrebat niciuna dintre noi de ce purtase la şcoală masca însângerată în locul costumului de Boba Fett pe care i-l făcuse mama. Dacă mama s-a supărat să găsească aruncat pe jos şi nefolosit costumul la care muncise două săptămâni, n-a lăsat să se vadă.

117

- MINUNEA -

Ne daţi ori nu ne daţi

Mai târziu în acea după-amiază, August a spus că nu se simte prea bine şi că nu poate merge să colinde, ceea ce era trist pentru el, pentru că ştiu cât de mult îi place faza cu „ne daţi ori nu ne daţi”, mai ales după ce se întunecă afară. Chiar dacă eu am trecut de mult de vârsta colindatului, îmi puneam de obicei o mască la întâmplare şi îl însoţeam pe străzi, privindu-l cum ciocănea la uşile oamenilor, îmbătat de fericire. Ştiam că era singura seară din an când putea fi cu adevărat la fel ca oricare alt copil. Nimeni nu ştia că sub mască arăta altfel. Cred că asta îl făcea pe August să se simtă minunat.

Pe la ora şapte seara am bătut la el la uşă.

— Salut, am zis.

— Salut, mi-a răspuns.

Nu se juca la PlayStation, nici nu citea benzi desenate. Pur şi simplu zăcea în pat şi se uita în tavan. Ca de obicei, Daisy era şi ea lângă el în pat, cu capul pe picioarele lui. Costumul de mască însângerată zăcea mototolit pe podea lângă costumul de Boba Fett.

— Ce-ţi face burta? l-am întrebat, aşezându-mă pe pat lângă el.

— Încă mi-e greaţă.

— Eşti sigur că nu poţi merge să colindăm de Halloween?

— Absolut sigur.

Asta m-a surprins. De obicei, August nu făcea mare caz de problemele lui medicale, se dădea cu skateboardul la câteva zile după operaţie sau se hrănea nonşalant cu paiul deşi avea gura practic bătută în cuie. Era un copil care până la zece ani făcuse mai multe injecţii, luase mai multe medicamente şi urmase mai multe proceduri decât majoritatea oamenilor într-o viaţă întreagă. Iar acum zăcea în pat pentru că-i era un pic greaţă?

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? l-am întrebat. Mi-am dat seama că vorbeam cam ca mama.

118

- R.J. PALACIO -

— Nu.

— E legat de şcoală?

— Da.

— Despre profesori? Teme? Prieteni? Nu mi-a răspuns.

— A spus cineva ceva? l-am întrebat.

— Lumea spune mereu câte ceva, a răspuns el amărât. Mi-am dat seama că era gata să înceapă să plângă.

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, am zis.

Şi mi-a povestit ce s-a întâmplat. Auzise nişte băieţi spunând lucruri foarte urâte despre el. Ştia că ceilalţi vorbesc despre el şi nu-i păsa, dar îl rănise faptul că unul dintre acei copii era „cel mai bun prieten al lui”, Jack Will. Mi-am adus aminte că pomenise de câteva ori de Jack în ultimele luni. Mi-am adus aminte că mama şi tata spuneau că pare un copil foarte de treabă şi că sunt foarte bucuroşi că August şi-a făcut deja un asemenea prieten.

— Copiii sunt tare proşti uneori, i-am zis cu blândeţe şi l-am luat de mână. Sunt sigură că n-a făcut-o intenţionat.

— Atunci, de ce să spună aşa ceva? S-a prefăcut tot timpul că îmi este prieten. Tushman probabil că l-a cumpărat cu note bune sau mai ştiu eu ce. Pun pariu că i-a zis ceva de genul: „Jack, dacă te împrieteneşti cu monstrul, anul ăsta nu mai dai nicio lucrare de control”.

— Ştii că nu-i adevărat. Şi nu spune că eşti monstru.

— Mă rog… Aş vrea în primul rând să nu mă fi dus niciodată la şcoală.

— Dar mi s-a părut că-ţi place.

— O urăsc!

August a devenit brusc furios şi a dat cu pumnul în pernă.

— O urăsc! O urăsc! O urăsc! Ţipa cât îl ţineau plămânii.

N-am spus nimic. N-am ştiut ce să spun. Era rănit. Era

furios.

L-am mai lăsat câteva minute să-şi consume furia. Daisy a început să-i lingă lacrimile de pe faţă.

119

- MINUNEA -

— Haide, Auggie, i-am zis pe urmă, bătându-l uşurel pe spate. De ce nu te îmbraci cu costumul de Jango Fett ca să…

— Este un costum de Boba Fett! De ce îi confundă toată lumea?

— Costumul de Boba Fett, am zis, încercând să-mi păstrez calmul.

L-am luat de după umeri.

— Hai să mergem să colindăm, bine?

— Dacă merg, mama o să creadă că mă simt mai bine şi o să mă trimită mâine la şcoală.

— Mama n-o să te oblige niciodată să mergi la şcoală, am replicat eu. Haide, Auggie! Hai să mergem. O să ne distrăm, îţi zic eu. Şi promit că-ţi dau toate bomboanele mele.

Nu m-a mai contrazis. S-a dat jos din pat şi a început să îmbrace încet costumul de Boba Fett. L-am ajutat să potrivească şi să strângă toate curelele, iar când a ajuns să-şi pună casca mi-am dat seama că se simţea mai bine.

120

- R.J. PALACIO -

Un moment de gândire

August s-a prefăcut şi a doua zi că îl doare burta, ca să nu se ducă la şcoală. Mi-a cam părut rău de mama, recunosc, pentru că ea era sincer îngrijorată că luase vreun microb, dar îi promisesem lui August că n-o să-i povestesc şi ei incidentul de la şcoală.

Duminică era în continuare hotărât să nu se mai întoarcă la şcoală.

— Ce ai de gând să le spui mamei şi tatei? l-am întrebat când mi-a mărturisit intenţia lui.

— Au zis că pot să mă retrag oricând vreau.

A spus asta fără să-şi ridice privirea din cartea de benzi desenate pe care o citea.

— Dar tu nu eşti genul de copil care abandonează, i-am zis eu cu toată sinceritatea. Nu-ţi stă în fire.

— Acum abandonez.

— Va trebui să le spui mamei şi tatei, am insistat eu, luându-i cartea din mână ca să se uite la mine când vorbeam. Pe urmă mama va suna la şcoală şi toată lumea o să afle.

— Şi Jack o să aibă probleme?

— Aşa cred.

— Foarte bine.

Trebuie să recunosc că August mă surprindea din ce în ce mai mult. A luat altă carte de benzi desenate de pe raft şi a început s-o răsfoiască.

— Auggie, chiar ai de gând să nu te mai duci la şcoală din cauza câtorva copii tâmpiţi? Ştiu bine că îţi place şcoala. Nu-

i  lăsa pe băieţii ăia să te influenţeze. Nu le da satisfacţie.

— Ei habar n-au că i-am auzit, mi-a explicat el.

— Ştiu, dar…

— Via, e-n regulă. Ştiu ce fac. M-am hotărât.

— Dar e o nebunie, Auggie! am zis eu categoric, luându-i iarăşi cartea din mână. Trebuie să te întorci la şcoală! Toată lumea urăşte şcoala din când în când. Şi eu urăsc şcoala din

121

- MINUNEA -

când în când. Uneori îmi urăsc şi prietenii. Asta-i viaţa, Auggie. Vrei să fii tratat normal, nu? Aşa e normal! Toţi trebuie să ne ducem la şcoală, chiar dacă uneori avem zile proaste.

— Lumea se fereşte din faţa ta ca să nu te atingă, Via? Întrebarea lui m-a lăsat o clipă fără replică.

— Vezi? Ştiam eu că nu. Aşa că nu compara zilele tale proaste de la şcoală cu zilele mele proaste, bine?

— Bine, ai dreptate, am zis. Dar nu facem concurs să vedem cine are zile mai împuţite, Auggie. Ideea este că toţi trebuie să trecem peste zilele alea. Dacă nu vrei să fii tratat toată viaţa ca un bebeluş sau ca un copil cu nevoi speciale, trebuie să înghiţi şi să mergi mai departe.

N-a spus nimic, dar cred că ultima parte l-a atins.

— Nu-i nevoie să le spui nimic copiilor ălora, am continuat. August, de fapt e nemaipomenit că tu ştii ce au spus, dar ei nu ştiu că tu ştii ce au spus, înţelegi?

— Ce naiba vrei să zici?

— Pricepi ce vreau să zic. Nu-i nevoie să mai vorbeşti cu ei niciodată în viaţa ta, dacă nu vrei. Iar ei nu vor şti de ce. E clar? Sau te poţi preface că eşti prieten cu ei, dar în sinea ta să ştii că nu eşti.

— Aşa cum eşti tu cu Miranda? m-a întrebat.

— Nu, am răspuns repede, defensiv. Nu mi-am mimat niciodată sentimentele faţă de Miranda.

— Atunci de ce spui că eu ar trebui să fac asta?

— Nu spun! Spun numai că n-ar trebui să-i laşi pe ticăloşii ăia mici să te facă să suferi.

— Aşa cum te-a făcut pe tine Miranda?

— Ce tot aduci vorba despre Miranda? am strigat eu nervoasă. Încerc să vorbesc cu tine despre prietenii tăi. Lasă-

i  în pace pe-ai mei!

— Nici măcar nu mai eşti prietenă cu ea.

— Ce legătură are asta cu ce vorbeam?

122

- R.J. PALACIO -

Felul în care se uita la mine August m-a făcut să mă gândesc la o faţă de păpuşă. Mă privea fără expresie, cu pleoapele lui pe jumătate închise, ca ale unei păpuşi.

— A sunat alaltăieri, a zis el în cele din urmă.

— Poftim?

Eram uluită.

— Şi de ce nu mi-ai spus?

— Nu te-a sunat pe tine, mi-a răspuns el, luându-mi amândouă cărţile din mână. M-a sunat pe mine. Doar aşa, ca să mă salute. Să mă întrebe ce mai fac. Nici măcar nu ştia că acum merg la o şcoală adevărată. Nu-mi vine să cred că nu i-ai spus! Mi-a zis că voi două nu mai petreceţi aşa mult timp împreună, dar voia să ştiu că o să ţină mereu la mine ca o soră mai are.

Eram super-uluită. Împietrită. Buimăcită. Nu puteam scoate niciun cuvânt.

— De ce nu mi-ai spus? am zis în cele din urmă.

— Nu ştiu, a ridicat el din umeri, deschizând din nou prima carte.

— Să ştii că dacă nu te mai duci la şcoală, o să le spun mamei şi tatei despre Jack Will, am reacţionat eu. Tushman probabil că o să te cheme la şcoală şi o să-i pună pe Jack şi pe ceilalţi copii să-şi ceară scuze de la tine în faţa tuturor, iar toată lumea te va trata ca pe un copil care ar trebui să meargă la o şcoală pentru elevi cu nevoi speciale. Asta vrei? Pentru că asta o să se întâmple. Dacă nu, du-te la şcoală şi poartă-te ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau dacă vrei, n-ai decât să-l înfrunţi pe Jack. Dar în orice caz, dacă…

— Bine! Bine! Bine! m-a întrerupt el.

— Ce anume?

— Bine! O să mă duc! s-a răstit el, dar nu prea tare. Dar nu mai vorbi despre asta. Mă laşi să-mi văd de cartea mea?

— Bine! i-am răspuns.

M-am întors ca să plec din camera lui, dar mi-a trecut ceva prin cap.

— Miranda a mai zis altceva despre mine?

123

- MINUNEA -

— A zis să-ţi spun că-i este dor de tine. Am încheiat citatul.

Am clătinat aprobator din cap.

— Mulţumesc, am zis eu pe un ton oarecare, prea stânjenită ca să-l las să vadă cât de fericită mă făcuse.

124

- R.J. PALACIO -

Partea a treia

SUMMER

Eşti frumos, nu contează ce spun ei.

Cuvintele nu te pot răni.

Eşti frumos în toate felurile.

Da, cuvintele nu te pot răni.

(Versuri din piesa Beautiful interpretată de Christina Aguilera)

125

- MINUNEA -

Copii ciudaţi

Câţiva copii m-au întrebat de ce petrec atât de mult timp cu „monstrul”. Sunt copii care nici măcar nu-l cunosc bine. Dacă l-ar cunoaşte, nu i-ar spune aşa.

— Pentru că este un copil bun! răspund eu de fiecare dată. Şi nu-i mai spuneţi aşa!

— Eşti o sfântă, Summer, mi-a zis alaltăieri Ximena Chin. Eu n-aş putea să fac ce faci tu.

— Nu-i mare lucru, i-am răspuns eu sinceră.

— Te-a rugat domnul Tushman să fii prietenă cu el? m-a întrebat Charlotte Cody.

— Nu, sunt prietenă cu el pentru că vreau să fiu prietenă cu el, i-am răspuns.

Cine-ar fi crezut că statul împreună cu August Pullman la prânz o să devină aşa o mare chestie? Lumea se poartă de parcă aş face cel mai uimitor lucru din lume. Este ciudat cât de ciudaţi pot fi copiii.

În prima zi m-am aşezat la masa lui pentru că mi-a fost milă de el. Asta-i tot. Era un copil care arăta straniu de tot, într-o şcoală complet nouă. Nu vorbea nimeni cu el. Toată lumea îl privea. Fetele de la masa mea şuşoteau despre el. Nu era singurul copil nou-venit la Şcoala Beecher, dar era singurul despre care vorbea toată lumea. Julian îl poreclise Zombie şi aşa îi spuneau toţi. „L-ai văzut pe Zombie?” Vorbele astea se împrăştie repede. Iar August ştia. E destul de greu să fii copilul cel nou şi când ai o faţă normală. Darămite când ai o faţă ca a lui…

Aşa că m-am dus şi am stat cu el. N-a fost mare lucru. Aş vrea ca restul lumii să nu mai transforme asta într-un eveniment major.

Nu-i decât un copil. Copilul cu cea mai ciudată înfăţişare pe care am văzut-o vreodată, într-adevăr. Dar e doar un copil.

126

- R.J. PALACIO -

Ciuma

Recunosc, îţi ia ceva vreme până te obişnuieşti cu faţa lui August. Sunt deja două săptămâni de când stau cu el la masă şi recunosc că nu-i foarte plăcut să-l vezi mâncând. Dar în rest este foarte drăguţ. Trebuie să spun şi că nu-mi mai este milă de el. Poate că mila m-a făcut să mă aşez prima oară la masa lui, dar acum nu mai stau cu el din cauza asta. Stau cu el pentru că e nostim.

Unul dintre lucrurile care nu-mi plac anul ăsta la şcoală este că o mulţime de copii se poartă de parcă ar fi crescut prea mult ca să se mai joace. În recreaţie nu vor decât „să fie împreună” şi „să stea de vorbă”. Şi nu vorbesc decât despre cine îi place cui, cine e atrăgător şi cine nu e atrăgător. Lui August nu-i pasă de lucrurile astea. Lui îi place să se joace în recreaţie cu mingea, la fel şi mie.

Pentru că mă jucam cu mingea împreună cu August, am aflat despre Ciumă. Se pare că este un „joc” care se joacă de la începutul anului. Oricine îl atinge din întâmplare pe August are doar treizeci de secunde la dispoziţie să se spele pe mâini sau să se dezinfecteze, altfel se molipseşte de Ciumă. Nu sunt sigură ce se întâmplă dacă te molipseşti de Ciumă, pentru că încă nu l-a atins nimeni pe August, nu direct.

Am aflat despre asta de la Maya Markowitz, care mi-a spus că nu se joacă împreună cu noi cu mingea pentru că nu vrea să se molipsească de Ciumă. Atunci eu am întrebat-o ce este Ciuma şi ea mi-a spus. I-am zis Mayei că mi se pare o mare tâmpenie şi ea mi-a dat dreptate, dar tot n-a vrut să atingă o minge pe care a atins-o înainte August, dacă nu era nevoită.

127

- MINUNEA -

Petrecerea de Halloween

Am fost foarte încântată când am primit o invitaţie la petrecerea de Halloween a Savannei.

Savanna este, probabil, cea mai populară fată din şcoală. Toţi băieţii o plac. Toate fetele vor să fie prietene cu ea. A fost prima fată din an care a avut un „iubit”. Era un băiat care mergea la Şcoala 281, dar l-a părăsit şi a început să se întâlnească cu Henry Joplin, ceea ce pare normal, pentru că amândoi arată ca şi cum ar fi deja adolescenţi.

În orice caz, deşi nu fac parte din grupul „popularilor”, am fost şi eu invitată la petrecerea ei şi asta era mare lucru. Când i-am spus Savannei că am primit invitaţia şi că voi veni la petrecere, a fost foarte drăguţă cu mine, dar a ţinut să-mi spună că sunt mulţi pe care nu i-a invitat şi să nu mă laud în stânga şi-n dreapta cu invitaţia. De exemplu, pe Maya nu o invitase. Savanna mi-a spus şi să nu vin costumată. Bine că mi-a spus, altfel sigur că aş fi purtat un costum la o petrecere de Halloween – nu pe cel de inorog pentru colind, ci pe acela gotic pregătit pentru şcoală, în mod sigur. Însă nici măcar ăsta nu era permis la petrecerea Savannei. Ceea ce nu-mi plăcea în legătură cu petrecerea de la Savanna era că nu mai puteam merge să colind, iar costumul de inorog rămânea nefolosit. Asta m-a necăjit puţin, dar mi-a trecut.

Primul lucru care s-a întâmplat când am ajuns la petrecere a fost că Savanna m-a întâmpinat la uşă şi m-a întrebat:

— Unde-i iubitul tău, Summer? Nu ştiam ce vrea să spună.

— Cred că nici nu are nevoie să poarte mască de Halloween, a adăugat ea.

Atunci mi-am dat seama că vorbea despre August.

— Nu este iubitul meu, am zis.

— Ştiu. Am glumit!

M-a sărutat pe obraz (toate fetele din grupul ei se sărută una pe alta pe obraji atunci când se salută) şi mi-a pus

128

- R.J. PALACIO -

haina într-un cuier de pe hol. Pe urmă m-a luat de mână şi m-a condus la subsol, unde se ţinea petrecerea. Pe părinţii ei nu i-am văzut nicăieri.

Erau acolo vreo cincisprezece copii, toţi din cei populari, fie din grupul Savannei, fie din grupul lui Julian. Cred că se uniseră toţi într-un super-grup de copii populari, mai ales că acum câţiva băieţi şi câteva fete începuseră să iasă împreună.

Nici nu ştiam că se făcuseră atâtea cupluri. Adică, ştiam despre Savanna şi Henry, dar Ximena şi Miles? Ellie şi Amos? Ellie e plată ca o scândură, la fel ca mine.

Cam la cinci minute după ce am ajuns, Henry şi Savanna au năvălit practic pe mine.

— Vrem să ştim de ce petreci atât de mult timp cu Zombie, a zis Henry.

— Nu e zombie deloc, am râs eu, ca şi cum ar fi făcut o glumă.

Zâmbeam, dar nu-mi venea să zâmbesc.

— Să ştii, Summer, a zis Savanna, că ai fi mult mai populară dacă n-ai sta atâta cu el. Voi fi absolut sinceră cu tine. Julian te place. Vrea să te invite să ieşiţi împreună.

— Vrea el asta?

— Ţie-ţi place de Julian?

— Aăă… da, cred. Îmi place.

— Atunci va trebui să alegi cu cine vrei să-ţi petreci timpul, a zis Savanna.

Îmi vorbea de parcă ar fi fost sora mea mai mare.

— Toată lumea te place, Summer. Toată lumea te consideră foarte de treabă şi foarte, foarte frumuşică. Ai putea face categoric parte din grupul nostru, dacă ai vrea, şi crede-mă că sunt multe fete în anul nostru care şi-ar dori să le acceptăm.

— Ştiu, am aprobat eu. Mulţumesc.

— Cu plăcere, mi-a răspuns ea. Vrei să-i spun lui Julian să vină să stea de vorbă cu tine?

129

- MINUNEA -

M-am uitat încotro îmi arăta şi l-am văzut pe Julian privindu-ne peste capetele celorlalţi.

— De fapt, acum aş avea nevoie la toaletă. Unde-i baia? M-am dus unde mi-a arătat, m-am aşezat pe marginea

căzii şi am sunat-o pe mama să vină să mă ia.

— E totul în regulă? m-a întrebat mama.

— Da, dar nu mai vreau să rămân, i-am răspuns.

Mama n-a mai întrebat altceva şi mi-a spus că ajunge în zece minute.

— Nu suna la uşă, i-am zis. Dă-mi un telefon de afară.

Am rămas în baie până când m-a sunat mama, apoi m-am

strecurat pe scări fără să mă vadă nimeni, mi-am luat haina şi am ieşit.

Era doar nouă şi jumătate. Pe Bulevardul Amesfort colindul de Halloween era în toi. Lume multă peste tot. Toţi purtau costume. Schelete. Piraţi. Prinţese. Vampiri. Super-eroi.

Dar niciun inorog.

130

- R.J. PALACIO -

Noiembrie

A doua zi i-am spus Savannei că mâncasem nişte dulciuri stricate de Halloween şi că mi s-a făcut rău, de aceea am plecat mai devreme de la petrecerea ei, şi m-a crezut. Circula oricum un virus intestinal, aşa că a fost o minciună bună.

I-am mai spus şi că eram îndrăgostită de altcineva, ca să mă lase în pace şi eventual să ducă vorba, ca să afle şi Julian că nu mă interesa. A vrut, bineînţeles, să ştie de cine mă îndrăgostisem, dar i-am spus că-i secret.

August a lipsit în ziua de după Halloween, iar când s-a întors la şcoală mi-am dat seama că se întâmplase ceva cu el. S-a purtat tare ciudat la prânz!

Aproape că n-a scos un cuvânt şi, în timp ce îi vorbeam, s-a uitat mereu în farfurie, ca şi cum n-ar fi vrut să mă privească în ochi.

— Auggie, e totul în regulă? l-am întrebat în cele din urmă. Eşti supărat pe mine sau ceva?

— Nu, a zis el.

— Îmi pare rău că nu te-ai simţit bine de Halloween. M-am tot uitat pe holuri după Boba Fett.

— Da, mi-a fost rău.

— Ai luat virusul ăla?

— Cred că da.

A deschis o carte şi a început să citească. Era un gest cam nepoliticos.

— Sunt foarte încântată de proiectul cu Muzeul Egiptean, am zis eu. Tu nu eşti?

A clătinat din cap, cu gura plină. M-am uitat în altă parte, pentru că felul în care mesteca – şi mai mereu părea că mestecă scârbos în mod intenţionat – şi felul în care ţinea ochii aproape închişi îmi dădeau o stare proastă.

— Ce proiect ţi-a picat? l-am întrebat.

A ridicat din umeri, a scos un petic de hârtie din buzunarul blugilor şi mi l-a întins peste masă.

131

- MINUNEA -

Toţi din an aveam ca temă să confecţionăm câte un obiect egiptean cu ocazia Zilei Muzeului Egiptean din decembrie. Profesorii scriseseră temele pe nişte hârtiuţe, le puseseră într-un acvariu gol şi pe urmă toţi copiii trăseserăm câte un bileţel din acvariu.

Am desfăcut bileţelul lui Auggie.

— Ce grozav! am zis, poate cam cu prea mult entuziasm, pentru că încercam să-l însufleţesc şi pe el. Ţi-a picat piramida în trepte de la Sakkara!

— Ştiu, a zis el.

— Mie mi-a picat Anubis, zeul vieţii de apoi.

— Cel cu cap de câine?

— Cu cap de şacal, de fapt, l-am corectat. Nu vrei să lucrăm împreună la proiecte, după ore? Ai putea veni la mine acasă.

A lăsat sendvişul jos şi s-a lăsat pe spate în scaun. Nici nu pot descrie ce privire mi-a aruncat.

— Summer, nu trebuie să faci asta, a zis el.

— Ce vrei să spui?

— Nu  trebuie  să  fii  prietenă  cu  mine.  Ştiu  că  domnul

Tushman te-a pus.

— Habar n-am despre ce vorbeşti!

— Nu-i nevoie să te prefaci, asta-i tot. Ştiu că domnul Tushman a vorbit cu câţiva copii înainte să înceapă şcoala şi le-a spus că trebuie să fie prieteni cu mine.

— Cu mine n-a vorbit, August.

— Ba da.

— Ba nu.

— Ba da.

— Ba nu! Jur pe viaţa mea!

Am ridicat mâinile în aer, să vadă că nu ţineam degetele încrucişate. S-a uitat imediat la picioarele mele, aşa că mi-am aruncat ghetele UGG ca să vadă că nu încrucişasem nici degetele de la picioare.

— Porţi ciorapi groşi! a zis el acuzator.

— Dar se vede că am degetele drepte! i-am strigat.

132

- R.J. PALACIO -

— Bine, nu trebuie să urli.

— Nu-mi place să fiu acuzată pe nedrept, bine?

— Bine. Îmi pare rău.

— Aşa şi trebuie!

— Chiar n-a vorbit cu tine?

— Auggie!

— Bine, bine, te rog să mă ierţi.

Aş fi rămas supărată pe el mai multă vreme, dar mi-a povestit ceva urât care i se întâmplase de Halloween şi n-am mai putut ţine supărarea. Pe scurt, îl auzise pe Jack vorbindu-l pe la spate şi spunând lucruri oribile despre el. Asta îi explica atitudinea şi acum înţelegeam şi de ce fusese „bolnav”.

— Promite-mi că nu spui nimănui! a zis el.

— Nu spun, am făgăduit eu. Iar tu promite-mi că nu vei mai fi niciodată rău cu mine!

— Promit! a răspuns, şi ne-am încrucişat degetele mici.

 133

- MINUNEA -

Avertisment: puteţi vedea acest copil doar cu pregătire prealabilă

Am avertizat-o pe mama în legătură cu faţa lui August. I-am descris cum arată. Am făcut-o pentru că ştiu că nu reuşeşte întotdeauna să-şi ascundă reacţiile, iar August urma să vina la noi pentru prima oară. I-am trimis chiar şi un mesaj pe telefon la serviciu, ca să-i aduc aminte. Dar mi-am dat seama din expresia ei, atunci când a venit acasă, că nu o pregătisem suficient. Când a intrat pe uşă şi i-a văzut faţa pentru prima oară, a rămas şocată.

— Bună, mamă, el este Auggie. Poate să rămână la noi la cină? am întrebat-o repede.

I-a luat o secundă până şi-a dat seama că o întrebasem ceva.

— Bună, Auggie, a zis ea. Sigur, scumpo, dacă şi mama lui

Auggie este de acord.

În timp ce Auggie o suna pe mama lui de pe mobil, i-am şoptit mamei:

— Nu mai face faţa asta îngrozită!

Arăta ca atunci când vede la ştiri că s-a întâmplat ceva oribil. A dat repede din cap, de parcă abia acum îşi dădea seama ce faţă făcuse, şi pe urmă s-a purtat cu Auggie frumos şi normal.

După o vreme, Auggie şi cu mine am obosit să lucrăm la temele noastre şi ne-am dus să stăm în camera de zi. Auggie s-a uitat la fotografiile de pe poliţa căminului şi a văzut o poză cu mine şi cu tata.

— El e tatăl tău? m-a întrebat.

— Da.

— N-am ştiut că eşti… Care-i cuvântul potrivit?

— Mulatră.

— Exact! Asta-i cuvântul.

S-a uitat din nou la fotografie.

134

- R.J. PALACIO -

— Părinţii tăi sunt divorţaţi? Nu l-am văzut niciodată pe tatăl tău venind să te ia de la şcoală.

— Nu, am zis eu. A fost sergent în armată. A murit acum câţiva ani.

— O! N-am ştiut.

— Da, am spus, dându-i o fotografie cu tata în uniformă.

— Uau, ce de medalii!

— Da. Era nemaipomenit.

— Îmi pare rău, Summer…

— Mda, e cam nasol. Mi-e tare dor de el.

— Da…

A încuviinţat din cap şi mi-a dat fotografia înapoi.

— Tu ai cunoscut pe cineva care pe urmă a murit?

— Numai pe bunica, dar nu mi-o aduc aminte prea bine.

— Şi asta-i destul de rău.

Auggie a încuviinţat iar.

— Te gândeşti vreodată ce se întâmplă cu oamenii când mor? l-am întrebat eu.

A ridicat din umeri.

— Nu prea. Bănuiesc că se duc în rai, nu? Buni acolo s-a dus.

— Eu mă gândesc foarte des la asta, am zis. Cred că atunci când oamenii mor, sufletele lor se duc în rai, dar numai pentru puţină vreme. Se întâlnesc cu vechii prieteni, stau de vorbă despre vremurile de demult şi chestii dintr-astea. Dar eu chiar cred că pe urmă sufletele încep să se gândească la vieţile lor de pe pământ, dacă au fost bune sau rele sau cum au fost. Şi apoi vin din nou pe lume sub formă de copilaşi.

— De ce ar vrea să facă asta?

— Pentru că primesc o nouă şansă de a trăi cum trebuie, i-am răspuns. Au şansa să încerce din nou.

Auggie s-a gândit la ce-am spus şi pe urmă a încuviinţat din cap.

— Ca atunci când faci înainte o simulare de test la şcoală, a zis el.

135

- MINUNEA -

— Exact.

— Dar nu se întorc cu aceeaşi înfăţişare, a zis el. Vreau să spun că a doua oară arată cu totul altfel, nu-i aşa?

— Sigur că da, i-am răspuns. Sufletul rămâne acelaşi, dar tot restul se schimbă.

— Îmi place asta, a zis el, dând din cap de mai multe ori. Chiar îmi place mult, Summer. Înseamnă că în viaţa mea viitoare n-o să mă mai trezesc tot cu faţa asta.

Şi-a arătat cu degetul faţa şi ochii şi asta m-a făcut să râd.

— Presupun că nu, am ridicat eu din umeri.

— S-ar putea să fiu chiar frumos! a zis el zâmbind. Ar fi nemaipomenit, nu-i aşa? M-aş întoarce sub formă de tip arătos, cu ten superb şi foarte înalt.

Am râs din nou. Se pricepea să glumească pe seama lui. Era unul dintre lucrurile care îmi plăceau cel mai mult la el.

— Auggie, pot să te întreb ceva?

— Da, a zis el, ca şi cum ştia exact ce vreau să-l întreb. Am şovăit. Voiam să-i pun întrebarea asta de mult, dar

mereu îmi pierdeam curajul.

— Despre ce-i vorba? a zis el. Vrei să ştii de ce am faţa asta?

— Da. Dacă pot să te întreb.

A ridicat din umeri. M-am simţit uşurată că nu se supărase şi nici nu se întristase.

— Nu-i cine ştie ce, a zis el simplu. Motivul principal este că sufăr de di-sos-to-ză man-di-bu-lo-fa-ci-a-lă. Mi-a luat o eternitate să învăţ să pronunţ asta. Dar mai am şi un sindrom pe care nici măcar nu-l pot rosti. Iar lucrurile astea s-au combinat şi au dat o chestie atât de rară, încât nici măcar nu există nume pentru ea. Nu vreau să mă laud, dar sunt considerat un fel de fenomen medical, să ştii.

A zâmbit.

— A fost o glumă, a zis. Poţi să râzi.

Am zâmbit şi am clătinat din cap.

— Eşti amuzant, Auggie, am zis eu.

— Da, sunt, a zis el cu mândrie. Sunt un tip grozav!

136

- R.J. PALACIO -

Mormântul egiptean

În următoarea lună, am petrecut mult timp cu August după ore, fie la el acasă, fie la mine. Părinţii lui August chiar ne-au invitat de câteva ori la masă, pe mama şi pe mine. I-am auzit vorbind să-i aranjeze mamei o întâlnire cu unchiul Ben al lui August.

De Ziua Muzeului Egiptean eram cu toţii agitaţi şi niţel năuci. Cu o zi înainte ninsese – nu atât de mult ca în vacanţa de Ziua Recunoştinţei, dar orişicât, ninsoarea e ninsoare.

Sala de sport se transformase într-un muzeu uriaş. Obiectele egiptene confecţionate de fiecare dintre noi erau expuse pe o masă, însoţite de un cartonaş pe care scria ce anume reprezentau. Multe obiecte arătau foarte bine, dar cred sincer că al meu şi al lui August erau cele mai grozave. Sculptura mea cu Anubis era cât se poate de realistă, folosisem o vopsea din pulbere de aur. August îşi făcuse piramida în trepte din cuburi de zahăr. Avea şaizeci de centimetri înălţime şi şaizeci de centimetri lăţime şi pulverizase pe ea o vopsea care imita nisipul. Arăta nemaipomenit!

Toţi purtam costume egiptene. Unii colegi erau costumaţi în arheologi gen Indiana Jones34. Alţii se îmbrăcaseră ca faraonii. August şi cu mine ne costumaserăm în mumii. Aveam feţele complet acoperite, cu excepţia a două găuri pentru ochi şi a unei găuri pentru gură.

Când s-au adunat părinţii, s-au aliniat toţi pe holul din faţa sălii de sport. Pe urmă ni s-a spus că ne putem aduce părinţii înăuntru şi fiecare copil şi-a luat de mână mama sau tatăl şi i-a dus să facă un tur al sălii de sport. August şi cu mine ne-am luat împreună mamele. Ne-am oprit la fiecare exponat, le-am explicat ce era, vorbind în şoaptă şi răspunzând la întrebări. Pentru că în sală era întuneric,

 

34 Dr. Henry Walton „Indiana” Jones Jr. este personajul principal, de profesie arheolog, din seria de filme de aventuri Indiana Jones.

137

- MINUNEA -

luminam obiectele cu lanterna în timp ce vorbeam. Uneori, ca să obţinem efecte mai dramatice, explicam totul în detaliu ţinându-ne lumina lanternelor sub bărbie. Era foarte nostim să auzi atâtea şoapte în întuneric şi să vezi toate luminiţele care făceau zigzaguri prin încăpere.

La un moment dat m-am dus să beau apă de la ţâşnitoare şi a trebuit să-mi scot masca de mumie de pe faţă.

— Bună, Summer, a zis Jack, venind să stea de vorbă cu mine.

Era îmbrăcat ca personajul din Mumia.

— Grozav costum!

— Mulţumesc.

— Cealaltă mumie este August?

— Da.

— Ăă… Ştii cumva de ce-i supărat August pe mine?

— Îhî, am încuviinţat eu.

— Poţi să-mi spui?

— Nu.

A dat din cap în semn că înţelege. Părea necăjit.

— I-am promis că nu-ţi spun, am încercat eu să-i explic.

— E foarte ciudat, a zis el. N-am nici cea mai mică idee de ce s-a supărat pe mine aşa, dintr-odată. Habar n-am! Nu poţi măcar să-mi dai un indiciu?

M-am uitat la August. Stătea cu amândouă mamele noastre în capătul celălalt al sălii. Nu avem de gând să-mi încalc jurământul că nu spun la nimeni ce auzise Auggie de Halloween, dar îmi părea rău şi pentru Jack.

— Masca însângerată din Scream, i-am şoptit la ureche şi apoi m-am îndepărtat.

 138

- R.J. PALACIO -

Partea a patra

JACK

Iată secretul meu. E foarte simplu: nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.

(Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinţ, traducere de Ileana Cantuniari)

139

- MINUNEA -

Telefonul

În luna august, părinţii mei au găsit un mesaj pe telefon de la domnul Tushman, directorul gimnaziului. Iar mama a zis:

— Poate că-i sună pe toţi elevii noi să le ureze bun venit.

Iar tata a zis:

— Ar fi o grămadă de copii de sunat.

Aşa că mama l-a sunat înapoi şi am auzit-o vorbind cu domnul Tushman. I-a spus exact aşa:

— Bună ziua, domnule Tushman. Sunt Amanda Will, am găsit un mesaj de la dumneavoastră. Pauză. Mulţumesc! Drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta. Şi el abia aşteaptă. Pauză. Da. Pauză. Da. Pauză. Sigur. Pauză lungă.

Aha. Pauză. Drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta. Pauză. Sigur. Oh. Uau. Ohh. Pauză foarte lungă. Bine-

înţeles. Sunt sigură că va veni. Staţi să notez… Gata. Vă sun după ce vorbesc cu el, bine? Pauză. Nu, vă mulţumesc că v-aţi gândit la el. La revedere.

După ce a închis, am întrebat-o imediat:

— Care-i treaba, ce a zis?

Iar mama a spus:

— Ceva foarte flatant, dar destul de trist. Este vorba despre un băiat care începe gimnaziul anul ăsta, dar care n-a mai fost niciodată într-o şcoală adevărată, pentru că a învăţat acasă, aşa că domnul Tushman i-a rugat pe profesorii din şcoala primară să-i recomande câţiva copii minunaţi care au trecut în clasa a cincea, iar ei probabil că i-au spus că tu eşti un băiat foarte bun – ceea ce eu ştiam deja, desigur – şi domnul Tushman întreba dacă n-ar putea conta pe tine să-l îndrumi puţin pe acest băiat.

— Adică să petrec mai mult timp cu el?

— Exact, a zis mama. El a numit-o „ospitalitate amicală”.

— De ce tocmai eu?

140