Lecturi pentru elevii mei : Minunea, partea a doua

- MINUNEA -

Acasă

— Ei? Cum a fost? Ţi-a plăcut? m-a întrebat mama după ce abia dacă ne-am îndepărtat de şcoală jumătate de stradă.

— Încă nu mă întreba, mamă. Vorbim când ajungem acasă, i-am spus.

Dar când am intrat în casă, am alergat la mine în cameră şi m-am aruncat în pat. I-aş fi putut spune mamei că nu ştiam ce se întâmplă cu mine, şi chiar cred că nu ştiam. Mă simţeam foarte trist, dar în acelaşi timp şi puţin fericit, la fel ca atunci când îmi venea să râd şi să plâng în acelaşi timp.

Daisy, câinele meu, a venit după mine în cameră, a sărit în pat şi a început să mă lingă pe faţă.

— Cine-i fetiţă cuminte? am spus eu, imitând vocea tatei. Cine-i fetiţă cuminte?

— E totul în regulă, scumpule? m-a întrebat mama.

Voia să se aşeze lângă mine pe pat, dar Daisy nu-i lăsa niciun pic de loc.

— Iartă-mă, Daisy, i-a spus mama, dând-o deoparte şi aşezându-se. Copiii aceia s-au purtat urât cu tine?

— Nu, am zis, minţind numai pe jumătate. S-au purtat cum trebuie.

— Dar au fost drăguţi? Domnul Tushman s-a străduit din răsputeri să mă asigure că sunt nişte copii minunaţi.

— Îhî, am aprobat eu, uitându-mă în continuare la Daisy. Am pupat-o pe nas şi i-am frecat o ureche, până când a

început să se scarpine de parcă ar fi avut purici.

— Băiatul acela, Julian, mi s-a părut cel mai drăguţ, a zis mama.

— Ba nu, el a fost cel mai puţin drăguţ. Dar mi-a plăcut Jack. El a fost de treabă. Am crezut că numele lui este Jack Will, dar îl cheamă doar Jack.

— Stai puţin, poate că îi confund eu. Cine era cel brunet, cu părul pieptănat cu creastă?

— Julian.

— Şi el n-a fost de treabă?

- R.J. PALACIO -

— Nu, nu-i de treabă deloc.

— Aha.

Mama a stat puţin pe gânduri.

— Aşadar, este genul acela de copil care se poartă într-un fel în faţa adulţilor şi altfel când e cu alţi copii.

— Bănuiesc că da.

— Oh, îi urăsc pe ăştia, a zis ea.

— M-a întrebat: „August, care-i treaba cu faţa ta?”, i-am spus eu mamei, privind-o tot timpul pe Daisy. „Ai fost prins într-un incendiu sau ce?”

Mama n-a zis nimic. M-am uitat la ea şi am văzut că era complet şocată.

— N-a spus-o cu răutate, am adăugat eu repede. Doar m-a întrebat.

Mama a dat din cap.

— Dar Jack chiar mi-a plăcut, am zis. I-a spus: „Taci din gură, Julian!” Iar Charlotte i-a spus: „Julian, te porţi necuviincios!”

A dat iar din cap. Îşi apăsa fruntea cu degetele de parcă s-ar fi luptat cu o durere de cap.

— Îmi pare tare rău, Auggie, a zis mama încet.

Se înroşise în obraji.

— Nu-i nimic, mamă, serios!

— Nu trebuie să te duci la şcoală dacă nu vrei, scumpule.

— Dar vreau să mă duc, am spus.

— Auggie…

— Serios, mamă. Chiar vreau să mă duc.

Nu minţeam deloc.

- MINUNEA -

Emoţiile primei zile

Recunosc, în prima zi de şcoală am avut emoţii foarte mari. Nu aveam fluturi în stomac, aveam mai degrabă porumbei care îmi zburau prin toate măruntaiele. Mama şi tata au fost şi ei destul de emoţionaţi, dar şi foarte entuziasmaţi. Ne-au făcut fotografii înainte de a pleca de acasă, mie şi Viei, pentru că era prima ei zi de liceu.

Abia cu doar câteva zile înainte au decis dacă merg la şcoală sau nu. După vizita mea acolo, mama şi tata au întors lucrurile pe toate părţile, întrebându-se dacă ar trebui să merg sau nu. Acum mama era cea care spunea că n-ar trebui, în timp ce tata era pentru. Tata mi-a mărturisit că era foarte mândru de felul în care mă descurcasem cu Julian şi că mă transformam într-un bărbat puternic. L-am auzit spunându-i mamei că acum a înţeles că ea avusese dreptate tot timpul. Dar am observat că mama nu mai era atât de sigură. Când tata i-a spus că el şi Via vor veni cu mine în prima zi, pentru că şcoala era oricum în drumul lor spre metrou, mama a părut uşurată că urma să mergem împreună. Cred că la fel m-am simţit şi eu.

Chiar dacă Şcoala Beecher se află la numai câteva străzi de casa noastră, nu mai fusesem în zona aia decât de vreo două ori. În general încerc să evit străzile pline de copii. La noi pe stradă, toată lumea mă cunoaşte, iar eu cunosc pe toată lumea. Ştiu fiecare cărămidă, fiecare trunchi de copac şi fiecare crăpătură din trotuar. O cunosc pe doamna Grimaldi, femeia care stă mereu la fereastră. Îl cunosc pe bătrânul care se plimbă în sus şi în jos pe stradă, fluierând ca o pasăre. Ştiu băcănia din colţ, de unde mama ne cumpără covrigi, şi le cunosc pe chelneriţele de la cafenea, care îmi spun toate „dulceaţă” şi îmi dau acadele ori de câte ori mă văd. Îmi place cartierul meu, North River Heights, şi de aceea m-am simţit ciudat să ajung la câteva străzi distanţă şi să mi se pară totul nou. Bulevardul Amesfort, un bulevard pe care am mers de un milion de ori, arăta, dintr-

- R.J. PALACIO -

un motiv oarecare, complet diferit. Era plin de oameni pe care nu i-am mai văzut, care aşteptau autobuzul sau împingeau cărucioare.

Am traversat Bulevardul Amesfort şi am luat-o spre Heights Place. Via mergea alături de mine, ca de obicei. Mama şi tata ne urmau. După ce am trecut de colţ, am văzut toţi copiii adunaţi în faţa şcolii – sute de copii care râdeau şi vorbeau unii cu alţii în grupuleţe, sau care stăteau alături de părinţi, care vorbeau şi ei cu alţi părinţi. Mi-am ţinut capul cât mai în pământ.

— Toată lumea este la fel de emoţionată ca tine, mi-a şoptit Via la ureche. Nu uita că pentru toţi este prima zi de şcoală. Bine?

Trebuie să recunosc că până aici nu se întâmplase nimic rău. N-am văzut pe nimeni să se holbeze la mine, nici măcar nu mă băgau în seamă. O singură dată m-am uitat în sus şi am văzut trei fete şuşotind cu mâna la gură, dar când şi-au dat seama că le-am observat, s-au uitat în altă parte.

Am ajuns în faţa intrării principale.

— Bun, am ajuns, băiete, a zis tata, punându-şi mâinile pe umerii mei.

— Să ai parte de o primă zi de şcoală minunată! Te iubesc, a zis Via, îmbrăţişându-mă strâns şi sărutându-mă.

— Îţi doresc şi eu la fel, i-am răspuns.

— Te iubesc, Auggie, a zis tata îmbrăţişându-mă.

— Pa.

Pe urmă m-a îmbrăţişat mama, care era pe punctul să izbucnească în plâns, ceea ce m-ar fi făcut să mă simt foarte stânjenit. Aşa că am îmbrăţişat-o scurt şi repede, m-am întors şi am dispărut în şcoală.

- MINUNEA -

Lacăte

M-am dus direct în sala 301 de la etajul trei. Acum eram bucuros că vizitasem şcoala mai înainte, pentru că ştiam precis unde să merg şi nu trebuia să ridic privirea deloc. Am observat şi câţiva copii care se uitau în mod evident la mine. Ca de obicei, m-am prefăcut că nu îi bag în seamă.

Am intrat în clasă. Profesoara scria ceva pe tablă, iar copiii începuseră să se aşeze în bănci, care erau aranjate în semicerc în faţa tablei. Am ales una din mijloc, mai în spate, unde am crezut că le va fi mai greu celorlalţi să se holbeze la mine. Am continuat să stau cu capul în pământ, uitându-mă pe sub breton numai la picioarele celorlalţi. Băncile au început să se umple şi mi-am dat seama că nimeni nu se aşeza lângă mine. De câteva ori câte cineva fusese gata-gata să se aşeze, dar se răzgândise în ultimul moment şi se dusese în altă parte.

— Salut, August.

Era Charlotte, îmi făcea cu mâna în timp ce se aşeza în primul rând. De ce s-ar aşeza cineva vreodată în primul rând, habar n-am!

— Salut, am răspuns, dând din cap.

Pe urmă am remarcat că Julian stătea la câteva locuri mai departe de ea şi vorbea cu alţi copii. Ştiu că mă văzuse, dar nu mă salutase.

Brusc, cineva s-a aşezat chiar lângă mine. Era Jack Will.

Jack.

— Salutare! a zis el.

— Salut, Jack, i-am răspuns, făcându-i semn cu mâna. Mi-a părut rău imediat, pentru că nu mi s-a părut deloc

un gest deştept.

— Gata, copii! Staţi jos, toată lumea! a zis profesoara, întorcându-se cu faţa spre noi.

Îşi scrisese numele pe tablă: doamna Petosa.

- R.J. PALACIO -

— Găsiţi-vă cu toţii un loc, vă rog. Intraţi, le-a spus apoi unor copii care abia apăruseră la uşă. Mai e un loc aici şi unul acolo.

Încă nu mă remarcase.

— Întâi de toate, vreau să tăceţi cu toţii şi…

Abia atunci m-a observat.

— Puneţi rucsacurile jos şi faceţi linişte!

Ezitase doar o milionime de secundă, dar puteam spune cu precizie clipa în care m-a văzut. Cum am mai zis, deja m-am obişnuit cu treaba asta.

— Voi face prezenţa şi apoi schema locurilor în clasă, a continuat ea, rezemându-se de catedră.

Avea alături trei mape pline cu dosare.

— Când vă strig, veniţi la mine şi vă voi da un dosar pe care scrie numele vostru. Dosarul conţine orarul şi un lacăt cu cifru pentru dulap, pe care nu veţi încerca să-l deschideţi până nu vă spun eu. Numărul dulapului este scris pe orar. Fiţi atenţi, unele dulapuri nu sunt chiar lângă clasă, ci în holul de jos. Şi, ca să nu săriţi să mă întrebaţi: nu, nu aveţi voie să schimbaţi dulapurile şi nu, nu aveţi voie să schimbaţi lacătele. Dacă mai avem timp, la sfârşitul acestei ore vom ajunge să ne cunoaştem mai bine, aţi înţeles? Bun.

A ridicat lista de pe catedră şi a început să ne strige numele.

— Julian Albans, a zis ea, uitându-se în clasă.

Julian a ridicat mâna şi a răspuns „Prezent” în acelaşi timp.

— Bună, Julian, a zis profesoara, făcând un semn în schema locurilor.

A scos primul dosar din mapă şi i l-a întins.

— Vino să-l iei! i-a spus ea pe un ton ce nu admitea replică.

El s-a ridicat şi a luat dosarul.

— Ximena Chin.

Profesoara le dădea copiilor câte un dosar pe măsură ce le citea numele. În timp ce parcurgea lista, mi-am dat seama că

- MINUNEA -

locul din stânga mea rămăsese tot neocupat, deşi ceva mai încolo, doi copii stăteau la un singur pupitru. Apoi profesoara a ajuns la numele unuia dintre ei, Henry Joplin, un copil mare care părea deja adolescent.

— Henry mai este un loc liber. Aşază-te acolo, a zis ea.

I-a dat dosarul şi i-a arătat scaunul de lângă mine. Deşi nu l-am privit direct, mi-am dat seama că Henry nu voia să se apropie de mine. Îşi târa rucsacul pe jos şi se mişca cu încetinitorul. Şi-a proptit apoi rucsacul sus, în partea dreaptă a băncii, ca şi cum ar fi făcut între el şi mine un zid despărţitor.

— Maya Markowitz, a strigat doamna Petosa.

— Prezent, a răspuns o fată care stătea la patru bănci de mine.

— Miles Noury.

— Prezent, a zis băiatul care împărţise pupitrul cu Henry

Joplin.

În timp ce se întorcea de la catedră, l-am văzut aruncându-i lui Henry o privire compătimitoare.

— August Pullman, a zis doamna Petosa.

— Prezent, am răspuns încet, abia ridicând mâna.

— Bună, August, mi-a spus profesoara, zâmbindu-mi cu multă căldură atunci când mi-a dat dosarul.

Am simţit privirile tuturor arzându-mi spatele în decursul celor câteva secunde cât am stat în faţa clasei, apoi toată lumea s-a uitat în jos, când m-am întors la locul meu. Am rezistat ispitei de a forma combinaţia lacătului, deşi toată lumea asta făcea. Dar profesoara ne spusese clar să aşteptăm. Mă pricepeam, oricum, destul de bine la deschis încuietori cu cifru, pentru că le foloseam la bicicletă. Henry tot încerca să deschidă lacătul lui şi nu reuşea. Se înfuriase şi înjura în barbă.

Doamna Petosa a strigat numele care mai rămăseseră.

Ultimul era al lui Jack Will.

După ce i-a dat dosarul şi lui Jack, doamna Petosa a spus:

- R.J. PALACIO -

— Acum scrieţi cu toţii combinaţia într-un loc sigur, ca să n-o uitaţi. Dacă o uitaţi, ceea ce se întâmplă de cel puţin 3,2 ori pe semestru, doamna Garcia are lista tuturor cifrurilor.

Gata, acum scoateţi lacătele şi exersaţi câteva minute cum să le deschideţi, deşi ştiu că unii dintre voi au încercat deja.

Când a spus asta, s-a uitat la Henry.

— Între timp, a continuat ea, vă voi spune câte ceva despre mine. Pe urmă îmi veţi spune voi câte ceva despre voi.

De acord? Bine.

Ne-a zâmbit tuturor, deşi mi s-a părut că mie mi-a zâmbit cel mai mult. Nu era un zâmbet strălucitor, ca al doamnei Garcia. Era un zâmbet normal, zâmbea ca şi cum ar fi ţinut la noi. Arăta foarte diferit faţă de cum crezusem eu că arată profesoarele. Cred că mă aşteptasem să arate ca domnişoara Fowl din filmul Jimmy Neutron: o femeie bătrână cu un coc mare în vârful capului. Dar doamna Petosa semăna leit cu

Mon Mothma din Războiul stelelor, Episodul IV: era tunsă băieţeşte şi purta o cămaşă albă lungă, ca o tunică.

S-a întors din nou şi a început să scrie pe tablă.

Henry tot nu reuşise să-şi deschidă lacătul şi era din ce în ce mai furios, mai ales când auzea lacătele altora deschizându-se. S-a supărat teribil când eu l-am deschis pe al meu din prima încercare. Partea nostimă era că, dacă n-ar fi pus rucsacul zid între noi, cu siguranţă m-aş fi oferit să-l ajut.

- MINUNEA -

Turul clasei

Doamna Petosa ne-a povestit puţin cine era. Lucruri plicticoase: unde se născuse şi crescuse, cum şi-a dorit întotdeauna să fie profesoară şi cum a renunţat în urmă cu şase ani la un serviciu pe Wall Street8 ca să-şi urmeze „visul” şi să înveţe copiii carte. La început a întrebat dacă vrea cineva să mai ştie ceva, iar Julian a ridicat mâna.

— Da…

A trebuit să se uite pe listă ca să-şi aducă aminte cum îl cheamă.

— Spune, Julian…

— Este foarte interesant felul în care v-aţi urmat visul, a zis el.

— Mulţumesc.

— Cu plăcere! a zâmbit el mândru.

— Dar ce-ar fi să ne spui ceva despre tine, Julian? De fapt, aş vrea ca toţi să vorbiţi. Gândiţi-vă la două lucruri pe care aţi vrea să le ştie ceilalţi despre voi. De fapt, staţi puţin! Câţi dintre voi aţi făcut la Beecher şi şcoala primară?

Au ridicat mâinile cam jumătate dintre copii.

— Bun, deci o parte din voi deja vă cunoaşteţi. Restul sunteţi nou-veniţi la această şcoală, am dreptate? Bun. Aşadar, gândiţi-vă la două lucruri pe care aţi vrea să le ştie ceilalţi despre voi, iar dacă îi cunoaşteţi pe unii dintre copii, gândiţi-vă la lucruri pe care ei nu le ştiu încă. Bine? Bun. Să începem cu Julian, apoi vom face turul clasei.

Julian s-a încruntat şi a început să se bată cu degetele peste frunte, ca şi cum s-ar fi gândit din greu.

— Când eşti tu gata, a zis doamna Petosa.

— Primul lucru ar fi…

8 Stradă reprezentativă pentru districtul financiar al oraşului New York, cu sediile celor mai importante burse şi companii de profil. În general, a lucra pe Wall Street este sinonim cu a câştiga foarte mulţi bani.

- R.J. PALACIO -

— Faceţi-mi favoarea de a începe prin a vă prezenta, da? l-a întrerupt doamna Petosa. Asta mă ajută să vă ţin minte mai bine.

— Bun. Mă numesc Julian. Iar primul lucru pe care mi-ar plăcea să-l ştie toată lumea despre mine este că… tocmai mi-am cumpărat jocul Battleground Mystic pentru platforma Wii şi e absolut fantastic. Iar al doilea lucru ar fi că astă-vară mi-am cumpărat o masă de ping-pong.

— Foarte frumos, îmi place ping-pongul, a zis doamna Petosa. Vrea să-l întrebe cineva ceva pe Julian?

— Battleground Mystic este pentru un singur jucător sau pentru mai mulţi? a întrebat băiatul pe care îl chema Miles.

— Nu mă refer la genul acesta de întrebări, copii, a zis doamna Petosa. Bun, acum spune tu…

A arătat-o pe Charlotte, probabil pentru că banca ei era cel mai aproape de catedră.

— Sigur, a răspuns Charlotte fără să ezite nicio secundă, ca şi cum ştia exact ce vrea să spună. Mă numesc Charlotte. Am două surori, şi din iulie avem un pui de căţel pe nume Suki. L-am luat de la un adăpost pentru animale şi este nemaipomenit de drăguţ!

— Grozav, Charlotte, mulţumesc, a zis doamna Petosa. Cine-i următorul?

- MINUNEA -

Ca mielul la abator

„Ca mielul la abator”: O zicală care se spune despre cineva când se duce liniştit într-un loc, fără să ştie că urmează să i se întâmple ceva neplăcut.

Am căutat expresia aseară, cu Google. La asta mă gândeam, atunci când doamna Petosa mi-a rostit numele şi a fost rândul meu să vorbesc.

— Mă numesc August, am spus, şi da, abia dacă am murmurat vorbele.

— Poftim? a zis cineva.

— Poţi vorbi ceva mai tare, dragă? a zis doamna Petosa.

— Mă numesc August, am spus mai tare, forţându-mă să ridic privirea. Aăă… am o soră pe care o cheamă Via şi un câine pe nume Daisy. Şi… asta-i tot.

— Minunat, a zis doamna Petosa. Are cineva întrebări pentru August?

Nimeni nu a spus nimic.

— Bun, urmezi tu, i-a zis doamna Petosa lui Jack.

— Staţi puţin, vreau eu să-l întreb ceva pe August, a zis Julian, ridicând mâna. De ce ai codiţa aceea subţire la spate? E o codiţă de padawan?

— Da, am încuviinţat eu, ridicând din umeri.

— Ce înseamnă padawan? a întrebat zâmbindu-mi doamna Petosa.

— Este ceva din Războiul stelelor, a răspuns Julian. Un padawan este ucenicul unui cavaler Jedi.

— Interesant, a zis domnişoara Petosa, uitându-se la mine.

Îţi place Războiul stelelor, August?

— Cred că da, am răspuns, fără să ridic privirea, pentru că tot ce-mi doream era să mă preling sub bancă.

— Care e personajul tău preferat? m-a întrebat Julian. Am început să mă gândesc că poate nu era aşa de rău.

— Jango Fett.

— Ce părere ai despre Darth Sidious? a continuat el. Îţi place?

- R.J. PALACIO -

— Gata, copii, puteţi vorbi despre Războiul stelelor în recreaţie, a zis veselă doamna Petosa. Să continuăm. Încă n-am aflat nimic despre tine, i-a spus ea lui Jack.

A fost rândul lui Jack să vorbească, dar recunosc că n-am auzit o vorbă. Poate că nu înţelesese nimeni aluzia la Darth Sidious, şi poate că Julian n-o făcuse intenţionat. Dar în Războiul stelelor, Episodul III: Răzbunarea Sith, faţa lui Darth Sidious este arsă de fulgerul Sith şi devine complet diformă. Pielea i se încreţeşte şi toată faţa parcă i se topeşte.

M-am uitat cu coada ochiului la Julian. Şi el se uita la mine. Da, ştia despre ce vorbeşte şi o făcuse intenţionat.

- MINUNEA -

Alege să fii bun

A sunat clopoţelul şi a urmat o mare foială. Toată lumea s-a ridicat să plece. Mi-am verificat orarul. Următoarea oră aveam engleză, la sala 321. Nu m-am oprit să văd dacă mai merge cineva din clasa mea în aceeaşi direcţie. Am ţâşnit afară din încăpere, am luat-o pe hol şi m-am aşezat în următoarea sală cât mai în spate cu putinţă. Profesorul, un bărbat foarte înalt, cu o barbă blondă, scria ceva pe tablă.

Copiii au venit grupuri-grupuri, râzând şi vorbind, dar eu nu m-am uitat la ei. S-a întâmplat cam acelaşi lucru ca la ora de dirigenţie. Nu s-a aşezat nimeni lângă mine, în afară de Jack, care făcea glume cu nişte copii din alte clase. Jack era genul de copil foarte agreat de ceilalţi. Avea o mulţime de prieteni. Făcea lumea să râdă.

Apoi a sunat clopoţelul de intrare. Toată lumea a tăcut şi profesorul s-a întors cu faţa spre noi. Ne-a spus că se numeşte domnul Browne şi apoi a început să înşire ce urma să studiem în primul semestru. La un moment dat m-a observat, undeva între Călătorie în timp9 şi nişte basme populare chinezeşti, dar a continuat să vorbească.

În timp ce vorbea, eu mâzgăleam într-un caiet, dar din când în când aruncam o privire şi la ceilalţi elevi. Charlotte era şi ea la acest curs. Mai erau Julian şi Henry. Miles nu era.

Domnul Browne scrisese pe tablă cu litere mari de tipar:

P-R-I-N-C-I-P-I-U!

— Toată lumea să scrie acest cuvânt la începutul primei pagini din caietul de engleză!

În timp ce făceam întocmai, profesorul a zis:

— Bun, cine poate să-mi spună acum ce înseamnă un principiu? Ştie cineva?

9 A Wrinkle in Time, carte pentru copii scrisă de Madeleine L’Engle.

- R.J. PALACIO -

Nu a ridicat mâna nimeni.

Domnul Browne a zâmbit, a dat din cap şi a scris din nou pe tablă:

PRINCIPII = REGULI DESPRE LUCRURI CU ADEVĂRAT IMPORTANTE.

— De exemplu, un motto? a întrebat cineva.

— Un motto, a fost de acord domnul Browne, în timp ce continua să scrie pe tablă. Sau un citat faimos. Sau un rând dintr-un răvaş de plăcintă. Orice fel de zicală sau de regulă de bază care ne poate motiva. În mod fundamental, un principiu este orice ne poate ajuta şi ghida când luăm decizii despre lucruri cu adevărat importante.

A scris totul pe tablă, apoi s-a întors spre noi.

— Care anume sunt lucrurile cu adevărat importante? ne-a întrebat el.

Câţiva copii au ridicat mâna. I-a lăsat să răspundă şi a notat pe tablă ce spuneau, cu un scris de mână foarte neîngrijit.

REGULILE. ÎNVĂŢĂTURA. TEMELE.

— Şi mai ce altceva? a întrebat el scriind, fără să se întoarcă. Spuneţi ce vă trece prin cap!

Şi a notat tot ce au strigat copiii.

FAMILIA. PĂRINŢII. ANIMALELE DE COMPANIE.

O fetiţă a strigat:

— Mediul înconjurător!

MEDIUL

a scris pe tablă domnul Browne, apoi a adăugat:

- MINUNEA -

LUMEA NOASTRĂ!

— Rechinii, pentru că mănâncă mortăciunile din ocean! a zis unul dintre băieţi, cel pe care îl chema Reid.

Domnul Browne a scris pe tablă

RECHINII

— Albinele! Centurile de siguranţă! Reciclarea! Prietenii!

— Bine, a zis domnul Browne, scriind toate aceste lucruri. A terminat de scris, apoi s-a întors din nou cu faţa la noi.

— Dar nu mi-a spus nimeni lucrul cel mai important.

Ne-am uitat la el, rămaşi fără idei.

— Dumnezeu? a zis un copil.

Deşi domnul Browne a scris pe tablă „Dumnezeu”, mi-am dat seama că nu acesta era răspunsul pe care îl căuta. Apoi, fără să mai întrebe nimic, a scris:

CINE SUNTEM!

— Cine suntem, a zis el, subliniind fiecare cuvânt pe măsură ce îl rostea. Cine suntem! Noi! Da? Ce fel de oameni suntem? Ce fel de persoană eşti? Nu este acesta cel mai important lucru dintre toate? Nu este aceasta întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nouă înşine tot timpul? „Ce fel de om sunt?” A observat cineva placa de lângă intrarea acestei şcoli? A citit-o cineva?

S-a uitat în jur, dar nimeni nu ştia răspunsul.

— Scrie pe ea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, a spus domnul Browne, zâmbind şi dând din cap afirmativ. Sunteţi aici ca să învăţaţi cine sunteţi.

— Credeam că suntem aici ca să învăţăm engleză, a replicat Jack, făcându-i pe toţi să râdă.

— Sigur, învăţăm şi asta, a răspuns domnul Browne, ceea ce mi s-a părut foarte deştept din partea lui.

- R.J. PALACIO -

S-a întors apoi din nou şi a scris cu litere uriaşe de tipar, pe toată tabla:

PRINCIPIUL DIN SEPTEMBRIE AL DOMNULUI BROWNE: CÂND AI DE ALES ÎNTRE A FI CORECT ŞI A FI BUN, ALEGE SĂ FII BUN.

— Bine, fiţi atenţi, a zis el, întorcându-se din nou cu faţa la noi. Vreau să începeţi un capitol nou în caietele voastre. Se va intitula „Principiile domnului Browne.”

A continuat să vorbească, în timp ce noi făceam ce ne ceruse.

— Puneţi data de azi pe prima pagină a acestui capitol. De acum înainte, la începutul fiecărei luni voi scrie pe tablă un nou principiu al domnului Browne, iar voi îl veţi scrie în caiet. Pe urmă vom discuta ce înseamnă acest principiu. Iar la sfârşitul lunii veţi scrie un eseu despre el, şi anume despre ce înseamnă pentru voi. Până la sfârşitul anului veţi avea o listă de principii pe care s-o luaţi cu voi. În vacanţa de vară, le cer tuturor elevilor să vină cu un principiu personal. Să mi-l scrie pe o carte poştală şi să mi-l trimită de oriunde se află în vacanţă.

— Şi lumea chiar face asta? a întrebat o fată pe care nu ştiam cum o cheamă.

— O, da! a răspuns profesorul. Lumea chiar face asta. Am avut elevi care mi-au trimis principii noi mulţi ani după ce au terminat această şcoală. Este de-a dreptul uimitor!

A făcut o pauză şi şi-a mângâiat barba.

— În orice caz, vara viitoare pare foarte departe, ştiu, a glumit el, făcând pe toată lumea să râdă. Aşa că relaxaţi-vă până fac eu prezenţa. După aceea voi începe să vă spun ce lucruri straşnice vom face anul acesta – la engleză!

A spus asta arătând spre Jack, ceea ce a fost iar o glumă, aşa că am râs din nou cu toţii.

- MINUNEA -

În timp ce scriam principiul din luna septembrie al domnului Browne, mi-am dat seama brusc că urma să-mi placă la şcoală. Indiferent ce s-ar fi întâmplat.

- R.J. PALACIO -

Prânzul

Via îmi povestise cam cum decurge pauza de prânz în gimnaziu, aşa că ar fi trebuit să ştiu că va fi greu. Dar nu mă aşteptasem să fie atât de greu. Toţi copiii din toate clasele a cincea au năvălit în cantină în acelaşi moment, vorbind tare şi îmbrâncindu-se în timp ce fugeau să ocupe mesele. Una dintre profesoarele de serviciu la cantină a zis ceva despre faptul că nu-i voie să ţii locuri pentru altcineva, dar eu n-am ştiut ce înseamnă şi probabil că nu ştia nimeni, pentru că toată lumea a ţinut locuri pentru prieteni. Am încercat să mă aşez la o masă, dar băiatul de pe scaunul vecin mi-a spus: „Îmi pare rău, dar aici stă altcineva”.

M-am mutat la o masă goală şi am aşteptat să se termine debandada, iar profesoara de serviciu să ne spună ce aveam de făcut în continuare. Ea a început să ne înşire regulile cantinei şi eu am început să mă uit în jur, să văd unde se aşezase Jack Will. Nu l-am văzut în partea mea de cantină. Copiii continuau să vină, iar profesoarele le-au cerut celor de la primele mese să-şi ia tăvile şi să se aşeze la coadă. Julian, Henry şi Miles stăteau la o masă din spatele încăperii.

Mama îmi pusese în pacheţel un sendviş cu brânză, biscuiţi graham şi o cutie cu suc, aşa că nu a trebuit să mă aşez la rând când a fost chemată masa mea. M-am concentrat în schimb să deschid rucsacul, să scot punga cu mâncare şi să desfac încet folia de aluminiu în care era învelit sendvişul.

Îmi dădeam seama că ceilalţi se holbau la mine chiar şi fără să-i văd. Ştiam că îşi dădeau coate şi că mă urmăreau cu coada ochiului. Crezusem că m-am obişnuit cu genul acesta de priviri, dar bănuiesc că m-am înşelat.

La o masă erau câteva fete care cu siguranţă vorbeau despre mine, pentru că îşi acopereau gurile cu mâna. Ochii şi şoaptele lor se tot întorceau către mine.

Urăsc felul în care mănânc. Îmi dau seama cât de ciudat arată. Gura de lup mi-a fost operată când eram bebeluş, apoi

- MINUNEA -

am mai făcut o operaţie la patru ani, dar tot mi-a mai rămas o gaură în cerul gurii. Şi, chiar dacă acum câţiva ani am fost operat ca să mi se alinieze maxilarele, tot trebuie să mestec mâncarea cu dinţii din faţă. Nu-mi dădusem seama cum se vede până când am fost la o aniversare şi un copil i-a spus mamei sărbătoritului că nu vrea să se aşeze lângă mine pentru că împroşc firimituri din gură şi fac mare mizerie. Sunt sigur că băiatul n-a vrut să fie rău cu mine, dar ştiu că mai târziu a dat de belea, pentru că mama lui a sunat-o în aceeaşi seară pe mama ca să-şi ceară scuze. Când m-am întors acasă de la petrecere, m-am dus în faţa oglinzii din baie şi am început să ronţăi un biscuit, ca să văd cum arăt când mestec. Băiatul avusese dreptate. Mănânc ca o broască-ţestoasă, dacă aţi văzut vreodată o ţestoasă mâncând. Mănânc ca o creatură preistorică din mlaştini.

- R.J. PALACIO -

O masă văratică

— Locul ăsta e ocupat?

Am ridicat privirea şi am observat o fată pe care n-o mai văzusem înainte. Stătea lângă masa mea cu o tavă plină cu mâncare. Avea păr castaniu, lung şi ondulat, şi purta un tricou maro cu un semn violet al păcii imprimat pe el.

— Nu, am zis.

A pus tava cu mâncare pe masă, a dat drumul rucsacului pe podea şi s-a aşezat în faţa mea. A început să mănânce macaroanele cu brânză pe care le avea în farfurie.

— Câh! a zis ea după ce a luat prima înghiţitură. Ar fi trebuit să-mi aduc şi eu un sendviş, ca tine.

— Da, am aprobat-o eu.

— Pe mine mă cheamă Summer10. Pe tine cum te cheamă?

— August.

— Grozav! a zis ea.

— Summer! a strigat-o altă fată care se apropia cu o tavă cu mâncare. De ce te-ai aşezat acolo? Hai înapoi la masa noastră!

— E prea aglomerat acolo, i-a răspuns Summer. Vino şi tu să stai aici! Avem mai mult loc.

Cealaltă fată a părut încurcată pentru o clipă. Mi-am dat seama că era una dintre fetele pe care le văzusem uitându-se la mine mai devreme şi şuşotind cu mâna la gură. Cred că şi

Summer fusese una dintre fetele de la masa aceea.

— Cum vrei, a zis fata cealaltă şi a plecat.

Summer s-a uitat la mine, a zâmbit ridicând din umeri şi a mai luat o înghiţitură din macaroanele cu brânză.

— Să ştii că numele noastre se potrivesc, a zis cu gura plină.

Cred că şi-a dat seama că nu înţelegeam ce vrea să spună.

— Summer? August?11 a zis ea zâmbind, cu ochii deschişi larg, ca şi cum aştepta să mă prind.

10 Nume feminin care în limba engleză înseamnă „vară”.

- MINUNEA -

— Aha, da, am zis eu după o secundă.

— Putem rezerva masa asta numai pentru „văratici”, a zis. Se pot aşeza la ea numai copii cu nume care evocă vara. Ia să vedem, există cineva care să se numească June12 sau July13?

— Există Maya14, am zis.

— Teoretic, luna mai este o lună de primăvară, a replicat Summer, dar dacă vrea să vină să stea aici, putem face o excepţie.

A spus-o ca şi cum s-ar fi gândit deja la toate lucrurile astea.

— Mai există Julian, a zis ea. E ca numele Julia, vine de la luna iulie.

N-am reacţionat în niciun fel.

— La cursul de engleză este un băiat pe care îl cheamă

Reid15, am zis eu.

— Îl cunosc pe Reid. Dar de ce ar fi Reid un nume văratic? m-a întrebat.

— Nu ştiu, am ridicat eu din umeri. M-am gândit numai că o rază de soare ar putea fi asociată cu vara.

— Corect, m-a aprobat ea, şi a scos un caiet. Şi doamna Petosa ar putea sta cu noi. Numele ei seamănă cu „petală”, care este tot un lucru văratic.

— Mi-e dirigintă, am zis eu.

— Eu o am la mate, a zis ea strâmbându-se.

A început să scrie lista de nume pe penultima pagină din caietul ei.

— Cine altcineva ar mai fi? m-a întrebat.

Până la sfârşitul prânzului am completat o listă întreagă cu nume de copii şi de profesori care puteau sta la masa noastră, dacă voiau. Multe nume nu erau chiar nume

11 Adică „vara” şi „luna august”.

12 Nume care evocă luna iunie.

13 Nume care evocă luna iulie.

14 Nume care evocă luna mai.

15 Nume care evocă cuvântul „rază”.

- R.J. PALACIO -

văratice, dar puteau fi cumva asociate cu vara. Am găsit o cale să adaug chiar şi numele lui Jack Will, demonstrând că se putea forma cu el o propoziţie de vară în engleză gen: „Jack will go to the beach”, adică „Jack se va duce la plajă”. Summer a fost de acord că merge.

— Chiar dacă sunt şi alţii care nu au nume văratec şi vor să se aşeze la masa noastră, o să-i lăsăm, dacă sunt de treabă, a zis ea foarte serioasă. Bine?

— Bine, am fost eu de acord. Chiar dacă au nume iernatice.

— Grozav! a răspuns ea, ridicând aprobator degetul mare în sus.

Summer semăna cu numele ei. Era bronzată şi avea ochii verzi ca nişte frunze.

- MINUNEA -

De la unu la zece

Când mă întreba cum mi se pare un anumit lucru, mama avea obiceiul să mă pună să-i dau note pe o scară de la unu la zece. Totul a început după operaţia la maxilar, când n-am putut vorbi pentru că aveam gura cusută. Îmi scoseseră o bucată de os din şold şi mi-o implantaseră în bărbie, ca s-o facă să arate ceva mai normal, aşa că mă durea în mai multe locuri. Mama arăta spre unul dintre bandaje, iar eu ridicam degetele ca să-i arăt cât de tare mă doare. Unu însemna puţin. Zece însemna foarte, foarte, foarte tare. Pe urmă, mama îi spunea doctorului la vizită unde mai trebuia intervenit şi alte chestii asemănătoare. Mama se pricepe uneori să-mi citească foarte bine gândurile.

După aceea am căpătat obiceiul să dăm note de la unu la zece pentru tot ce mă durea. Dacă mă durea pur şi simplu în gât, mama mă întreba: „De la unu la zece?”. Iar eu îi răspundeam „trei” sau cât era cazul.

După prima zi de şcoală am ieşit să mă întâlnesc cu mama, care mă aştepta în faţa intrării, împreună cu alte mame sau bone. M-a îmbrăţişat, apoi m-a întrebat imediat:

— Cum a fost? De la unu la zece.

— Cinci, am zis eu ridicând din umeri. Ea a rămas foarte surprinsă.

— Pfui! a exclamat încetişor. E chiar mai bine decât am sperat.

— Mergem s-o luăm pe Via de la şcoală?

— Azi o ia mama Mirandei. Vrei să-ţi duc eu rucsacul, scumpule?

O porniserăm la drum prin mulţimea de copii şi de părinţi. Cei mai mulţi dintre ei mă observau şi mă arătau „discret” unii altora.

— Nu-i nevoie, am zis.

— Pare foarte greu, Auggie.

A încercat să-mi ia rucsacul.

— Mamă! am oprit-o eu şi am tras rucsacul departe de ea.

- R.J. PALACIO -

Am traversat mulţimea mergând în faţa ei.

— Ne vedem mâine, August!

Era Summer. Ea se ducea în direcţie opusă.

— Pa, Summer, i-am spus eu, făcându-i cu mâna.

Imediat ce am traversat strada şi ne-am îndepărtat de mulţime, mama m-a întrebat:

— Cine era fata, Auggie?

— Summer.

— E în clasă cu tine?

— Am colegi la o mulţime de cursuri.

— Şi ea este împreună cu tine la vreun curs? a insistat mama.

— Nu.

Mama aştepta să-i povestesc, dar nu aveam chef să vorbesc. Însă ea avea să-mi pună un milion de întrebări.

— Lumea s-a purtat frumos cu tine? Ţi-au plăcut profesorii?

— Da.

— Cum au fost copiii pe care i-ai cunoscut săptămâna trecută? Au fost drăguţi?

— A fost bine. Jack a stat cu mine o grămadă.

— Grozav, scumpul meu. Dar Julian?

M-am gândit la faza cu Darth Sidious. Dar acum mi se părea că se întâmplase în urmă cu o sută de ani.

— A fost în regulă, am zis.

— Şi fata cea blondă? Cum o cheamă?

— Charlotte. Mamă, ţi-am spus deja că toată lumea s-a purtat frumos.

— Bine, a răspuns mama.

Sincer, nu ştiu de ce eram supărat pe mama, dar eram. Am traversat Bulevardul Amesfort şi ea n-a mai spus nimic până când n-am ajuns pe strada noastră.

— Aşadar, a început mama, cum ai cunoscut-o pe Summer, dacă nu are niciun curs comun cu tine?

— Am stat la masă împreună, i-am răspuns.

- MINUNEA -

Începusem să lovesc o piatră cu piciorul ca şi cum ar fi fost o minge de fotbal, driblând cu ea încolo şi încoace pe trotuar.

— Pare foarte de treabă.

— Este.

— Şi e tare frumuşică, a zis mama.

— Da, ştiu, am zis eu. Suntem ca Frumoasa şi Bestia.

N-am aşteptat să văd reacţia mamei. Am luat-o la fugă pe trotuar după piatră, căreia îi dădusem un şut în faţă cu toată puterea.

- R.J. PALACIO -

Padawan

În aceeaşi seară mi-am tăiat codiţa de la ceafă. Tata a observat primul.

— Bravo! a zis el. Nu mi-a plăcut niciodată. Viei nu-i venea să creadă că o tăiasem.

— Ai aşteptat atâţia ani ca să-ţi crească, a zis ea aproape furioasă. De ce ai tăiat-o?

— Nu ştiu, i-am răspuns.

— A râs cineva de ea?

— Nu.

— I-ai spus lui Christopher că vrei s-o tai?

— Nu mai suntem prieteni!

— Nu-i adevărat, a zis Via. Nu-mi vine să cred că ai tăiat-o aşa, pur şi simplu, a adăugat ea cu obrăznicie şi a ieşit de la mine din cameră trântind uşa.

M-am cuibărit cu Daisy în pat, iar tata a venit mai târziu să mă adoarmă. A împins-o mai încolo pe Daisy cu blândeţe, şi s-a aşezat lângă mine pe pătură.

— Auggie Doggie, a zis el, chiar a fost bine azi?

Îmi spunea aşa după un câine şoricar dintr-un vechi desen animat, pe care îl chema Auggie Doggie. Cumpărase filmul pentru mine de pe eBay când aveam vreo patru ani şi îl văzusem o vreme foarte des, mai ales când eram în spital. El îmi spunea mie Auggie Doggie, iar eu îi spuneam „tăticuţu’ ”, aşa cum îi spuneau puii de câine tatălui şoricar din film.

— Da, a fost cât se poate de bine, am încuviinţat eu.

— N-ai vorbit toată seara.

— Sunt cam obosit.

— A fost o zi lungă şi grea, aşa-i?

Am încuviinţat dând din cap.

— Dar chiar a fost în regulă?

Am încuviinţat din nou. El n-a mai spus nimic, aşa că după câteva secunde am vorbit eu.

— A fost mai mult decât în regulă, am zis.

- MINUNEA -

— Mă bucur să aud asta, Auggie, a zis el încetişor, sărutându-mă pe frunte. S-ar părea că decizia mamei de a te da la şcoală a fost una bună.

— Da. Dar pot să nu mă mai duc, dacă vreau, aşa-i?

— Aşa ne-am înţeles, mi-a răspuns tata. Deşi cred că depinde şi de motivul pentru care ai vrea să nu te mai duci. Ar trebui să ni-l spui. Ar trebui să ne spui tot ce simţi şi dacă ţi se întâmplă ceva rău. Bine? Promiţi să ne spui?

— Da.

— Atunci, vreau să te întreb ceva. Eşti supărat pe mama? Ai fost destul de ţâfnos cu ea toată seara. Să ştii, Auggie, că şi eu sunt la fel de vinovat ca şi ea pentru că te-am trimis la şcoală.

— Nu, ea este mai vinovată. A fost ideea ei.

Mama a bătut la uşă chiar atunci şi a băgat capul în cameră.

— Vreau numai să-ţi spun noapte bună, a zis ea. O clipă a părut chiar sfioasă.

— Bună, mami, a zis tata, ridicându-mi mâna şi fluturând-o spre ea.

— Am auzit că ţi-ai tăiat codiţa, a zis mama, aşezându-se pe marginea patului, lângă Daisy.

— Nu-i mare scofală, am răspuns eu repede.

— Nici n-am spus că ar fi, a zis mama.

— Ce-ar fi să-l culci tu pe Auggie astă-seară? i-a spus tata, ridicându-se. Eu mai am ceva treabă. Noapte bună, fiule.

Asta era o altă parte din obiceiurile noastre cu Auggie Doggie, dar eu n-aveam dispoziţia potrivită să-i răspund cu „noapte bună, tăticuţu’ ”.

— Sunt mândru de tine, a mai zis tata şi s-a ridicat de pe pat.

Mama şi tata mă culcau pe rând. Ştiu că e copilăreşte din partea mea să mai am nevoie de asta, dar aşa erau obiceiurile noastre.

— Treci tu pe la Via? i-a spus mama tatei, în timp ce se întindea lângă mine.

- R.J. PALACIO -

El s-a oprit în uşă şi s-a întors.

— Ce-a păţit Via?

— Nimic, a zis mama, ridicând din umeri. În orice caz, nimic ce ar vrea să-mi spună mie. Dar… a fost şi pentru ea prima zi de liceu.

— Hmm, a zis tata, îndreptând degetul arătător spre mine şi făcându-mi cu ochiul. Mereu se întâmplă ceva cu voi, copii!

— Niciun moment de plictiseală, a zis mama.

— Niciun moment de plictiseală, a repetat tata. Noapte bună!

Imediat ce s-a închis uşa, mama a scos cartea din care îmi citea de vreo două săptămâni. M-am simţit uşurat, pentru că mă temusem că va dori „să stăm de vorbă”, iar eu nu aveam niciun chef. Dar mama nu părea nici ea să aibă chef de vorbă. A răsfoit paginile până a ajuns acolo unde rămăsese. Ajunseserăm cam la jumătatea Hobbitului16.

— „Opriţi-vă! Opriţi-vă! strigă Thorin”, a citit mama cu voce tare, „dar era prea târziu. Tulburaţi, piticii irosiseră ultimele săgeţi, iar acum arcurile primite de la Beorn deveniseră inutile.”

„Petrecerea din seara aceea fu mohorâtă, iar tristeţea lor se adânci şi mai mult în următoarele zile. Traversaseră pârâul fermecat; dar în faţa lor poteca părea să se deschidă la fel ca întotdeauna, iar în pădure nu vedeau nicio schimbare.”

Nu ştiu sigur de ce, dar dintr-odată am început să plâng. Mama a lăsat cartea şi m-a luat în braţe. Nu părea

surprinsă că plângeam.

— O să fie bine, mi-a şoptit la ureche. O să fie bine.

— Îmi pare rău, am spus printre suspine.

— Şst, a zis ea, ştergându-mi lacrimile cu dosul palmei.

Nu are de ce să-ţi pară rău…

— Mami, de ce trebuie să fiu atât de urât? am şoptit eu.

— Puiule, nu eşti…

16 Hobbitul, roman de J. R. R. Tolkien. A fost ecranizat şi a inspirat un joc video.

- MINUNEA -

— Ştiu că sunt.

Ea m-a sărutat peste tot pe faţă. M-a sărutat pe ochii prea mult înfundaţi în orbite. M-a sărutat pe obrajii scobiţi. M-a sărutat pe gura de broască-ţestoasă.

Mi-a spus cuvinte blânde, care erau menite să mă ajute.

Dar cuvintele nu-mi puteau schimba faţa.

- R.J. PALACIO -

Septembrie

Restul lunii septembrie a fost greu. Nu eram obişnuit să mă trezesc dimineaţa atât de devreme. Nu eram obişnuit cu noţiunea de temă. Iar la sfârşitul lunii am dat prima lucrare de control. Când mă şcolea mama, nu-mi dădea lucrări de control. Nu-mi plăcea deloc că nu mai aveam timp liber. Înainte mă puteam juca oricând doream. Acum mi se părea că am tot timpul ceva de făcut pentru şcoală.

Mersul la şcoală a fost oribil, la început. Fiecare curs nou era o nouă ocazie pentru copii să se holbeze la mine pe ascuns. Mă observau din spatele caietelor sau se uitau la mine când credeau că nu-i văd. Mă ocoleau cât puteau, ca să nu dăm nas în nas, de parcă aş fi avut un microb contagios, de parcă faţa mea ar fi fost molipsitoare.

Pe holurile întotdeauna aglomerate, chipul meu lua mereu prin surprindere câte un puşti neatent, care probabil că nu auzise încă de mine. Copiii ăştia scoteau mereu sunetul acela pe care îl faci când îţi ţii respiraţia înainte să te bagi sub apă, un fel de „Ha!”. În primele săptămâni, asta se întâmpla şi de patru sau cinci ori pe zi. Ne întâlneam pe scări, în faţa dulapurilor, la bibliotecă. Şcoala avea cinci sute de elevi. Până la urmă, toţi aveau să-mi vadă faţa la un moment dat. După primele zile mi-am dat seama că mi se dusese buhul, pentru că din când în când surprindeam câte un copil dându-i un cot prietenului când treceau pe lângă mine sau vorbind cu mâna la gură când treceam eu pe lângă ei. Pot să-mi imaginez ce spuneau despre mine. De fapt, prefer să nici nu mă gândesc.

Nu vreau să spun că făceau lucrurile astea cu rea voinţă. Niciodată n-am văzut vreun copil care să râdă, să scoată sunete în spatele meu sau alte lucruri dintr-astea. Nu erau decât nişte copii normali şi proşti. Aş fi vrut să le spun asta. Să le spun că, da, ştiu că arăt ciudat, n-au decât să se uite,

- MINUNEA -

că nu muşc. Adevărul este că dacă un Wookiee17 ar veni dintr-odată la şcoala noastră, aş fi şi eu curios şi probabil că m-aş holba puţin la el. Iar dacă aş fi împreună cu Jack sau cu Summer, probabil că le-aş şopti: „Ia te uită, un Wookiee!” Dar dacă un Wookiee m-ar surprinde spunând asta, ar şti că nu vreau să fiu rău cu el. Pentru că, de fapt, n-aş face altceva decât să subliniez că este un Wookiee.

Copiii de la mine din clasă s-au obişnuit cu faţa mea cam într-o săptămână. Cu ei mă întâlneam în fiecare zi, la toate cursurile.

Restul copiilor din anul meu s-au obişnuit cu faţa mea cam în două săptămâni. Pe ei îi vedeam la cantină, în pauzele din curte, la orele de educaţie fizică şi de muzică, la bibliotecă şi la cursul de calculatoare.

Restul copiilor din şcoală au avut nevoie de o lună ca să se obişnuiască. Aceştia erau copiii din ceilalţi ani. Unii dintre ei erau mari. Unii aveau tunsori trăsnite. Unii purtau cercei în nas. Unii aveau coşuri urâte de tot. Dar niciunul dintre ei nu semăna cu mine.

17 Specie fictivă de bipede din universul imaginar al seriei Războiul stelelor.

- R.J. PALACIO -

Jack Will

Îmi petreceam timpul împreună cu Jack la dirigenţie, la engleză, la istorie, la cursul de calculatoare şi la cursul de ştiinţe. Astea erau orele pe care le aveam împreună. Profesorii ne-au fixat locurile la fiecare curs, iar eu am ajuns să stau lângă Jack la toate orele. M-am gândit că fie li se spusese profesorilor să mă aşeze lângă Jack, fie era o coincidenţă absolut incredibilă.

Mă duceam împreună cu Jack de la un curs la altul. Ştiu că îi observa pe alţii holbându-se la mine, dar se prefăcea că nu-i vede. Odată, în drum spre ora de istorie, o namilă dintr-a opta care cobora scările din două în două trepte s-a izbit accidental de noi când a ajuns jos şi m-a doborât la pământ. În timp ce mă ajuta să mă ridic, s-a uitat la faţa mea şi a scăpat fără să vrea un „Văleu!”. Pe urmă m-a bătut pe umăr ca şi cum m-ar fi scuturat de praf şi s-a grăbit să-şi ajungă prietenii. Din nu ştiu ce motiv, Jack şi cu mine am izbucnit în râs.

— Ce faţă a făcut tipul! a zis Jack în timp ce ne aşezam în bancă.

— Am văzut, am zis eu. Şi a făcut: Văleu!

— Pot să jur că s-a scăpat în pantaloni.

Râdeam atât de tare, încât profesorul, domnul Roche, a trebuit să ne ceară să ne potolim.

Mai târziu, după ce am terminat de citit despre cum au construit vechii sumerieni ceasuri solare, Jack mi-a şoptit:

— Îţi vine vreodată să-i pedepseşti pe tipii ăştia?

Am ridicat din umeri.

— Presupun că da. Nu ştiu.

— Mie mi-ar veni. Cred că ar trebui să-ti ataşezi cumva la ochi un pistol cu apă. De fiecare dată când se holbează la tine, să te uiţi şi tu la ei şi să-i stropeşti în faţă.

— Cu mâl verde sau ceva, am zis eu.

— Ba nu, cu zeamă de melci amestecată cu pipi de câine.

— Da! am zis eu.

- MINUNEA -

Eram absolut de acord cu el.

— Băieţi, a zis domnul Roche din cealaltă parte a sălii. Alţi copii încă mai citesc.

L-am aprobat şi ne-am uitat în cărţi. Pe urmă Jack mi-a şoptit din nou:

— O să arăţi mereu aşa, August? Vreau să zic, nu poţi face operaţie estetică sau ceva?

Am zâmbit şi mi-am arătat faţa cu degetul.

— Alo! Aşa arăt după operaţia estetică!

Jack s-a luat cu mâinile de cap şi a început să râdă isteric.

— Frate, ar trebui să-l dai în judecată pe doctor! a zis el printre hohote.

De data asta am râs amândoi fără să ne mai putem opri, chiar şi după ce domnul Roche ne-a pus să schimbăm locurile.

- R.J. PALACIO -

Principiul din octombrie al domnului Browne

Principiul din luna octombrie al domnului Browne a fost:

FAPTELE VOASTRE VĂ SUNT MONUMENTE

Ne-a spus că aşa scria pe mormântul nu ştiu cărui egiptean mort cu mii de ani în urmă. Întrucât urma să începem curând să studiem la istorie Egiptul antic, domnul Browne s-a gândit că acest principiu reprezenta o alegere bună.

Tema pentru acasă a fost să scriem un paragraf despre ce credem că înseamnă principiul sau ce simţim în legătură cu el.

Iată ce am scris eu:

Acest principiu înseamnă că lumea îşi va aduce aminte de noi după faptele pe care le facem. Faptele noastre sunt cele mai importante dintre toate lucrurile. Sunt mai importante decât ce spunem sau decât felul în care arătăm. Faptele noastre rămân şi după ce murim. Faptele noastre seamănă cu monumentele pe care oamenii le construiesc în onoarea eroilor morţi. Sunt ca piramidele pe care le-au construit egiptenii în onoarea faraonilor. Numai că nu sunt monumente de piatră, sunt amintirile pe care le au oamenii despre tine. De aceea faptele ne sunt monumente. Construite din amintiri în loc să fie construite din piatră.

- MINUNEA -

Mere

Ziua mea de naştere este pe 10 octombrie. Îmi place data: zece a zecea. Ar fi fost nemaipomenit dacă m-aş fi născut chiar la ora zece şi zece, dimineaţa sau seara, dar nu s-a întâmplat aşa. M-am născut imediat după miezul nopţii. Dar tot mi se pare o dată de naştere grozavă.

De obicei, ai mei îmi organizează o mică petrecere acasă, dar anul ăsta i-am întrebat pe mama şi pe tata dacă n-aş putea avea o petrecere mare, la bowling. Mama a fost surprinsă, dar fericită. M-a întrebat pe cine vreau să invit de la şcoală, iar eu i-am răspuns că pe toţi cei din clasa mea, plus Summer.

— Sunt o mulţime de copii, Auggie, a zis mama.

— Vreau să invit pe toată lumea ca să nu se supere nimeni când va afla că altcineva a fost invitat, iar el nu.

— Bine, s-a declarat mama de acord. Vrei să-l invit şi pe băiatul care te-a întrebat „Care-i treaba cu faţa ta”?

— Da, invită-l şi pe Julian, i-am răspuns. Doamne, mamă, trebuia să fi uitat deja povestea asta.

— Ştiu, ai dreptate.

Peste două săptămâni, am întrebat-o pe mama cine vine la petrecerea mea.

— Jack Will, Summer, Reid Kingsley şi cei doi Max. Încă doi copii au spus că vor încerca să vină.

— Cine anume?

— Mama Charlottei mi-a spus că Charlotte are un recital de dans mai devreme în aceeaşi zi, dar că va încerca să ajungă la petrecere, dacă timpul i-o va permite. Iar mama lui Tristan mi-a spus că băiatul s-ar putea să vină după meci.

— Ăştia sunt toţi? am zis eu. Nu-s decât… cinci persoane.

— Sunt mai mult de cinci, August. Cred că mulţi îşi făcuseră deja alte planuri, mi-a răspuns mama.

Eram în bucătărie. Ea tăia un măr pe care tocmai îl cumpărasem de la piaţă în feliuţe subţiri, ca să-l pot mânca.

— Ce fel de planuri? am întrebat.

- R.J. PALACIO -

— Nu ştiu, Auggie. Am trimis invitaţiile destul de târziu.

— Dar ce ţi-au spus? Ce motive au invocat?

— Fiecare a avut alte motive, Auggie.

Mama părea să-şi fi pierdut răbdarea.

— Scumpule, chiar nu contează motivele. Oamenii au alte planuri, atâta tot.

— Julian ţi-a spus vreun motiv? am întrebat-o.

— Ştii, a zis ea, mama lui este singura persoană care nu mi-a răspuns deloc. Cred că aşchia nu sare prea departe de trunchi.

Am râs, pentru că m-am gândit că a făcut o glumă, dar apoi mi-am dat seama că nu glumise.

— Ce înseamnă asta? am întrebat-o.

— Nu contează. Du-te să te speli pe mâini şi vino la masă. Petrecerea de ziua mea s-a dovedit mult mai mică decât

crezusem că va fi, dar tot a fost grozavă. De la şcoală au venit Jack, Summer, Reid, Tristan şi cei doi Max, iar Christopher a venit şi el tocmai de la Bridgeport, împreună cu părinţii. A venit şi unchiul Ben. Mătuşa Kate şi unchiul Po au venit tocmai de la Boston, dar bunicii Tata18 şi Poppa19 n-au mai ajuns, pentru că erau deja plecaţi să-şi petreacă iarna în Florida. A fost amuzant. Adulţii au jucat şi ei bowling pe o pistă de lângă noi, aşa încât a părut că o mulţime de oameni se adunaseră acolo pentru ziua mea.

18 Numele dat de familia lui August bunicii din partea tatălui.

19 Nume dat de familie bunicului lui August.

- MINUNEA -

Halloween

A doua zi, la masa de prânz, Summer m-a întrebat în cine o să mă costumez de Halloween. Mă gândisem la asta încă de anul trecut, aşa că i-am răspuns imediat:

— În Boba Fett.

— Ştii că de Halloween poţi veni costumat şi la şcoală?

— Nu se poate, pe bune?

— Atâta timp cât e un costum care nu încalcă regulile.

— Adică fără pistoale şi alte arme?

— Exact.

— Cu blastere20 se poate?

— Cred că blasterul e un fel de pistol, Auggie.

— Fir-ar să fie… am zis, clătinând din cap. Boba Fett poartă blaster.

— Cel puţin nu trebuie să ne mai costumăm într-un personaj dintr-o carte. În şcoala primară aşa eram obligaţi. Anul trecut am fost Vrăjitoarea cea Rea din Vest din Vrăjitorul din Oz.

— Dar ăsta-i film, nu carte.

— Alo! m-a certat Summer. Mai întâi a fost carte! Una dintre cărţile mele preferate, de fapt. Tata îmi citea din ea în fiecare seară, când eram în clasa întâi.

Când vorbeşte Summer, mai ales când vorbeşte cu entuziasm, ochii îi strălucesc de parcă s-ar uita direct la soare.

O văd rar pe Summer în timpul zilei, pentru că nu facem împreună decât cursul de engleză. Dar după primul nostru prânz împreună la şcoală, ne-am aşezat în fiecare zi la masa noastră văratică, doar noi doi.

— Tu cine vei fi? am întrebat-o.

— Nu ştiu încă. Ştiu cine aş vrea să fiu, dar mă gândesc să nu par prea caraghioasă. Ştii, grupul Savannei nici măcar n-

20 Arme de foc din Războiul stelelor.

- R.J. PALACIO -

o să poarte costume anul ăsta. Consideră că sunt deja prea mari pentru Halloween.

— Poftim? Ce prostie!

— Nu-i aşa?

— Am crezut că nu-ţi pasă ce gândesc fetele alea.

A ridicat din umeri şi a luat o înghiţitură mare de lapte.

— Deci, în ce chestie caraghioasă ai vrea să te costumezi? am întrebat-o zâmbind.

— Promiţi să nu râzi? a ridicat ea stânjenită din sprâncene şi din umeri. Într-un inorog.

Am zâmbit şi m-am uitat în jos la sendvişul meu.

— Hei, ai promis să nu râzi, a râs ea.

— Bine, bine, dar ai dreptate. Ar fi prea caraghios.

— Ştiu, a zis ea. Dar m-am gândit la toate. I-aş face capul din papier-mâché21, i-aş picta cornul cu auriu şi i-aş face coama tot aurie… Ar fi absolut fantastic.

— Bine, am zis, ridicând din umeri. Atunci trebuie să-l faci. Cui îi pasă ce cred ceilalţi?

— Poate că o să port costumul numai la colindul de Halloween, a zis ea, pocnind din degete. Iar la şcoală o să mă îmbrac în ceva gotic. Da, exact aşa voi face.

— Mi se pare un plan bun, am fost eu de acord.

— Mulţumesc, Auggie, a chicotit ea. Să ştii că asta îmi place la tine cel mai mult. Simt că îţi pot spune orice.

— Da? am întrebat-o eu.

I-am făcut un semn aprobator ridicând în sus degetul mare.

— Super!

21 Tehnică de modelaj care foloseşte ca material hârtia înmuiată în apă şi amestecată cu un adeziv.

- MINUNEA -

Fotografii şcolare

Nu cred că va fi nimeni şocat să afle că n-am vrut să fiu fotografiat la şcoală pe 22 octombrie. Nici gând! Nu, mulţumesc! De multă vreme nu mai las pe nimeni să-mi facă fotografii. Cred că aţi putea-o numi fobie de fotografie. Dar, de fapt, nu este o fobie. Este o „aversiune”, cuvânt pe care tocmai l-am învăţat la cursul domnului Browne. Am o aversiune să fiu fotografiat. Poftim, am folosit cuvântul într-o propoziţie.

Am crezut că mama va încerca să mă facă să renunţ la aversiunea mea şi să mă las fotografiat la şcoală, dar nu a făcut-o. Din nefericire, chiar dacă am reuşit să scap fără portret, n-am putut să mă sustrag de la fotografia de grup, cu toată clasa. Of! Fotograful arăta de parcă ar fi supt o lămâie, atunci când m-a văzut. Sunt sigur că s-a gândit că i-am stricat poza. Am fost unul dintre cei din faţă şi am stat jos. N-am zâmbit. Nu că s-ar prinde cineva când o fac.

- R.J. PALACIO -

Atingerea brânzei împuţite

Am remarcat nu de foarte multă vreme că, deşi oamenii s-au obişnuit cu mine, nimeni nu vrea să mă atingă. Nu mi-am dat seama mai repede pentru că puştii din gimnaziu oricum nu se ating prea mult. Dar joia trecută, la cursul de dans, care este cel mai antipatic dintre cursurile mele, domnişoara Atanabi, profesoara, i-a propus Ximenei Chin să fie partenera mea. N-am văzut niciodată până acum pe cineva care să facă atac de panică, dar am auzit de aşa ceva şi sunt destul de sigur că în secunda aceea Ximena a suferit un atac de panică. A devenit foarte agitată, s-a făcut palidă şi într-un minut era lac de sudoare. S-a scuzat neconvingător că trebuie să meargă urgent la toaletă. În orice caz, domnişoara Atanabi a lăsat-o să scape, pentru că până la urmă nu ne-a mai pus să dansăm câte doi.

Apoi ieri, la cursul opţional de ştiinţe, ne ocupam de studiul unei pulberi misterioase despre care urma să stabilim dacă este acid sau bază. Toată lumea trebuia să-şi încălzească pulberea misterioasă pe o plită specială şi să facă observaţii, aşa că ne-am îngrămădit toţi în jurul plitei, cu caietele în mâini. Suntem opt elevi la cursul opţional, iar şapte stăteau grămadă pe o parte a plitei, în timp ce al optulea – eu – mă lăfăiam singur pe cealaltă parte. Sigur că mi-am dat seama de asta, dar am sperat că doamna Rubin nu va observa nimic, pentru că nu voiam să spună ceva. Dar bineînţeles că a observat şi bineînţeles că a spus ceva.

— Copii, pe partea cealaltă este destul loc. Tristan, Nino, treceţi acolo, a zis ea, aşa că Tristan şi Nino s-au grăbit să vină pe latura mea.

Tristan şi Nino s-au purtat mereu rezonabil, chiar au fost de treabă cu mine. Vreau să ţineţi minte că am spus asta. Nu super-drăguţi, adică nu şi-au petrecut pauzele cu mine, dar normal de drăguţi, adică m-au salutat şi au vorbit cu mine normal. Nici măcar nu s-au strâmbat atunci când doamna

- MINUNEA -

Rubin le-a spus să vină pe partea mea, aşa cum fac mulţi copii când nu mă uit la ei.

În orice caz, totul a fost în regulă până când pulberea misterioasă a lui Tristan a început să se topească. A dat jos de pe plită folia cu pulberea lui exact când a început să se topească şi pulberea mea, aşa că m-am dus s-o dau şi eu jos de pe plită. Mâna mea s-a atins din întâmplare de mâna lui pentru o fracţiune de secundă. Tristan şi-a tras mâna atât de repede, încât a scăpat folia pe jos şi a dărâmat şi folia altcuiva de pe plită.

— Tristan! a strigat doamna Rubin.

Dar lui Tristan nici nu i-a păsat de pulberea împrăştiată pe podea sau de faptul că stricase experimentul. Era preocupat doar să ajungă la chiuveta din laborator şi să se spele cât mai repede pe mâini. Atunci mi-am dat seama cu certitudine că elevii de la Şcoala Beecher aveau o mare problemă să mă atingă.

Cred că seamănă cu atingerea brânzei împuţite din Jurnalul unui puşti22. Copiii din carte se tem că se vor infecta dacă ating o bucată de brânză veche şi mucegăită de pe terenul de baschet. La Şcoala Beecher, eu sunt brânza împuţită.

22 Serie de cărţi pentru copii semnată de Jeff Kinney.

- R.J. PALACIO -

Costume

Pentru mine, Halloweenul este cea mai frumoasă sărbătoare din lume. Mai frumoasă chiar şi decât Crăciunul. Pot să mă costumez. Pot să port mască. Umblu de colo-colo ca orice alt copil cu mască şi nimeni nu ştie că arăt ca un ciudat. Nimeni nu se holbează la mine. Nimeni nu mă bagă în seamă. Nimeni nu mă cunoaşte.

Aş vrea să fie Halloween în fiecare zi. Am purta măşti cu toţii, în permanenţă. Ne-am plimba şi ne-am cunoaşte unii pe alţii fără să fie nevoie să ştim cum arătăm sub măşti.

Când eram mic, purtam o cască de astronaut oriunde mă duceam. Pe terenul de joacă. La supermarket. S-o luăm pe Via de la şcoală. O purtam şi în miezul verii, deşi era foarte cald şi îmi transpira faţa. Cred că am purtat-o cam doi ani, dar am fost nevoit să renunţ la ea când m-am operat la ochi. Aveam vreo şapte ani. Pe urmă n-am mai găsit casca. Mama a căutat-o peste tot. S-a gândit că a ajuns, probabil, în pod la bunicul şi intenţiona s-o caute când mergeam acolo, dar până când ne-am dus, mă obişnuisem deja să umblu fără ea.

M-am fotografiat în toate costumele mele de Halloween. Prima dată am fost un dovleac. A doua oară am fost tigrul Tigger. A treia oară am fost Peter Pan (tata s-a costumat în Căpitanul Hook). A cincea oară am fost astronaut. A şasea oară am fost Obi-Wan Kenobi. A şaptea oară am fost un soldat din armata clonelor. A opta oară am fost Darth Vader. A noua oară am fost masca însângerată din Scream23, cea căruia îi picură sânge fals peste craniul alb.

Anul ăsta voi fi Boba Fett. Nu Boba Fett copil, cel din Războiul stelelor, Episodul II: Atacul clonelor, ci Boba Fett bărbatul din Războiul stelelor, Episodul V: Imperiul contraatacă. Mama a căutat peste tot un costum, dar n-a

23 Film de groază în care personajul negativ principal poartă o mantie neagră şi o mască albă care seamănă cu o faţă care curge, uneori stropită cu sânge.

- MINUNEA -

găsit unul pe măsura mea, aşa că mi-a cumpărat un costum de Jango Fett – Jango a fost tatăl lui Boba şi a purtat aceeaşi armură – şi pe urmă a vopsit armura în verde. A mai făcut nişte scamatorii ca să arate totul uzat. În orice caz, arată absolut adevărat. Mama se pricepe la costume.

În clasă am vorbit cu toţii despre ce personaj îşi va alege fiecare de Halloween. Charlotte o să fie Hermione din Harry Potter. Jack va fi omul-lup. Am auzit că Julian vrea să fie Jango Fett, ceea ce este o coincidenţă foarte stranie. Nu cred că i-a plăcut să afle că eu voi fi Boba Fett.

În dimineaţa de Halloween, pe Via a apucat-o plânsul din nu ştiu ce motiv. Via a fost întotdeauna foarte calmă şi relaxată, dar anul ăsta a mai avut câteva astfel de ieşiri. Tata întârzia la lucru şi i-a strigat: „Hai, Via! Grăbeşte-te!” De obicei, tata este super-răbdător, dar acum întârzia la serviciu. Asta a supărat-o pe Via şi mai rău şi a început să plângă şi mai tare, aşa că mama i-a spus tatei să mă ducă pe mine la şcoală, că se descurcă ea cu Via. Pe urmă mama m-a sărutat repede de la revedere, înainte chiar să-mi îmbrac costumul, şi a dispărut în camera Viei.

— Auggie, hai odată! a zis tata. Am o şedinţă la care nu pot întârzia!

— Dar încă nu mi-am pus costumul!

— Pune-l repede, hai! Ai cinci minute. Ne vedem afară.

Am dat fuga la mine în cameră şi am început să-mi îmbrac

costumul de Boba Fett, dar dintr-odată nu mi-a mai venit să-l port. Nu ştiu de ce – poate pentru că avea o mulţime de curele care trebuiau strânse şi trebuia să mă ajute cineva. Sau poate pentru că încă mai mirosea puţin a vopsea. Ştiu numai că era nevoie de mult efort ca să mă costumez, iar tata mă aştepta şi ar fi devenit foarte nerăbdător dacă îl făceam să întârzie. În ultimul moment, am tras pe mine costumul măştii însângerate din Scream de anul trecut. Se îmbrăca uşor, era doar o robă neagră cu o mască mare, albă. I-am strigat mamei la revedere din uşă în timp ce plecam, dar mama nu m-a auzit.

- R.J. PALACIO -

— Credeam că o să fii Jango Fett, a zis tata când am ajuns afară.

— Boba Fett!

— Mă rog, a zis tata. Dar ăsta-i un costum mai bun.

— Da, e grozav, i-am răspuns.

- MINUNEA -

Masca însângerată din Scream

Drumul meu pe hol spre dulapuri din acea dimineaţă a fost, trebuie s-o spun, absolut nemaipomenit. Totul era diferit acum. Eu eram diferit. Dacă de obicei mergeam cu capul în jos, încercând să evit să fiu văzut, acum păşeam cu capul sus şi mă uitam înjur. Un copil care purta un costum identic cu al meu – faţa unui craniu lung şi alb din care picura sânge fals – a bătut palma cu mine, atunci când am trecut unul pe lângă altul pe scări. Habar nu aveam cine era, iar el habar nu avea cine sunt eu. M-am întrebat o clipă dacă ar mai fi bătut palma, în caz că ar fi ştiut că eu mă ascund sub mască.

Începusem să cred că va fi una dintre cele mai minunate zile din toată istoria vieţii mele, dar apoi am ajuns în clasă. Primul costum pe care l-am văzut când am intrat pe uşă a fost Darth Sidious. Avea o mască de cauciuc foarte realistă, cu o glugă mare şi neagră pe cap şi cu o robă lungă şi neagră. Mi-am dat seama imediat că era Julian, evident. Probabil că îşi schimbase costumul în ultimul moment, crezând că eu voi veni costumat în Boba Fett. Stătea de vorbă cu două mumii care probabil că erau Miles şi Henry, şi se uitau mereu spre uşă ca şi cum ar fi aşteptat să apară cineva. Ştiam că nu aşteptau masca din Scream. Îl aşteptau pe Boba Fett.

Mă pregăteam să mă duc în banca mea obişnuită, dar din cine ştie ce motiv m-am îndreptat spre ei şi am auzit ce vorbeau.

Una dintre mumii spunea:

— Chiar că seamănă cu el!

— Mai ales părţile astea, a răspuns vocea lui Julian.

A arătat cu degetul obrajii şi ochii măştii de Darth Sidious.

— De fapt, cel mai bine seamănă cu unul dintre capetele alea încreţite, a zis mumia. Le-ai văzut vreodată? Arată exact ca el.

- R.J. PALACIO -

— Mie mi se pare că seamănă cu un orc.

— Pe bune!

— Dacă aş arăta eu aşa, a zis vocea lui Julian aproape râzând, jur pe Dumnezeu că mi-aş acoperi faţa cu o glugă în fiecare zi.

— M-am gândit mult la asta, a spus serios a doua mumie,

şi cred că… dacă aă arăta ca el, serios, cred că m-aş sinucide.

— N-ai face-o, i-a răspuns Darth Sidious.

— Ba, pe bune, a insistat aceeaşi mumie. Nu-mi pot imagina că m-aş uita zilnic în oglindă şi m-aş vedea arătând în felul ăla. Ar fi prea îngrozitor. Iar lumea s-ar holba la mine tot timpul…

— Atunci de ce petreci atât de mult timp cu el? a întrebat

Darth Sidious.

— Nu ştiu, a răspuns mumia. Tushman m-a rugat la începutul anului să stau cu el şi probabil că le-a spus tuturor profesorilor să ne aşeze unul lângă altul la cursuri.

Mumia a ridicat din umeri. Cunoşteam gestul acela, desigur. Cunoşteam şi vocea. Ştiam că ar fi trebuit să fug din clasă chiar atunci. Dar am rămas acolo şi l-am ascultat pe Jack Will terminând ce avea de spus:

— În plus, vine după mine peste tot. Ce-aş putea să fac?

— Să te descotoroseşti de el, a zis Julian.

Nu ştiu ce a mai răspuns Jack, pentru că am ieşit din clasă fără să fi aflat nimeni că fusesem acolo. Am coborât scările cu faţa arzând. Transpiram pe sub costum. Şi am început să plâng. Nu m-am putut abţine. Şuvoiul de lacrimi era aşa de gros, că abia mai puteam vedea, dar nu mă puteam şterge pe sub mască. Mă uitam după un locşor în care să dispar. Voiam o gaură în care să cad. O mică gaură neagră care să mă înghită.

24 Creatură umanoidă mitică inventată de J.R.R. Tolkien. Este descrisă ca respingătoare şi primitivă.

- MINUNEA -

Porecle

Băiatul-şobolan. Ciudatul, Monstrul. Freddy Krueger. E.T. Scârbosul. Faţă de şopârlă. Mutantul. Ştiu toate poreclele care mi s-au dat. Am fost pe destule terenuri dejoacă şi ştiu cât de răi pot fi copiii. Ştiu, ştiu, ştiu!

M-am oprit până la urmă în toaleta de la etajul doi. Nu era nimeni acolo. Prima oră începuse şi toată lumea intrase în clase. Am încuiat uşa unei cabine, mi-am scos masca şi m-am pus pe bocit nici nu mai ştiu câtă vreme. Pe urmă m-am dus la cabinetul medical şi m-am plâns asistentei că mă doare burta, ceea ce era adevărat, pentru că mă simţeam ca lovit în măruntaie. Sora Molly a sunat-o pe mama şi m-a întins pe o canapea de lângă biroul ei. Peste un sfert de oră, mama era la uşă.

— Scumpule! a zis ea, venind să mă îmbrăţişeze.

— Bună, am murmurat eu.

Nu voiam să mă întrebe nimic până mai târziu.

— Te doare burta? m-a întrebat mama, punându-mi automat mâna pe frunte ca să-mi verifice temperatura.

— A spus că-i vine să vomite, a zis sora Molly uitându-se la mine cu ochi foarte binevoitori.

— Mă doare şi capul, am şoptit.

— Circulă un virus intestinal, a zis sora Molly.

— Of, Doamne, a zis mama, ridicând din sprâncene şi clătinând din cap.

M-a ajutat să mă ridic în picioare.

— Să chem un taxi sau poţi merge pe jos până acasă?

— Pot merge pe jos.

— Ce copil curajos! a exclamat sora Molly, bătându-mă uşurel pe spate în timp ce mă conducea spre uşă. Dacă începe să vomite sau face temperatură, ar trebui să chemaţi un doctor.

— Categoric, a zis mama, strângându-i mâna sorei Molly. Vă mulţumesc că aţi avut grijă de el.

- R.J. PALACIO -

— Cu plăcere, a răspuns sora Molly apucându-mă de sub bărbie şi ridicându-mi faţa. Să ai grijă de tine, da?

Am dat din cap şi am mormăit:

— Mulţumesc.

Am mers îmbrăţişaţi până acasă. Nu i-am povestit nimic din ce se petrecuse, iar mai târziu, când m-a întrebat dacă mă simt destul de bine ca să mă duc cu „ne daţi ori nu ne daţi”, am spus că nu. Asta a îngrijorat-o. Ştia foarte bine cât de mult îmi plăcea să fac asta.

Am auzit-o vorbind la telefon cu tata.

— Nu are putere nici măcar să meargă cu „ne daţi ori nu ne daţi”, i-a zis ea. Nu, nu are febră deloc… Dacă nu se simte mai bine până mâine… Ştiu, sărăcuţul… Ia gândeşte-te ce înseamnă pentru el să lipsească de la Halloween.

Nu m-am dus la şcoală nici a doua zi, care era vineri. Aşa că am avut la îndemână întregul weekend ca să mă gândesc la toate. Eram cât se poate de sigur că nu mă voi mai întoarce la şcoală niciodată.

- MINUNEA -

Partea a doua

VIA

Văzută foarte de sus, planeta Pământ e albastră, nu-i ceva care să stea-n puterea noastră.

(Versuri din melodia Space Oddity interpretată de David Bowie şi inspirată din filmul Odiseea Spaţială 2001)

- R.J. PALACIO -

Un tur prin galaxie

August este Soarele. Eu, mama şi tata suntem planete care gravităm în jurul Soarelui. Restul familiei şi prietenii sunt asteroizi şi comete care se învârt pe lângă planetele care gravitează în jurul Soarelui. Singurul corp ceresc care nu gravitează în jurul soarelui August este câinele Daisy. Asta numai pentru că, în ochişorii ei de câine, faţa lui August nu pare diferită de feţele celorlalţi oameni. Pentru Daisy toate feţele noastre arată la fel, plate şi palide ca Luna.

M-am obişnuit cu modul în care funcţionează acest univers. Am înţeles întotdeauna că August este special şi că are nevoi speciale. Când cântam prea tare, iar el încerca să doarmă, ştiam că trebuia să cânt altceva, pentru că el avea nevoie de odihnă după vreo procedură medicală care îl lăsase slăbit şi cu dureri. Dacă voiam ca mama şi tata să vină să mă vadă jucând fotbal, ştiam că în nouă din zece cazuri vor lipsi pentru că erau ocupaţi să-l ducă pe August la logoped, la fizioterapie, la un nou specialist sau la o nouă operaţie.

Mama şi tata au spus întotdeauna că am fost cea mai înţelegătoare fetiţă din lume. Nu ştiu decât că am înţeles că nu avea rost să mă plâng. L-am văzut pe August după operaţii, cu feţişoara bandajată şi umflată, cu trupuşorul plin de perfuzii şi tuburi care îl ţineau în viaţă. După ce ai văzut pe cineva trecând prin aşa ceva, simţi că ar fi o nebunie să te plângi că n-ai primit jucăria pe care ai cerut-o sau că mama a lipsit la piesa ta de la şcoală. Am ştiut asta chiar şi când aveam şase ani. Nu mi-a spus nimeni. Pur şi simplu am ştiut.

Aşa că m-am obişnuit să nu mă plâng şi să nu-i bat la cap pe mama şi pe tata cu mărunţişuri. M-am obişnuit să mă descurc singură. Să-mi strâng jucăriile, să-mi organizez viaţa în aşa fel încât să nu lipsesc de la aniversările prietenilor, să învăţ pentru şcoală şi să nu rămân niciodată codaşă în clasă.

N-am cerut niciodată ajutor la lecţii. N-a fost niciodată nevoie să mi se aducă aminte să termin un proiect sau să

- MINUNEA -

învăţ pentru un test. Dacă aveam dificultăţi cu vreo materie şcolară, veneam acasă şi studiam până reuşeam să mă lămuresc singură. Am învăţat cum să transform fracţiile ordinare în fracţii zecimale intrând pe internet. Am făcut singură fiecare proiect pentru şcoală. Când mama sau tata mă întreabă cum merge şcoala, le răspund întotdeauna „bine”, chiar dacă nu e întotdeauna tocmai bine.

Cea mai proastă zi a mea, cea mai dureroasă căzătură, cea mai afurisită durere de cap, cea mai urâtă vânătaie, cea mai groaznică crampă, cea mai mare răutate pe care mi-a spus-o cineva, toate astea nici măcar nu se pot compara cu necazurile prin care a trecut August. Nu-i vorba că aş fi eu nobilă; pur şi simplu ştiu că aşa stau lucrurile.

Aşa a fost mereu pentru mine şi pentru micul nostru univers. Dar anul acesta cosmosul pare să se modifice. Galaxia se schimbă. Planetele nu se mai aliniază.

- R.J. PALACIO -

Înainte de August

Sincer, nu-mi amintesc nimic din viaţa mea dinaintea apariţiei lui August. Mă uit la fotografiile cu mine bebeluş şi îi văd pe mama şi pe tata zâmbind foarte fericiţi, cu mine în braţe. Nu-mi vine să cred cât de tineri arată. Tata era un june hipster, iar mama era o braziliancă foarte drăgălaşă şi la modă. Am o fotografie făcută când am împlinit trei ani. Tata stă chiar în spatele meu, în timp ce mama ţine tortul cu trei lumânări aprinse, iar mai în spate sunt Tata şi Poppa, Buni, cealaltă bunică, unchiul Ben, mătuşa Kate şi unchiul Po. Toată lumea se uită la mine, iar eu mă uit la tort. Îţi poţi da seama din fotografie că am fost cu adevărat primul copil, primul nepot pentru bunici, prima nepoată pentru unchi. Nu-mi aduc aminte cum mă simţeam, dar starea asta se vede ca şi cum ar fi fost fotografiată şi ea.

Nu-mi amintesc ziua în care l-au adus pe August acasă de la spital. Nu-mi amintesc ce am spus, ce am făcut sau ce am simţit când l-am văzut pentru prima oară, deşi fiecare are câte o poveste despre acest moment. Se pare că l-am privit îndelung fără să zic nimic şi până la urmă am spus: „Nu seamănă cu Lilly!”. Aşa o chema pe păpuşa pe care mi-o dăduse Buni atunci când era mama gravidă, ca să „învăţ” cum să fiu sora mai mare. Era una dintre acele păpuşi care arată foarte „ca în viaţă”, iar eu o purtasem cu mine peste tot luni în şir, schimbându-i scutecele şi dându-i să mănânce. Mi s-a povestit că am confecţionat chiar o eşarfă în care s-o port la piept. Din câte mi s-a spus, se pare că, după prima reacţie faţă de August, a durat doar câteva minute (zice Buni) sau câteva zile (zice mama), până când l-am adoptat definitiv. Îl pupam, îl mângâiam, îi vorbeam ca unui bebeluş. După aceea se pare că nu m-am mai atins de Lilly şi n-am mai pomenit-o niciodată.

- MINUNEA -

Cum îl văd pe August

Nu l-am văzut niciodată pe August aşa cum îl vedea restul lumii. Ştiam că nu arăta chiar normal, dar nu înţelegeam cu adevărat de ce străinii păreau atât de şocaţi la vederea lui. Erau îngroziţi. Dezgustaţi. Speriaţi. Sunt o sumedenie de cuvinte cu care aş putea descrie expresiile de pe chipurile oamenilor. Multă vreme nu le-am înţeles. Mă înfuriam, pur şi simplu. Mă înfuriam când se holbau la el. Mă înfuriam când se uitau în altă parte. „La ce vă uitaţi?” îi întrebam, chiar şi pe adulţi.

Pe urmă, când aveam unsprezece ani, m-am dus să stau patru săptămâni cu Buni în Montauk, pentru că lui August i se făcea o operaţie importantă la maxilar. Era cea mai lungă plecare de acasă de până atunci, şi trebuie să recunosc că a fost nemaipomenit să mă simt dintr-odată eliberată de toate acele lucruri care mă înfuriau atât de tare. Nimeni nu se uita la mine şi la Buni când mergeam la cumpărături. Nimeni nu ne arăta cu degetul. Nici măcar nu eram băgate în seamă.

Buni era una dintre acele bunici gata să facă totul pentru nepoţi. Ar fi dat fuga în ocean, dacă i-o ceream, chiar dacă era îmbrăcată cu haine frumoase. Mă lăsa să mă joc cu fardurile ei şi nu se supăra să-mi exersez pe faţa ei talentele de machieuză. Mă scotea la o îngheţată chiar dacă nu mâncasem de seară. Desena cai cu creta pe trotuarul din faţa casei. Într-o seară, pe când ne întorceam din oraş, i-am spus că aş fi vrut să locuiesc la ea pentru totdeauna. Eram foarte fericită acolo. Cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.

După patru săptămâni m-am întors acasă şi la început a fost foarte ciudat. Îmi aduc aminte cu mare precizie că am intrat pe uşă şi August a dat fuga să-mi iasă în întâmpinare. Pentru o fracţiune de secundă nu l-am mai văzut ca înainte, ci aşa cum îl vedeau ceilalţi. A durat doar o clipă, cât m-a îmbrăţişat, de bucurie că m-am întors acasă. Dar m-a surprins, pentru că nu-l mai văzusem aşa niciodată. Şi am

- R.J. PALACIO -

simţit ceva ce nu mai simţisem înainte: că mă uram pentru acel moment. În timp ce el mă pupa din toată inima, eu vedeam numai saliva care îi curgea pe bărbie. Semănăm brusc cu ceilalţi oameni, cei care se holbau la el sau se uitau în altă parte.

Am fost îngrozită. Dezgustată. Speriată.

Din fericire, nu a durat decât o clipă. Când l-am auzit pe August râzând cu râsul lui strident, s-a terminat. Totul a devenit ca mai înainte. Dar se deschisese pentru mine o uşă. Parcă mă uitasem pe gaura cheii. Iar de cealaltă parte erau doi August: cel pe care îl vedeam eu în orbirea mea şi cel pe care îl vedea restul lumii.

Singura persoană din lume căreia i-aş fi putut povesti asta era Buni, dar nu i-am spus nimic. Era prea greu de explicat la telefon. M-am gândit că o să-i spun ce am simţit când avea să vină la noi de Ziua Recunoştinţei. Dar la numai două luni după ce fusesem la ea în Montauk, frumoasa mea bunică a murit. S-a întâmplat absolut din senin. S-a internat într-un spital pentru că avea greţuri. Mama şi cu mine ne-am dus s-o vedem, dar sunt trei ore cu maşina până acolo. Când am ajuns la spital, Buni murise. Avusese un atac de cord, ne-au spus. Pur şi simplu.

Este foarte ciudat cum azi poţi fi pe lume, iar mâine nu mai eşti. Unde se dusese? Oare chiar o s-o mai văd vreodată sau sunt doar basme?

La televizor vezi filme cu oameni care primesc la spital veşti îngrozitoare, dar noi, cu toate internările lui August, primiserăm mereu veşti mai degrabă bune. Cel mai bine îmi amintesc de la moartea bunicii cum mama a căzut încet pe pardoseală, hohotind şi ţinându-se de burtă, de parcă i-ar fi tras cineva un pumn. N-o mai văzusem niciodată pe mama aşa. Nici nu auzisem sunete ca acelea pe care le scotea. În timpul tuturor operaţiilor lui August, mama se arătase mereu curajoasă.

În ultima zi petrecută la Montauk privisem împreună cu Buni apusul soarelui de pe plajă. Ne luaserăm o pătură pe

- MINUNEA -

care să stăm, dar era răcoare, aşa că ne-am învelit cu ea şi ne-am strâns una în alta până când ultima felie de soare a dispărut în ocean. Pe urmă, Buni mi-a spus că voia să-mi mărturisească un secret: mă iubea mai mult decât pe oricine altcineva de pe lumea asta.

— Mai mult decât pe August? am întrebat-o eu.

Ea a zâmbit şi m-a ciufulit, ca şi cum s-ar fi gândit ce să spună.

— Îl iubesc pe Auggie foarte, foarte mult, a zis ea încet. Încă îmi mai amintesc accentul ei portughez şi felul cum

rostogolea litera r.

— Dar el are deja mulţi îngeri păzitori, Via. Vreau să ştii că asupra ta veghez eu. Înţelegi, menina querida? Vreau să ştii că pentru mine tu eşti cea mai importantă. Eşti…

S-a uitat la ocean şi a deschis braţele, ca şi cum ar fi încercat să domolească valurile.

— Eşti totul pentru mine. Înţelegi, Via? Tu es meu tudo. Am înţeles. Şi mi-am dat seama de ce spunea că era un

secret. Se presupune că bunicile nu au nepoţi preferaţi. Toată lumea o ştie. Dar după ce Buni a murit, acest secret m-a ajutat mult şi l-am lăsat să mă acopere ca o pătură.

- R.J. PALACIO -

August văzut prin gaura cheii

Are ochii cu vreo doi centimetri mai jos decât ar trebui, aproape la jumătatea obrajilor. Sunt înclinaţi către exterior sub un unghi foarte mare, arată ca nişte tăieturi făcute în diagonală pe faţa lui. Se vede bine că ochiul stâng este şi mai jos decât cel drept. Ochii se umflă în afară, pentru că orbitele sunt prea mici ca să încapă în ele. Pleoapele de sus sunt mereu pe jumătate închise, ca şi cum August ar fi pe punctul să adoarmă. Pleoapele de jos sunt foarte lăsate, de parcă o coardă invizibilă le-ar trage în jos. Li se vede căptuşeala roşie, par întoarse pe dos. Nu are nici gene, nici sprâncene. Nasul este disproporţionat de mare pentru faţa lui şi cărnos. Capul e scobit pe laterale, acolo unde ar trebui să fie urechile, ca şi cum cineva i-ar fi îngustat faţa la mijloc cu un cleşte. Nu are pomeţi deloc. Nişte cute adânci coboară de la nas spre gură şi îl fac să pară de ceară.

Unii oamenii cred că a ars într-un incendiu, pentru că pare topit, ca o lumânare care s-a scurs. Operaţiile prin care au încercat să-i corecteze gura de lup şi să-i închidă bolta palatină i-au lăsat câteva cicatrice în jurul gurii. Cea mai vizibilă este un şanţ zimţat care urcă de la buza de sus până la nas. Dinţii de sus sunt mici şi depărtaţi unul de altul. Muşcătura lui nu se închide şi maxilarul este foarte puţin dezvoltat. Are o bărbie minusculă. Când era foarte mic, înainte să i se implanteze în maxilarul inferior o bucată de os de la şold, nu avea bărbie deloc. Îi atârna limba din gură, pentru că nu o susţinea nimic. Slavă Domnului, acum e mai bine. Măcar poate mânca. Mai demult îl hrăneau printr-un tub. Acum poate vorbi. Şi a învăţat să-şi ţină limba în gură, deşi i-a luat câţiva ani. A învăţat să-şi controleze şi saliva care îi curgea pe gât. Toate astea sunt considerate miracole. Când era bebe, doctorii nici n-au crezut că va trăi.

Poate şi să audă. Majoritatea copiilor născuţi cu astfel de malformaţii au probleme cu urechea medie şi din cauza asta nu aud, dar deocamdată August aude destul de bine cu

- MINUNEA -

urechiuşele lui în formă de conopidă. Însă doctorii consideră că până la urmă va trebui să poarte aparat auditiv. Lui August nu-i place să se gândească la asta. Crede că aparatul auditiv l-ar scoate prea mult în evidenţă. Nu-i spun că ar fi cea mai mică dintre problemele lui, desigur, pentru că sunt sigură că ştie.

Dar repet, nu sunt foarte sigură ce ştie August şi ce nu, ce înţelege şi ce nu.

Oare August îşi dă seama cum îl văd ceilalţi sau a învăţat să se prefacă atât de bine că nu vede şi că nu-l deranjează? Sau poate că îl deranjează? Când se uită în oglindă, se vede aşa cum îl văd mama şi tata sau se vede cum îl văd ceilalţi? Sau poate că vede un alt August, cel din visele lui, cel din spatele capului şi al feţei sale diforme… Uneori, când mă uitam la Buni, vedeam în spatele ridurilor fata frumoasă care fusese. Vedeam în bătrâna lângă care mergeam fata din Ipanema. Oare August se vede pe sine cum ar fi arătat fără gena aceea care i-a distrus faţa?

Aş vrea să-l pot întreba aceste lucruri. Aş vrea să-mi spună ce simte. Era mai uşor de ghicit înainte de operaţii. Când îi străluceau ochii, era fericit. Când i se îngusta gura, era răutăcios. Când îi tremurau obrajii, însemna că stă să plângă. Arată mai bine acum, fără îndoială, dar semnele care dezvăluiau ce simte au dispărut. Au apărut alte semne, desigur. Mama şi tata le înţeleg pe toate. Dar eu am probleme să ţin pasul cu ei. Iar o parte din mine nici nu vrea să mai încerce. De ce nu poate spune pur şi simplu ce simte, la fel ca restul lumii? Nu mai are un tub înfipt în trahee care să-l împiedice să vorbească. Nu mai are fălcile cusute. Are zece ani. Ştie ce spune.

Dar continuăm să gravităm în jurul lui ca atunci când era bebeluş. Ne schimbăm planurile, întrerupem conversaţia, promitem una sau alta în funcţie de dispoziţia lui, de toanele lui, de nevoile lui. Trebuie să-l lăsam liber şi să-l ajutăm să se maturizeze. Părerea mea este că am petrecut prea mult

- R.J. PALACIO -

timp încercând să-l facem pe August să creadă că-i un copil obişnuit. Dar adevărul adevărat este că nu-i deloc obişnuit.

- MINUNEA -

La liceu

La gimnaziu mi-a plăcut cel mai mult că nu eram acasă şi puteam să fiu altfel. Mă duceam la şcoală şi deveneam Olivia Pullman – nu Via, cum mi se spunea acasă. În şcoala primară mi s-a spus tot Via. Acolo, toată lumea ştia totul despre noi. Mama mă lua după ore şi venea întotdeauna cu August în cărucior. Nu prea erau multe bone care să se priceapă să stea cu Auggie, aşa că mama şi tata veneau cu el la toate piesele şcolii, la concerte, la recitaluri, la toate activităţile şcolare, la târgurile de prăjituri şi la cele de carte. Prietenii mei îl cunoşteau. Părinţii prietenilor mei îl cunoşteau. Omul de serviciu îl cunoştea. („Ce mai faci, Auggie?”, îl întreba el de fiecare dată şi băteau palma.) August era un fel de accesoriu al Şcolii 22.

Dar la gimnaziu cei mai mulţi nu-l cunoşteau pe August. Vechii mei prieteni îl ştiau, desigur, dar nu şi prietenii noi. Sau dacă îl ştiau, nu era în mod obligatoriu primul lucru pe care să-l ştie despre mine. Poate că era al doilea sau al treilea pe care îl aflau despre mine. „Olivia? E ca lumea. Ai auzit că are un frate diform?” Am urât întotdeauna cuvântul ăsta, dar ştiam că aşa îl descria lumea pe Auggie. Şi ştiam că astfel de discuţii aveau mereu loc atunci când nu le puteam auzi, de fiecare dată când ieşeam din cameră la o petrecere sau când dădeam peste vreun grup de prieteni ieşiţi la o pizza. E în regulă. Voi fi mereu sora unui băiat cu un defect din naştere. Nu asta-i problema. Doar că nu vreau să fiu caracterizată mereu prin acest fapt.

Cel mai bun lucru de la liceu este că aproape nimeni nu mă cunoaşte deloc. În afară de Miranda şi de Ella, desigur. Iar ele ştiu să nu vorbească despre August.

Miranda, Ella şi cu mine ne cunoaştem din clasa întâi. Cel mai mult îmi place la noi că nu trebuie să ne explicăm lucruri una alteia. Când am hotărât că vreau să-mi spună Olivia, nu Via, au făcut-o fără să trebuiască să le explic de ce.

- R.J. PALACIO -

Ele îl ştiu pe August de când era bebe. Când eram mici, jocul nostru favorit era să-l gătim în fel şi chip pe Auggie. Îl împopoţonam cu şaluri de pene, cu pălării mari şi cu peruci de Hannah Montana. Lui îi făcea plăcere, clar, şi nouă ni se părea adorabil în felul lui. Ella spunea că îi aduce aminte de E.T.25 Nu spunea asta cu răutate (deşi probabil că era puţin rea). Dar în film există o secvenţă când Drew Barrymore26 îi pune lui E.T. o perucă blondă. De aici asemănarea cu Auggie, în perioada noastră Miley Cirus27.

În timpul gimnaziului, Miranda, Ella şi cu mine aveam propriul nostru grup. Eram undeva între super-populare şi plăcute de toată lumea: nici ultra-deştepte, nici cele mai sportive, nici prea bogate, nici fumătoare de „iarbă”, nici prea rele, nici prea dornice să intrăm în voie, nici umflate, nici slabe ca nişte scânduri. Nu ştiu dacă noi trei ne-am găsit una pe alta pentru că eram atât de asemănătoare sau am devenit atât de asemănătoare pentru că ne-am găsit una pe alta. Am fost foarte fericite când am intrat toate la Liceul Faulkner. Am dat lovitura fiind acceptate, mai ales că aproape nimeni de la noi din şcoală n-a mai fost. Îmi aduc aminte cum am ţipat toate la telefon, în ziua când am primit scrisoarea care ne anunţa că am fost admise.

De aceea n-am mai înţeles ce s-a întâmplat cu noi mai târziu, adică acum, când mergem la liceu. Nu-i deloc aşa cum credeam că va fi.

25 Personajul principal din filmul E. T. Extraterestrul (1982, regia Steven

Spielberg), un extraterestru rătăcit pe Pământ.

26 Actriţă americană care a interpretat la vârsta de 7 ani rolul Gertie din filmul E.T. Extraterestrul.

27 Actriţă americană, interpreta rolului Miley Stewart/Hannah Montana

în serialul Hannah Montana.

- MINUNEA -

Maiorul Tom

Dintre noi trei, Miranda a fost mereu cea mai drăguţă cu August. Îl îmbrăţişa şi se jucau împreună chiar şi după ce Ella şi cu mine plecam să ne jucăm de-a altceva. Şi după ce am crescut, Miranda se străduia întotdeauna să-l includă şi pe August în conversaţie, îl întreba ce mai face, vorbea cu el despre Avatar28, despre Războiul stelelor, despre Bone29 sau despre altceva ce ştia că-i place. Miranda este cea care i-a dat lui Auggie casca de astronaut pe care a purtat-o în fiecare zi când avea cinci-şase ani. Îi spunea „Maiorul Tom”30 şi cântau împreună Space Oddity a lui David Bowie. Era mica lor bucurie. Ştiau versurile pe de rost. Puneau melodia la iPod şi le cântau cât puteau de tare.

De obicei, Miranda ne suna imediat ce se întorcea din tabăra din vacanţa de vară, aşa că am fost surprinsă că nu m-a căutat. Chiar i-am trimis un mesaj pe telefon, iar ea nu mi-a răspuns. M-am gândit că a rămas mai mult în tabără, mai ales că acum avea şi rolul de a-i supraveghea pe ceilalţi. Poate cunoscuse un băiat drăguţ.

Pe urmă am aflat de pe Facebook că, de fapt, venise acasă de două săptămâni, aşa că i-am trimis un mesaj instant şi am stat puţin pe chat, dar tot nu mi-a explicat de ce nu m-a sunat, ceea ce mi s-a părut ciudat. Miranda a fost întotdeauna puţin aeriană, aşa că mi-am imaginat că ăsta era motivul. Am stabilit să ne întâlnim în oraş, dar eu a trebuit să contramandez, pentru că ne-am dus în weekend la Tata şi la Poppa.

Aşa că până la urmă nu le-am mai văzut nici pe Miranda, nici pe Ella decât în prima zi de şcoală. Trebuie să recunosc

28 Film SF din 2009, regizat de James Cameron.

29 Serie de cărţi de benzi desenate de Jeff Smith, ale căror personaje principale sunt verii Bone, trei siluete albe caricaturale de omuleţi. O parte din cărţi au inspirat şi câteva jocuri video.

30 Personaj din piesa lui David Bowie, inspirat de filmul Odiseea spaţială

2001.

100

Lecturi pentru elevii mei

Minunea, partea a doua

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu