240
- R.J.
PALACIO -
Partea a
şaptea
MIRANDA
Am uitat că pot vedea
atâtea lucruri minunate. Am uitat că pot dori să descopăr ce-mi aduce viaţa.
(Versuri din melodia Beautiful
Things interpretată de trupa Andain)
241
- MINUNEA -
Minciuni de tabără
Părinţii mei au divorţat în vara dinainte de a începe eu clasa a
noua. Tata s-a cuplat imediat cu altcineva. De fapt, deşi mama nu mi-a spus
niciodată, cred că exact din cauza asta au divorţat.
După divorţ, abia dacă l-am
mai văzut pe tata. Iar mama a început să se poarte mai ciudat ca oricând. Nu că
ar fi devenit instabilă sau ceva; era doar distantă. Îndepărtată. Mama este
genul de persoană care le arată tuturor o faţă fericită, dar pentru mine nu-i
mai rămâne mare lucru. N-a vorbit niciodată prea mult cu mine – nu vorbeşte
niciodată despre sentimentele şi despre viaţa ei. Nu ştiu aproape deloc cum era
la vârsta mea. Nu ştiu aproape deloc ce-i place şi ce nu-i place. În puţinele
daţi când a pomenit despre părinţii ei, pe care eu nu i-am cunoscut niciodată,
a vorbit mai ales despre cum şi-a dorit să plece cât mai departe de ei imediat
ce a crescut. Nu mi-a spus niciodată de ce. Am întrebat-o de câteva ori, dar
s-a făcut că nu m-a auzit.
Astă vară
n-am vrut să mă duc în tabără. Am vrut să stau cu ea, s-o ajut să depăşească
divorţul. Dar ea a insistat să plec. Mi-am imaginat că voia să fie singură, aşa
că i-am făcut pe plac.
Tabăra a fost groaznică. Am
urât-o. Am crezut că va fi mai bine, pentru că eram monitor adjunct, dar n-a
fost. N-a venit nimeni dintre cei pe care îi cunoscusem anul trecut, aşa că nu
cunoşteam pe nimeni. Nici măcar o singură persoană. Nu ştiu sigur de ce, dar am
început să mă joc de-a prefăcătoria cu celelalte fete din tabără. Ele mă întrebau
anumite lucruri despre mine, iar eu inventam. Le-am spus că părinţii mei erau
în Europa. Că locuiam într-o casă uriaşă de pe cea mai frumoasă stradă din
North River Heights. Şi că aveam o căţea pe nume Daisy.
Pe urmă,
într-o zi le-am trântit că am un frăţior diform. N-am nici cea mai mică idee de
ce am spus asta. Evident, fetele din dormitor au reacţionat dramatic. Serios!
Ce rău ne pare!
242
- R.J. PALACIO -
Trebuie să-ţi fie foarte
greu… Et caetera, et caetera. Mi-a părut rău că am spus minciuna imediat ce
mi-a ieşit pe gură, desigur. M-am simţit tare falsă. Dacă Via ar afla vreodată,
m-am gândit, m-ar considera ciudată rău. M-am şi simţit ciudată. Dar trebuie să
recunosc că o parte din mine se simţea îndreptăţită să spună această minciună.
Îl cunosc pe Auggie de când aveam şase ani. L-am văzut crescând. M-am jucat cu
el. Am văzut de dragul lui toate cele şase episoade din Războiul
stelelor, ca să putem vorbi împreună despre extratereştri şi despre
vânătorii de recompense. Eu sunt cea care i-a dat o cască de astronaut pe care
nu şi-a scos-o doi ani. Vreau să zic că într-un fel mi-am câştigat dreptul să-l
consider fratele meu.
Cel mai ciudat este că
toate aceste minciuni, toate aceste invenţii au făcut minuni pentru
popularitatea mea. Ceilalţi monitori începători au aflat totul de la copiii din
tabără şi au crezut. N-am fost niciodată în viaţa mea considerată o fată
„populară”, dar în tabăra de astă-vară, din cine ştie ce motiv, am devenit fata
cu care voia să fie prietenă toată lumea. Chiar şi fetele din bungaloul 32 mă
admirau. Astea erau fetele din vârful lanţului trofic. Mi-au spus că le place
coafura mea (deşi au schimbat-o). Mi-au spus că le place felul cum mă machiez
(deşi au schimbat şi asta). M-au învăţat să-mi transform tricourile în maiouaşe.
Am fumat. Ne-am strecurat noaptea afară din tabără şi am mers prin pădure în
tabăra băieţilor. Am pierdut vremea cu băieţii.
Când m-am întors din
tabără, am sunat-o imediat pe Ella ca să ne facem planuri împreună. Nu ştiu de
ce n-am sunat-o şi pe Via. Cred că pur şi simplu n-am simţit nevoia să vorbesc
cu ea. M-ar fi întrebat despre părinţii mei, despre tabără… Ella nu m-a
întrebat niciodată ceva cu adevărat. E o prietenă mai comodă. Nu-i la fel de
serioasă ca Via. E veselă. I s-a părut fantastic să-mi vopsesc părul roz. A
vrut să afle totul despre expediţiile nocturne prin pădure.
243
- MINUNEA -
Şcoala
Anul ăsta abia dacă m-am
întâlnit cu Via la şcoală, iar când ne-am întâlnit a fost jenant. M-am simţit
de parcă m-ar judeca tot timpul. Am ştiut că nu-i plăcea noua mea înfăţişare.
Am ştiut că nu-i plăcea noul meu grup de prieteni. Nici mie nu-mi plăceau prea
tare prietenii ei. Nu ne-am certat efectiv. Doar ne-am îndepărtat. Ella şi cu
mine am bârfit-o: e o mironosiţă, e aşa şi pe dincolo… Ştiam că începeam să fim
rele, dar era mai uşor s-o excludem prefăcându-ne că ne făcuse ceva. Adevărul
este că ea nu se schimbase deloc, în timp ce noi ne schimbaserăm. Deveniserăm
alte persoane, iar ea rămăsese aceeaşi ca întotdeauna. Asta m-a supărat foarte
tare, deşi nu ştiu de ce.
Uneori mă uitam să văd unde
stă la cantină sau să văd la ce curs opţional s-a înscris. Dar în afară de
nişte salutări ocazionale când ne întâlneam pe culoarul şcolii, n-am stat de
vorbă niciodată.
L-am remarcat pe Justin cam
pe la jumătatea anului şcolar. Nu-l observasem înainte, îl ştiam doar ca pe un
băiat drăguţ, slab şi cu plete, cu ochelari groşi, care purta cu el peste tot o
vioară. Apoi l-am văzut în faţa şcolii ţinând-o pe Via pe după umeri. „Ia te
uită, Via are un iubit!” i-am spus Ellei cam în bătaie de joc. Nu ştiu de ce
m-a surprins că avea un prieten. Dintre noi trei, ea e categoric cea mai
drăguţă. Are ochi albaştri-albaştri şi păr lung şi negru, unduios. Dar nu s-a
purtat niciodată ca şi cum ar fi interesat-o băieţii. S-a purtat ca şi cum ar
fi fost prea deşteaptă pentru asemenea prostii.
Şi eu am un iubit; îl
cheamă Zack. Când i-am spus că am optat pentru cursul de teatru, el a dat din
cap dezaprobator şi mi-a spus: „Ai grijă să nu te transformi într-o tocilară
dramatică”. Nu-i cel mai empatic tip din lume, dar arată foarte bine. E foarte
admirat de ceilalţi. O adevărată vedetă a şcolii.
244
- R.J. PALACIO -
La început nici nu m-am
gândit să aleg teatrul. Pe urmă am văzut numele Viei pe listă şi m-am înscris
şi eu. Nici măcar nu ştiu de ce. Am reuşit să ne evităm una pe alta cam tot
semestrul, ca şi cum nici nu ne cunoşteam. Pe urmă am ajuns într-o zi mai
devreme la cursul de teatru şi Davenport m-a rugat să mai fac nişte copii
piesei pe care intenţiona s-o monteze pentru spectacolul din primăvară. Omul
elefant. Auzisem de piesă, dar nu ştiam bine despre ce era vorba, aşa
că am început s-o răsfoiesc în timp ce aşteptam lângă copiator. Era vorba
despre un anume John Merrick, un bărbat care trăise cu mai mult de un secol
înainte şi care fusese teribil de diform.
— Nu
putem face piesa asta, domnule D., i-am spus când m-am întors în clasă şi i-am
explicat motivul: fratele meu suferă de un defect din naştere şi are faţa
diformă, aşa că piesa m-ar afecta.
A părut nemulţumit şi
destul de puţin înţelegător, dar i-am spus că părinţii mei probabil că s-ar
plânge la şcoală, dacă ar alege piesa aceea. Aşa că până la urmă a înlocuit-o
cu Oraşul nostru.
M-am înscris pentru rolul Emily Gibbs pentru că ştiam că asta va
alege şi Via. Nu m-am gândit niciodată că aş putea să câştig în faţa ei.
245
- MINUNEA -
Ce-mi lipseşte cel mai mult
Unul dintre lucrurile de
care mi-e cel mai dor din prietenia mea cu Via este familia ei. I-am iubit pe
mama şi pe tatăl ei. Au fost mereu bucuroşi să mă vadă şi foarte binevoitori cu
mine. Ştiam că îşi iubesc copiii mai mult decât orice pe lume. M-am simţit
mereu în siguranţă lângă ei; mai în siguranţă decât oriunde în lume. Nu-i
jalnic că mă simţeam mai în siguranţă în casa altora decât într-a mea? Şi,
desigur, l-am iubit pe Auggie. Nu m-a speriat niciodată, nici măcar când eram
mică. Am avut prieteni cărora nu le venea să creadă că mă duc acasă la Via.
„Fratele ai are o faţă de mă bagă în sperieţi”, ziceau ei. Iar eu le răspundeam
că sunt proşti. Auggie n-arată chiar aşa de rău, după ce te obişnuieşti.
Am sunat
odată la Via acasă doar ca să-l salut pe Auggie. Probabil că o parte din mine
spera să răspundă Via. Nu ştiu…
— Salut, Maior Tom! i-am
zis, folosind porecla pe care i-o dădusem eu.
—
Miranda!
A părut atât de fericit să-mi audă vocea, încât m-a luat prin
surprindere.
— Mă duc
la o scoală obişnuită! m-a anunţat el încântat.
— Serios!
Uau! am zis eu absolut şocată.
Nu m-am gândit niciodată că va merge la o şcoală obişnuită.
Părinţii lui îl protejaseră întotdeauna enorm! Cred că m-am gândit că va rămâne
mereu copilaşul care purta casca de astronaut pe care i-o dădusem eu. Cât am
vorbit cu el mi-am dat seama că habar n-avea că Via şi cu mine nu mai eram
apropiate.
— La liceu e altfel, i-am explicat. Începi să-ţi petreci timpul cu
o mulţime de oameni diferiţi.
— Mi-am
făcut şi eu prieteni la şcoala cea nouă, mi-a zis el. Un băiat pe care îl
cheamă Jack şi o fată pe care o cheamă Summer.
246
- R.J. PALACIO -
— Nemaipomenit, Auggie! am
zis. Să ştii că te-am sunat ca să-ţi spun că mi-e dor de tine şi că sper să ai
un an bun. Poţi să mă suni şi tu când vrei, Auggie. Ştii că te voi iubi mereu.
— Şi eu
te iubesc, Miranda!
— Salut-o pe Via din partea
mea! Spune-i că mi-e dor de ea!
— Bine.
Pa.
— Pa.
247
- MINUNEA -
Lucruri extraordinare,
dar nevăzute de nimeni
Nici mama, nici tata nu puteau veni să vadă piesa în seara
premierei. Mama avea o problemă la serviciu, iar tata avea o soţie nouă care
stătea să nască din clipă în clipă, aşa că trebuia să fie disponibil la orice
chemare.
Nici Zack nu putea veni.
Avea meci de volei împotriva echipei studenţilor şi nu putea lipsi sub nicio
formă. Ba chiar a vrut să lipsesc eu de la premieră ca să mă duc să-i fac
galerie. „Prietenele” mele se duceau toate la meci, evident, pentru că toţi
iubiţii lor erau sportivi. Nici măcar Ella n-a venit. Când a avut de ales, a
ales mulţimea.
Aşa că în seara premierei nimeni cât de cât apropiat mie nu era
acolo. Iar chestia importantă este că eu am înţeles încă de la a treia sau a
patra repetiţie că mă pricep la actorie. Simţeam rolul. Înţelegeam vorbele pe
care le rosteam. Rosteam replicile ca şi cum ar fi venit din mintea şi din
inima mea. Şi am ştiut că la premieră urma să fiu mai mult decât bună. Urma să
fiu grozavă. Urma să fiu extraordinară, dar nu era acolo nimeni care să mă
vadă.
Eram cu toţii în culise şi ne repetam emoţionaţi replicile în
minte. Am tras cu ochiul prin cortină la mulţimea care îşi ocupa locurile în
amfiteatru. Şi atunci l-am văzut pe Auggie coborând pe culoarul dintre scaune
împreună cu Isabel şi Nate. S-au aşezat pe rândul cinci, aproape de centru.
Auggie purta papion şi se uita cu mare interes în jur. Mai crescuse puţin de
când îl văzusem ultima dată, cam cu un an în urmă. Avea părul mai scurt şi
purta acum un fel de aparat auditiv. Faţa nu i se schimbase deloc.
Davenport
făcea câteva modificări de ultim moment în decor, împreună cu scenograful. L-am
văzut pe Justin plimbându-se prin stânga scenei şi murmurându-şi emoţionat
replicile.
248
- R.J. PALACIO -
— Domnule Davenport, am zis, surprinsă chiar şi eu să mă aud
vorbind. Îmi pare rău, dar nu pot juca astă-seară.
Davenport
s-a întors încet.
— Poftim?
a zis el.
— Îmi
pare rău.
— Glumeşti?
— Eu… am murmurat, uitându-mă în jos. Nu mă simt bine. Îmi pare
rău. Simt că-mi vine să vomit.
Minţeam.
— Sunt
doar emoţiile de dinaintea…
— Nu! Nu
pot! Vă spun sigur!
Davenport
părea furios.
—
Miranda, asta-i inadmisibil!
— Îmi
pare rău!
Davenport
a respirat adânc, ca şi cum încerca să se abţină. Sinceră să fiu, arăta ca şi
cum ar fi stat să explodeze. Fruntea i s-a făcut roz aprins.
— Miranda, este absolut inacceptabil! Trage adânc aer în piept şi…
— Nu ies pe scenă! am zis eu tare,
şi lacrimile mi-au ţâşnit din ochi cu uşurinţă.
— Bine! a
strigat profesorul fără să mă privească.
Pe urmă s-a întors spre David, un băiat care îl ajuta cu decorul.
— Du-te şi caut-o pe Olivia
în cabina de lumini! Spune-i că astă-seară o va înlocui pe Miranda!
— Poftim? a răspuns David, care nu se prindea prea repede.
— Du-te!
i-a strigat Davenport în faţă. În clipa asta! Ceilalţi copii s-au prins ce se
petrece şi au început să se
adune.
— Ce s-a
întâmplat? a întrebat Justin.
— O schimbare de ultim moment,
a zis Davenport. Miranda nu se simte bine.
— Mi-e
rău, am zis, încercând să par bolnavă.
249
- MINUNEA -
— De ce mai stai aici? m-a
întrebat furios Davenport. Nu mai vorbi, schimbă-te şi dă-i costumul Oliviei,
bine? Gata!
Toată lumea la treabă! Hai!
Am fugit cât am putut de
repede în culise, spre cabina de machiaj şi am început să-mi scot costumul.
Peste două secunde s-a auzit o bătaie în uşă şi Via a băgat capul înăuntru.
— Ce s-a
întâmplat? m-a întrebat.
— Grăbeşte-te, îmbracă-te cu asta! i-am răspuns, întinzându-i
rochia.
— Ţi-e
rău?
— Da!
Grăbeşte-te!
Uluită, Via şi-a scos
tricoul şi blugii şi şi-a tras peste cap rochia cea lungă. Am netezit-o pe
corpul ei şi i-am închis fermoarul la spate. Din fericire, Emily Webb nu apare
în scenă decât după vreo zece minute de la începutul piesei, aşa că fata care
se ocupa de coafură şi de machiaj a apucat să-i aranjeze Viei părul şi s-o
machieze rapid. N-am văzut-o niciodată pe Via cu adevărat machiată. Arăta ca un
top model.
— Nici nu sunt sigură că-mi amintesc replicile, a zis Via,
privindu-se în oglindă. Replicile tale.
— Te vei
descurca de minune, am zis.
M-a
privit prin oglindă.
— De ce
faci asta, Miranda?
— Olivia! a strigat prin
uşă domnul Davenport. Intri în două minute. Ai grijă, e acum ori niciodată!
Via a ieşit şi l-a urmat,
aşa că n-am avut ocazia să-i răspund la întrebare. Oricum, nici n-aş fi ştiut
ce să spun.
Nu eram
sigură de răspuns.
250
- R.J. PALACIO -
Reprezentaţia
Am urmărit restul piesei
stând în culise, alături de Davenport. Justin a fost uimitor, iar Via, în scena
finală care îţi rupe sufletul, a fost fantastică. A cam ezitat la o replică,
dar a acoperit-o Justin şi nimeni din public nu şi-a dat seama. L-am auzit pe
Davenport şoptind: „Bine, bine, bine.” Avea mai multe emoţii decât toţi elevii
adunaţi laolaltă: cei care manipulau decorurile, echipa de la lumini, băiatul
care trăgea cortina. Sinceră să fiu, Davenport era praştie.
Singurul moment când parcă
am avut un mic regret, dacă pot măcar să-l numesc aşa, a fost la sfârşit, când
toată lumea a ieşit la rampă, pentru aplauze. Via şi Justin au fost ultimii
actori care au păşit pe scenă şi când s-au înclinat, publicul s-a ridicat în
picioare. Atunci, recunosc, am simţit puţină amărăciune. Dar peste câteva minute
i-am văzut pe Nate, pe Isabel şi pe Auggie croindu-şi drum în culise şi păreau
cu toţii foarte fericiţi. Toată lumea îi felicita pe actori şi îi bătea pe
umeri. Era momentul acela de vânzoleală nebună din culisele unui teatru, când
actorii sunt euforici şi lumea vine să-i venereze pentru câteva clipe. L-am
văzut în înghesuială pe Auggie. Părea pierdut.
Mi-am croit drum prin mulţime cât am putut de repede şi am ajuns
în spatele lui.
— Salut,
Maior Tom! am zis.
251
- MINUNEA -
După spectacol
N-aş
putea spune de ce m-am bucurat aşa de tare să-l văd pe August după atât de
multă vreme, nici de ce m-am simţit atât de bine când m-a îmbrăţişat.
— Nu-mi
vine să cred ce mare te-ai făcut! i-am zis.
— Eu
ştiam că tu joci în piesă, a zis el.
— N-am fost în formă, i-am răspuns. Dar Via a fost nemaipomenită,
nu crezi?
El a
încuviinţat. Peste două secunde ne-a găsit Isabel.
— Miranda! a exclamat ea
bucuroasă şi m-a sărutat pe obraz.
Pe urmă
s-a întors spre August.
— Să nu
mai dispari aşa niciodată, i-a zis.
— Tu eşti
cea care a dispărut, a răspuns el.
— Cum te simţi? m-a
întrebat Isabel. Via ne-a spus că ţi-a fost rău…
— Mult
mai bine, am răspuns.
— Mama ta
e aici? a zis Isabel.
— Nu, a avut treabă la serviciu, aşa că n-a fost cine ştie ce pierdere
pentru mine, am răspuns eu sincer. Oricum, vom mai avea încă două
reprezentaţii, dar nu cred că o să fiu la fel de bună cum a fost Via
astă-seară.
Nate a venit şi el şi am
avut exact aceeaşi conversaţie. Pe urmă, Isabel a zis:
— Uite, noi mergem undeva
să sărbătorim spectacolul. Nu vrei să vii şi tu? Ne-ar plăcea să te avem
printre noi!
— O, nu…
am răspuns eu.
— Te
rooooog, a zis Auggie.
— Ar
trebui să mă duc acasă, am zis.
—
Insistăm, a zis Nate.
Între timp, veniseră Via şi Justin, împreună cu mama lui Justin,
iar Via şi-a pus braţul pe după umerii mei.
— Vii, fără discuţie! a zis ea şi mi-a zâmbit cu zâmbetul de
odinioară.
252
- R.J. PALACIO -
Au început să mă conducă
prin mulţime şi, trebuie să recunosc, pentru prima oară după foarte, foarte
multă vreme, m-am simţit absolut fericită.
253
- MINUNEA -
Partea a opta
AUGUST
Vei ajunge la stele.
Zboară, copil frumos!
(Versuri din piesa Beautiful Child, interpretată
de trupa Eurythmics)
254
- R.J. PALACIO -
Excursia din clasa a cincea
În fiecare primăvară,
elevii din clasa a cincea de la Şcoala Beecher se duc trei zile şi două nopţi
în Pennsylvania, într-un loc numit Rezervaţia Naturală Broarwood, la patru ore
distanţă de mers cu autobuzul.
Copiii dorm în cabane cu
paturi suprapuse. Se organizează focuri de tabără, se mănâncă bezele topite cu
biscuiţi şi se fac lungi plimbări prin pădure. Profesorii ne-au pregătit tot
anul pentru excursia asta, aşa că toţi copiii din clasă sunt super-încântaţi.
Cu excepţia mea. Şi nu că n-aş fi deloc încântat, pentru că într-un fel sunt,
dar n-am dormit niciodată în altă parte decât acasă şi mi-e cam frică.
Majoritatea copiilor de
vârsta mea au mai dormit în altă parte. Mulţi au fost în tabere, au stat la
bunici sau mai ştiu eu unde. Eu, nu. Doar dacă ar conta şederile la spital, dar
acolo a rămas mereu peste noapte cu mine fie mama, fie tata. N-am fost
niciodată să dorm acasă la Tata şi la Poppa sau acasă la mătuşa Kate şi la
unchiul Po. Când eram foarte mic, asta nu s-a putut pentru că aveam prea multe
probleme medicale. Tubul traheal trebuia curăţat la fiecare oră, iar tubul de
alimentare trebuia fixat din nou, dacă se desprindea. Dar după ce m-am făcut
mai mare, n-am simţit dorinţa de a rămâne peste noapte în altă parte decât
acasă. Odată aproape că am dormit la Christopher. Aveam vreo opt ani şi încă
eram cei mai buni prieteni. Familia noastră s-a dus în vizită la el acasă, iar
eu şi Christopher ne simţeam minunat jucându-ne de-a Războiul stelelor, aşa
că n-am vrut deloc să plec atunci când a venit timpul. Am început să ne
implorăm părinţii: „Vă rugăm, vă rugăm, nu putem rămâne să dormim împreună?” Au
fost de acord, iar mama, tata şi Via au plecat acasă cu maşina. Christopher şi
cu mine am rămas treji şi ne-am jucat până pe la miezul nopţii, când Lisa, mama
lui, a venit şi ne-a spus: „Gata, băieţi, la culcare!” Ei bine, atunci m-am
panicat. Lisa a încercat să mă culce, dar eu am început să plâng că vreau
acasă. Aşa că la
255
- MINUNEA -
ora unu noaptea, Lisa i-a
sunat pe ai mei, iar tata a bătut din nou tot drumul până la Bridgeport ca să
vină să mă ia. Am ajuns acasă abia pe la trei. Prima şi singura mea încercare
de până acum să dorm în altă parte a fost, aşadar, un dezastru, de asta sunt
puţin agitat în legătură cu excursia.
Dar pe de
altă parte, sunt foarte încântat.
256
- R.J. PALACIO -
Cunoscut pentru..
Am rugat-o pe mama să-mi
cumpere o geantă cu rotile nouă, pentru că cea veche are pe ea imagini
din Războiul stelelor şi în niciun caz n-aş
putea-o lua în excursie acum că sunt în clasa a cincea. Oricât de
mult mi-ar plăcea Războiul stelelor, nu vreau să
ajung să fiu cunoscut pentru asta. În gimnaziu, fiecare este
cunoscut pentru ceva. Reid e cunoscut ca pasionat de viaţa marină, de oceane şi
de chestii dintr-astea. Amos e cunoscut ca fiind un foarte bun jucător de
baseball. Iar Charlotte e cunoscută pentru că a jucat într-o reclamă la
televizor când avea şase ani. Şi Ximena e cunoscută ca foarte deşteaptă.
Vreau să spun, de fapt, că în gimnaziu eşti cunoscut după
interesele pe care le ai şi trebuie să fii foarte atent cu lucrurile astea. Max
G. şi Max W., de exemplu, nu vor renunţa niciodată la obsesia lor cu Dungeons
& Dragons.
Aşa că eu încerc s-o las
mai moale cu Războiul stelelor. Adică, întotdeauna va fi ceva
special pentru mine, la fel cum este şi pentru doctorul care mi-a pus aparatul
auditiv. Dar nu pentru asta vreau să fiu eu cunoscut în şcoală. Nu ştiu pentru
ce vreau să fiu cunoscut, dar nu pentru asta.
N-am spus chiar adevărul-adevărat. Ştiu pentru ce anume sunt
cunoscut. Dar nu pot face nimic în legătură cu asta. În schimb, în privinţa
genţii cu Războiul stelelor pot face ceva.
257
- MINUNEA -
Bagajele
Mama m-a ajutat să-mi fac bagajele în seara dinaintea plecării.
Mi-am pus pe pat toate hainele pe care urma să le iau, iar ea a început să le
împăturească frumos şi să le aranjeze în geantă, în timp ce eu o urmăream. O
geantă simplă, albastră, fără embleme şi imagini.
— Şi dacă n-o să pot dormi
noaptea? am întrebat-o pe mama.
— Ia-ţi o carte cu tine! Dacă nu poţi dormi, aprinzi lanterna şi
citeşti până ţi se face somn, mi-a răspuns ea.
Am
aprobat-o.
— Şi dacă
am un coşmar?
— Profesorii tăi vor fi şi
ei acolo, scumpule, a zis ea. Va fi şi Jack. Şi ceilalţi prieteni ai tăi.
— Aş putea
să-l iau cu mine pe Baboo, am zis.
Baboo era animalul meu de pluş preferat de când eram mic. Un urs
negru mărunţel, cu nas moale.
— Parcă
nu mai dormi cu el, nu? a zis mama.
— Nu, dar pot să-l ţin în dulap, în caz că mă trezesc în mijlocul
nopţii şi nu mai adorm, am zis. Pot să-l ascund în geantă. N-ar şti nimeni.
— Atunci, să-l punem, a
fost de acord mama, luându-l pe Baboo de la mine din dulap.
— Aş vrea
să ne fi dat voie cu telefoane mobile, am zis.
— Ştiu,
şi eu aş fi vrut! a zis ea. Dar sunt sigură că te vei simţi foarte bine,
Auggie. Eşti sigur că vrei să ţi-l pun pe Baboo în bagaj?
— Da, dar
undeva la fund, să nu-l vadă nimeni.
L-a vârât pe Baboo adânc în
geantă şi l-a acoperit cu ultimul tricou.
— Atâtea
haine pentru numai două zile! a zis ea.
— Trei
zile şi două nopţi, am corectat-o eu.
— Mda, a
încuviinţat ea zâmbind. Trei zile şi două nopţi. A tras fermoarul genţii şi a
ridicat-o.
— Nu-i
aşa de grea. Încearcă şi tu.
258
- R.J. PALACIO -
Am apucat
geanta.
— E bine,
am zis eu, ridicând din umeri. Mama s-a aşezat pe pat.
— Hei, ce s-a întâmplat cu
afişul tău cu Imperiul contraatacă!
— Oho,
l-am dat jos acum o sută de ani, am zis eu.
Ea a
clătinat din cap.
— Eu n-am
remarcat până acum.
— Ştii,
încerc să-mi schimb puţin imaginea, i-am explicat.
— Bine.
A zâmbit
şi a dat din cap în semn că a înţeles.
—
Scumpule, trebuie să-mi promiţi că n-o să uiţi să te dai cu spray împotriva
insectelor, da? Pe picioare, mai ales când faceţi drumeţii prin pădure. L-am
pus în buzunarul din faţă al genţii.
— Îhî.
— Şi nu uita crema de protecţie solară, a zis. Altfel ai să te
arzi. Şi nu uita, repet, nu uita să-ţi scoţi aparatul auditiv
dacă te duci să înoţi!
— Mă pot
electrocuta?
— Nu, dar o să te „ardă” tata, pentru că a costat o avere! a râs
ea. Ţi-am pus pelerina de ploaie tot în compartimentul din faţă. La fel faci cu
aparatul şi dacă plouă, da, Auggie? Ai grijă să-l acoperi cu gluga.
— Da, să
trăiţi! am zis eu salutând.
— Nu-mi vine să cred cât de mult ai crescut anul ăsta, Auggie, a
zis ea blând, luându-mi obrajii în palme.
— Par mai
înalt?
—
Categoric, a încuviinţat ea.
— Dar tot
sunt cel mai scund de la mine din clasă.
— Nu mă
refeream chiar la înălţime, a zis ea.
— Şi dacă
n-o să-mi placă acolo?
— O să te
simţi minunat, Auggie.
Am dat din cap aprobator. Ea s-a ridicat şi m-a sărutat scurt pe
frunte.
— Gata,
acum ne culcăm.
259
- MINUNEA -
— E abia
ora nouă, mamă!
— Autobuzul vostru pleacă mâine dimineaţă la ora şase. Doar nu
vrei să întârzii. Hai, fuguţa! Te-ai spălat pe dinţi?
Am dat din cap că da şi m-am urcat în pat. Ea a dat să se întindă
lângă mine.
— Nu-i nevoie să mă adormi în seara asta, mamă, am zis. O să
citesc până când mi se face somn.
— Serios?
A dat din
cap impresionată. Mi-a strâns mâna şi m-a sărutat.
— Bine,
atunci, noapte bună, scumpule. Vise plăcute!
— Şi ţie.
Mama a
aprins veioza mică de lângă pat.
— O să vă scriu, i-am spus în timp ce pleca. Deşi probabil că voi
ajunge acasă înainte să primiţi voi scrisorile.
— Atunci, le vom citi împreună, a zis mama şi mi-a trimis o bezea.
Ea a plecat şi eu am luat de pe noptieră Leul, vrăjitoarea
şi dulapul50 şi am
început să citesc ca să mi se facă somn.
…deşi vrăjitoarea cunoştea Vraja cea tainică, exista o vrajă şi
mai tainică pe care nu o ştia. Cunoştinţele ei se întindeau numai până în zorii
timpului. Dacă ar fi putut vedea mai departe, în liniştea şi în întunericul
dinaintea acestor zori, ar fi descoperit un descântec diferit.
50 Prima carte din seria Cronicile
din Narnia, scrisă de autorul britanic
C.S.
Lewis.
260
- R.J. PALACIO -
În zori
A doua zi m-am trezit
foarte devreme. La mine în cameră era încă întuneric, iar afară era şi mai
întuneric, dar ştiam că urma să se facă în curând dimineaţă. M-am întors pe o
parte, dar nu-mi mai era somn deloc. Şi atunci am văzut-o pe Daisy stând lângă
patul meu. Adică, ştiam că nu e Daisy dar pentru o clipă am văzut o umbră care
semăna leit cu ea. Atunci nu m-am gândit că visam, dar acum, dacă mă gândesc,
cred că asta s-a petrecut. Nu mă întrista deloc să o văd, dimpotrivă, mă
simţeam inundat de sentimente plăcute. După o secundă a dispărut şi n-am mai
reuşit s-o văd.
Camera a început încet să
se lumineze. M-am întins după aparatul auditiv, mi l-am pus şi lumea s-a trezit
de-adevăratelea. Auzeam camioanele de gunoi huruind pe stradă şi păsările în
curtea din spate. Am auzit sunând ceasul deşteptător al mamei. Fantoma lui
Daisy mă făcea să mă simt super-puternic, pentru că ştiam că ea va fi alături
de mine oriunde m-aş duce.
M-am
ridicat din pat, m-am aşezat la birou şi i-am scris mamei un bileţel. Pe urmă
m-am dus în sufragerie, unde bagajul meu aştepta la uşă. L-am deschis şi am
cotrobăit în el până am găsit ce căutam.
L-am dus pe Baboo înapoi la
mine în cameră, l-am întins pe pat şi i-am lipit biletul pe piept. Pe urmă l-am
acoperit cu pătura, pentru ca mama să-l găsească abia mai târziu.
Pe bilet
scria:
Dragă mamă, eu n-o să am nevoie de Baboo, dar dacă ţie îţi va fi
dor de mine, poţi să-l strângi tu la piept. xo Auggie.
261
- MINUNEA -
Ziua întâi
Călătoria cu autobuzul a fost foarte rapidă. Am stat la fereastră,
iar Jack a stat lângă mine pe locul de lângă culoar. În faţa noastră s-au
aşezat Summer şi Maya. Toată lumea părea veselă. Am vorbit tare, am râs o
grămadă. Am remarcat imediat că Julian nu se afla în autobuz, deşi Henry şi
Miles erau. Mi-am imaginat că o fi fost în celălalt autobuz, dar pe urmă l-am
auzit pe Miles spunându-i lui Amos că Julian se scutise de excursie deoarece
considera întreaga ieşire în natură, citez, „o tâmpenie”. M-am simţit de-a
dreptul uşurat, pentru că să am de-a face cu Julian trei zile la rând – şi două
nopţi – însemna un motiv foarte serios să-mi fie frică de plecarea în excursie.
Fără el acolo, mă putem relaxa şi nu-mi mai făceam griji pentru nimic.
Am ajuns la rezervaţia naturală în jurul prânzului. Primul lucru a
fost să ne ducem lucrurile în cabane. Erau câte trei paturi suprapuse în
fiecare. Jack şi cu mine am jucat „piatră-hârtie-forfece” pentru patul de sus
şi eu am câştigat. Iu-hu! Ceilalţi băieţi din cabana noastră erau Reid cu
Tristan, Pablo şi Nino.
După ce am stat la masă în cabana principală, am plecat cu toţii
într-o drumeţie cu ghid prin pădure. Nu era o pădure ca aceea din Central Park51, era o
pădure adevărată. Copacii uriaşi aproape că blocau complet lumina soarelui. Era
o încâlceală de frunze şi trunchiuri căzute la pământ. Ciripit, ţipete şi
chemări gălăgioase de păsări. Şi ne înconjura un fel de ceaţă subţire, ca un
abur albastru. Super! Ghidul ne-a arătat absolut tot: diferitele specii de
copaci pe lângă care am trecut, insectele care fojgăiau în trunchiurile moarte
de pe potecă, urmele lăsate în pădure de cerbi şi de urşi, ce fel de păsări
fluierau şi unde să ne uităm după ele. Mi-am dat seama că aparatul meu auditiv
de Lobot mă făcea să aud mai
51 Parc foarte mare situat în
mijlocul Manhattanului, zona principală a oraşului New York.
262
- R.J. PALACIO -
bine decât majoritatea celorlalţi, pentru că eram de obicei primul
care auzea strigătele păsărilor.
Pe drumul de întoarcere, a
început să plouă. Mi-am scos pelerina de ploaie şi mi-am tras gluga, ca să nu
se ude aparatul auditiv, însă blugii şi pantofii musteau de apă când am ajuns
la cabană. Toată lumea era leoarcă. Dar a fost nostim. Ne-am bătut cu ciorapii
uzi.
În restul zilei a plouat,
aşa că ne-am petrecut toată după-amiaza în club. Aveau acolo o masă de
ping-pong şi câteva aparate vechi de jocuri mecanice, cu fisă, de genul Pac-Man şi Missile
Command, la care ne-am jucat până la ora cinei. Din fericire, ploaia
s-a oprit până atunci, aşa că am avut o adevărată masă lângă foc. Băncile lungi
din jurul focului de tabără erau încă umede, dar ne-am întins gecile pe ele şi
am stat în jurul focului, topind bezele ca să le punem între biscuiţi şi
mâncând cei mai buni hot-dogi cu pâine prăjită pe care i-am gustat vreodată.
Mama avusese dreptate în legătură cu ţânţarii: erau tone! Din fericire,
folosisem spray-ul înainte să ies din cabană, aşa că nu m-au mâncat de viu, ca
pe alţi copii.
Mi-a plăcut că am rămas
lângă foc şi după ce s-a întunecat. Mi-a plăcut cum săreau scânteile, cum
pluteau în aer şi dispăreau în noapte. Şi cum lumina focul feţele oamenilor.
Mi-a plăcut şi zgomotul focului. Şi cum în pădure întunericul era atât de negru,
încât nu puteai vedea nimic în jur, dar dacă te uitai în sus, vedeai un miliard
de stele. Stelele nu semănau cu cele din North River Heights. Dar cred că
semănau cu cele din Montauk: arătau ca sarea împrăştiată pe o masă neagră,
lucioasă.
Am ajuns
la cabană atât de obosit, încât n-a fost nevoie să scot cartea şi să citesc. Am
adormit imediat ce am pus capul pe pernă. Şi probabil că am visat stele, nu mai
ştiu.
263
- MINUNEA -
Pe pajişte
A doua zi a fost la fel de
grozavă ca prima. De dimineaţă ne-am dus să călărim, iar după amiază ne-am
căţărat cu frânghii în nişte copaci gigantici, cu ajutorul ghizilor. Când ne-am
întors la cabană pentru masa de seară, iar eram toţi rupţi de oboseală. Dar
după masă ne-au spus că avem o oră să ne odihnim şi că pe urmă vom merge un
sfert de oră cu autobuzul până pe o pajişte unde exista un cinematograf în aer
liber, ca să vedem un film.
Încă nu avusesem ocazia să le scriu mamei, tatei şi Viei, aşa că
le-am scris acum şi le-am povestit tot ce făcusem azi şi cu o zi înainte. M-am
imaginat citind chiar eu scrisoarea, cu voce tare, atunci când mă întorceam
acasă, pentru că era practic imposibil să ajungă poşta înaintea mea.
Am ajuns pe pajiştea unde
era instalat cinematograful cam când începuse să apună soarele. Era ora şapte
şi jumătate. Se vedeau umbre lungi pe iarbă, iar norii erau roz şi portocalii.
Parcă ar fi luat cineva cretă colorată şi ar fi mânjit cerul cu degetele. Nu că
n-aş mai fi văzut apusuri frumoase şi în oraş, pentru că am văzut fâşii de
apusuri printre blocuri, dar nu eram obişnuit să văd atâta cer în toate
direcţiile. Acolo, în câmp deschis, puteam înţelege de ce oamenii din vechime
credeau că Pământul este plat şi că cerul îl acoperă ca o cupolă. Aşa arată
lumea, când o vezi din mijlocul unui uriaş câmp deschis.
Am fost prima şcoală care a
ajuns acolo, aşa că am avut voie să alergăm în jurul pajiştii cât am dorit,
până când profesorii ne-au pus să întindem sacii de dormit şi să ne alegem
locurile cele mai bune pentru a ne uita la film. Ne-am desfăcut sacii şi i-am
întins ca pe nişte pături de picnic, pe iarba din faţa ecranului gigantic din
mijlocul câmpului. Pe urmă ne-am aşezat la coadă la rulotele cu mâncare parcate
pe marginea pajiştii şi ne-am cumpărat ceva de ronţăit şi sucuri. Erau şi tarabe
mobile pe margine, ca la o piaţă volantă, unde se vindeau alune prăjite şi vată
de zahăr. Iar
264
- R.J. PALACIO -
ceva mai departe era un rând de tarabe ca la bâlci, genul la care
poţi câştiga un animal de pluş dacă nimereşti cu mingea într-un coş. Jack şi cu
mine am încercat amândoi; n-am câştigat nimic, dar am auzit că Amos a câştigat
un hipopotam galben pe care i l-a dat Ximenei. Asta a fost cea mai tare bârfă
care a circulat printre noi: musculosul şi geniala.
De la barăcile cu mâncare se puteau vedea lanurile de porumb din
spatele ecranului. Acopereau cam o treime din tot câmpul. Restul era înconjurat
complet de pădure. Soarele coborâse tot mai jos şi copacii înalţi de la liziera
pădurii păreau bleumarin.
Când au intrat în parcare şi autobuzele celorlalte şcoli, noi
stăteam deja pe locurile noastre, aranjaţi frumos chiar în faţa ecranului: cele
mai bune locuri de pe toată pajiştea. Schimbam ronţăieli între noi şi ne
distram de minune. Eu, Jack, Summer, Reid şi Maya jucam Pictionary52. Soseau
celelalte şcoli: auzeam râsetele şi vocile copiilor care se apropiau de noi din
amândouă părţile, însă nu-i puteam vedea. Pe cer încă mai era lumină, dar
soarele dispăruse complet şi pe pământ totul devenise indigo. Norii îşi aruncau
umbrele peste noi. Cu greu mai vedeam cartonaşele de Pictionary.
Pe urmă, dintr-odată, fără vreun avertisment, s-au aprins toate
luminile de la capătul pajiştii. Semănau cu instalaţiile de nocturnă de pe un
stadion. M-am gândit la secvenţa din Întâlnire de gradul trei53, atunci
când nava extraterestră aterizează şi se aude muzica aceea: du-da-doo-da-dunn. Toţi
cei de pe pajişte am început să aplaudăm şi să strigăm, de parcă s-ar fi
întâmplat ceva nemaipomenit.
52 Joc în
care trebuie să ghiceşti, pornind de la o literă sau de la un desen, un cuvânt
sau o definiţie pe care o are adversarul pe un cartonaş care i-a revenit din
joc.
53 Film SF american din 1977,
despre întâlnirea dintre pământeni şi extratereştri.
265
- MINUNEA -
Fii bun cu natura
Din boxele uriaşe de lângă luminile ca de stadion s-a auzit un
anunţ:
— Bun venit tuturor! Bine aţi venit la a douăzeci şi treia noapte
cinematografică organizată de Rezervaţia Naturală Broarwood. Bun venit
profesorilor şi elevilor de la Şcoala William Heath…
S-au
auzit urale puternice din partea stângă a pajiştii.
— Bun
venit profesorilor şi elevilor de la Şcoala Glover…
Din nou
s-au auzit urale, de data asta din partea dreaptă
a pajiştii.
— Şi bun
venit profesorilor şi elevilor de la Şcoala Beecher! Toţi din grupul nostru am
strigat cât am putut de tare.
— Ne bucurăm că sunteţi oaspeţii noştri în această seară şi suntem
încântaţi că ne ajută şi vremea. De fapt, vă vine să credeţi ce frumoasă este
seara de care avem parte?
Din nou,
toată lumea a strigat şi a chiuit.
— În timp ce ne pregătim de film, vă rugăm să ascultaţi un anunţ
important. Rezervaţia Naturală Broarwood, aşa cum ştiţi, are ca obiectiv
conservarea resurselor naturale şi a mediului. Vă rugăm să nu lăsaţi gunoi în
urma voastră. Faceţi curat după voi! Fiţi buni cu natura, iar natura va fi bună
cu voi! Ţineţi minte asta atunci când vă plimbaţi pe pajişte! Nu treceţi
dincolo de conurile galbene care marchează limitele pajiştii! Nu vă aventuraţi
în lanurile de porumb sau în pădure! Vă rugăm să faceţi cât mai puţin zgomot.
Chiar dacă nu vă place filmul, s-ar putea ca alţi elevi să-şi dorească să-l
urmărească, aşa că fiţi politicoşi faţă de ei: nu-i orbiţi pe alţii cu
lanternele, nu puneţi muzică, nu vă foiţi de colo-colo. Toaletele se află în spatele
tarabelor cu alimente. La sfârşitul filmului va fi foarte întuneric, aşa că vă
rugăm să rămâneţi alături de şcoala voastră în timp ce vă întoarceţi la
autobuze. Stimaţi profesori, de obicei în noaptea cinematografică de la
Rezervaţia Broarwood se pierde cel puţin un copil. Aveţi grijă să nu vi se
întâmple asta tocmai
266
- R.J. PALACIO -
dumneavoastră!
Filmul din această seară va fi… Sunetul muzicii54.
Am început imediat să aplaud, chiar dacă-l mai văzusem de câteva
ori, deoarece este filmul preferat al Viei. Dar am remarcat cu surprindere că o
mulţime de copii (nu de la Şcoala Beecher) au huiduit, au fluierat şi au râs.
Cineva din partea dreaptă a pajiştii chiar a aruncat spre ecran o cutie de suc,
ceea ce a părut să-l surprindă pe dl Tushman. L-am văzut ridicându-se şi
uitându-se în direcţia de unde se aruncase cutia, deşi ştiam că n-ar fi putut
vedea nimic în întuneric.
Filmul a început imediat. Luminile ca de stadion s-au stins încet.
Maria55, călugăriţă, se învârtea şi se învârtea în vârful muntelui. Am
simţit imediat că mă cuprind fiorii, aşa că mi-am tras pe cap gluga galbenă a
tricoului, am potrivit volumul aparatului auditiv, m-am lăsat pe spate, cu
capul sprijinit pe rucsac, şi m-am uitat la film.
Dealurile
sunt vii…
54 Film american muzical
clasic, în regia lui Robert Wise.
55 Personajul principal
din Sunetul muzicii, interpretat de Julie Andrews.
Este o
fostă călugăriţă aspirantă care devine guvernanta copiilor unui foarte sever
căpitan de marină.
267
- MINUNEA -
Pădurile sunt vii
Cam pe la partea plicticoasă când tipul pe care îl cheamă Rolf şi
fata cea mare a căpitanului cântă Ai şaisprezece ani, mergi
pe şaptesprezece, m-a înghiontit Jack.
— Frate,
trebuie să merg la toaletă, a zis el.
Ne-am ridicat amândoi şi am început să ne strecurăm şi să sărim
peste copiii care stăteau turceşte sau lungiţi pe sacii de dormit. Summer mi-a
făcut cu mâna când am trecut pe lângă ea, iar eu i-am răspuns.
O mulţime de copii de la alte şcoli se plimbau pe la tarabele cu
mâncare, se jucau la cele de bâlci sau pur şi simplu pierdeau vremea acolo.
Desigur,
în faţa toaletelor era ditamai coada.
— Nu stau
aici, a zis Jack, o să găsesc un copac.
— Nu-i
frumos, Jack. Hai să aşteptăm, am zis eu.
Dar el a luat-o spre şirul
de copaci de la marginea pajiştii care erau dincolo de conurile portocalii
peste care ni se spusese răspicat că nu avem voie să trecem. Eu l-am urmat,
desigur. Evident, nu aveam lanternele la noi, pentru că uitaserăm să le luăm.
Era de-acum atât de întuneric, încât nu puteam vedea la zece paşi în faţa
noastră, în pădure. Din fericire, filmul lumina cât de cât, aşa că atunci când
am văzut îndreptându-se spre noi dintre copaci o lanternă, i-am recunoscut
imediat pe Henry, pe Miles şi pe Amos. Bănuiesc că nici ei nu avuseseră chef să
stea la coada de la toaletă.
Miles şi Henry continuau să nu vorbească cu Jack, dar Amos
renunţase de ceva vreme la război. Ne-a salutat cu un gest al capului când a
trecut pe lângă noi şi s-au dus mai departe.
— Aveţi grijă la urşi! a strigat Henry, iar el şi Miles au
izbucnit în râs, îndepărtându-se.
Amos a clătinat din cap
spre noi în sensul că să nu-i băgăm în seamă.
268
- R.J. PALACIO -
Jack şi cu mine am mai înaintat puţin, până am intrat cu adevărat
în pădure. Pe urmă Jack a căutat copacul perfect şi şi-a făcut treaba. Mie mi
s-a părut că a durat o veşnicie.
Pădurea era plină de zgomote ciudate, de ciripeli, de trosnituri,
ca şi cum dintre copaci ar fi venit un val de gălăgie. Pe urmă am început să
auzim pocnete puternice nu departe de noi. Semănau cu cele scoase de pistoalele
cu capse şi categoric nu erau zgomote de insecte. Departe, ca de pe altă lume,
se auzea Stropi de ploaie pe trandafiri şi mustăţi mari de
pisicuţe.56
— Ah, acum e mult mai bine, a zis Jack, trăgându-şi fermoarul la
pantaloni.
— Acum îmi vine mie să fac, am zis, şi m-am dus la copacul cel mai
apropiat. Nici prin cap nu-mi trecea să merg mai departe, cum făcuse Jack.
— Simţi mirosul? Parcă ar fi de la pocnitori, a zis Jack,
apropiindu-se de mine.
— Exact la fel mi se pare şi mie, am răspuns, trăgându-mi
fermoarul. Ciudat.
— Hai să
mergem.
56 În engleză în
original: Raindrops on roses and whiskers on kittens – versuri
dintr-un cântec faimos din filmul Sunetul muzicii.
269
- MINUNEA -
Extraterestru
Am luat-o pe unde venisem,
înapoi spre ecranul gigantic. Şi am nimerit direct într-un grup de copii pe
care nu îi cunoşteam. Tocmai ieşeau din pădure, unde făcuseră nişte lucruri
despre care, sunt sigur, n-ar fi vrut să afle şi profesorii lor. Simţeam acum
fumul, fum şi de pocnitori, şi de ţigări. Ne-au luminat cu lanterna. Erau şase:
patru băieţi şi două fete. Păreau cam în clasa a şaptea.
— De la
ce scoală sunteţi? a întrebat un băiat.
— De la Beecher, a dat să răspundă Jack, dar imediat una dintre
fete a început să ţipe.
— Doamne! a strigat ea şi şi-a acoperit ochii cu mâna, de parcă ar
fi izbucnit în plâns.
M-am
gândit că cine ştie ce insectă uriaşă o lovise în faţă.
— Nu se poate! a strigat alt băiat şi a început să scuture o mână
prin aer, de parcă atinsese ceva fierbinte. Nu se poate, fir-aş al naibii!
Imposibil!
Toţi începuseră deja să-şi dea coate şi să înjure în gura mare,
râzând şi acoperindu-şi în acelaşi timp ochii.
— Ce e chestia asta?
a zis băiatul care îndreptase lanterna spre noi.
Abia atunci mi-am dat seama că raza de lumină bătea chiar pe faţa
mea. Iar cel despre care vorbeau, cel care îi făcea să ţipe eram eu.
— Hai să plecăm de aici,
mi-a zis Jack încet şi m-a tras de mâneca tricoului, ca să ne îndepărtăm de ei.
— Staţi, staţi, staţi aşa!
a strigat tipul cu lanterna, tăindu-ne calea.
Mi-a pus din nou raza de lumină pe faţă, iar acum stătea la doar
la un metru şi jumătate distanţă.
— Maică, măiculiţă! Dumnezeule!! a exclamat el, clătinând din cap,
cu gura căscată. Ce-ai păţit la faţă?
—
Încetează, Eddie, a zis una dintre fete.
— N-am ştiut că azi vedem Stăpânul inelelor! a
zis băiatul numit Eddie. Ia uitaţi-vă, el e Gollum!
270
- R.J. PALACIO -
Asta i-a
făcut pe prietenii lui să moară de râs.
Am încercat din nou să ne îndepărtăm şi din nou Eddie ne-a tăiat
calea. Avea cu cel puţin un cap mai mult decât Jack, care era cam cu un cap mai
înalt decât mine, aşa că mie mi s-a părut uriaş.
— Nu,
frate, e monstrul extraterestru din Alien.
— Nu, nu, nu, frate. E un orc! a râs Eddie, luminându-mi iarăşi
chipul cu lanterna.
De data
asta se afla chiar în faţa noastră.
— Lasă-l în pace, bine? a zis Jack, împingându-i deoparte mâna în
care ţinea lanterna.
— Ia fă-mă tu! a răspuns Eddie, punând de data asta lanterna pe
faţa lui Jack.
— Care-i
problema ta, frate? a zis Jack.
— Problema mea e iubitul tău, a strigat Eddie, luminându-mă din
nou pe mine.
Pe urmă unul dintre ceilalţi băieţi a aruncat la picioarele
noastre o pocnitoare.
Jack a încercat să-l împingă pe Eddie, dar Eddie l-a apucat de
umeri şi l-a îmbrâncit tare, iar Jack a căzut pe spate.
— Eddie!
a ţipat una dintre fete.
— Uite, am zis eu, păşind în faţa lui Jack cu braţele în sus, ca
un poliţist de la circulaţie. Suntem copii mai mici ca voi…
— Cu mine vorbeşti, Freddie Krueger57? Nu cred
că vrei să ai de-a face cu mine, monstrule, a zis Eddie.
În acel moment am ştiut că ar fi trebuit s-o iau la fugă cât
puteam de repede, dar Jack era încă la pământ şi nu puteam să-l abandonez.
— Frate,
ia zi! s-a auzit o altă voce în spatele nostru. Care-
i treaba aici?
57 Personaj hidos din filmul
de groază Coşmar pe Strada Ulmilor, care a
inspirat ulterior mai multe filme şi jocuri video.
271
- MINUNEA -
Eddie s-a răsucit şi a îndreptat lanterna spre locul de unde venea
vocea. Pentru o clipă, nu mi-a venit să cred a cui era.
— Lasă-i în pace, frate, a zis Amos, avându-i pe Miles şi Henry
chiar în spatele lui.
— Cine zice asta? a întrebat unul dintre băieţii din grupul lui
Eddie.
— Doar
lăsaţi-i în pace, a repetat Amos calm.
— Eşti şi
tu vreun ciudat? a zis Eddie.
— Sunt toţi o gaşcă de ciudaţi! a zis unul dintre prietenii lui.
Amos nu
i-a răspuns, dar s-a uitat la noi.
— Hai să
mergem, băieţi. Ne aşteaptă domnul Tushman. Ştiam că minţea, dar l-am ajutat pe
Jack să se ridice şi ne-
am îndreptat spre Amos. Ca
din senin însă, tipul pe care îl chema Eddie m-a apucat de glugă şi a tras de
ea cu forţă, făcându-mă să cad pe spate. Am căzut rău şi m-am lovit tare cu
cotul de o piatră. N-am putut să văd prea bine ce s-a întâmplat mai departe,
doar că Amos s-a năpustit asupra lui Eddie ca un camion de mare tonaj şi
amândoi au căzut pe jos, lângă mine.
Pe urmă, totul a luat-o
razna. Cineva m-a tras de mânecă şi mi-a strigat: „Fugi!”, în timp ce altcineva
striga în acelaşi timp: „Pune mâna pe el!”. Timp de câteva secunde, două
persoane m-au tras fiecare de câte o mânecă a tricoului, fiecare în altă
direcţie. I-am auzit pe amândoi înjurând, până când o mânecă a tricoului meu
s-a rupt şi primul tip m-a înşfăcat de braţ şi a început să mă tragă după el în
timp ce alergam, iar eu încercam să fug cât mă ţineau picioarele.
Auzeau paşi chiar în spatele nostru, ne urmăreau, auzeam strigăte
şi fete ţipând, dar era atât de întuneric, încât nu ştiam ale cui erau vocile,
doar că totul mi se părea ca şi cum s-ar fi petrecut sub apă. Fugeam ca nebunii
şi era întuneric beznă, iar de fiecare dată când încetineam, tipul care mă
ţinea de braţ striga: „Nu te opri!”
272
- R.J. PALACIO -
Voci în întuneric
În cele din urmă, după o
alergătură care mi s-a părut c-a durat o veşnicie, cineva a strigat:
— Cred că
am scăpat de ei.
— Amos?
— Sunt aici, s-a auzit
vocea lui Amos la doi paşi în urma noastră.
— Nu ne
putem opri! a strigat Miles mai din spate.
— Jack!
am strigat eu.
— Uaa! a
zis Jack. Sunt aici!
— Nu văd
absolut nimic.
— Sunteţi siguri că am
scăpat de ei? a întrebat Henry, dându-mi drumul la braţ.
Abia atunci mi-am dat seama cine mă trăsese după el în toată
alergătura.
— Da.
— Sssst!
Să ascultăm!
Am tăcut mormânt cu toţii, încercând să auzim paşi în întuneric.
Dar nu se auzeau decât greieri, broaşte şi gâfâitul nostru nebunesc. Nu mai
aveam suflu deloc şi ne durea stomacul, stăteam cu toţii îndoiţi de mijloc, cu
capul în jos.
— Am
scăpat de ei, a zis Henry.
— Uaa!
Asta a fost zdravănă!
— Ce
s-a-ntâmplat cu lanterna?
— Am
pierdut-o!
— Cum aţi
ştiut că trebuie să veniţi? a întrebat Jack.
— I-am
văzut mai devreme.
— Se
vedea că vor scandal.
— Te-ai
năpustit în el ca berbecul! i-am zis lui Amos.
— Tare,
nu? a râs Amos.
— Ăla
nici nu şi-a dat seama ce-l aşteaptă! a zis Miles.
— El te-a întrebat dacă
eşti şi tu un ciudat, iar tu, bum! a zis Jack.
— Bum! a
repetat Amos, lovind aerul cu pumnul. Dar după ce l-am pus jos mi-am zis:
„Amos, prăpăditule, şterge-o
273
- MINUNEA -
de-aici,
că-i de zece ori cât tine!” Aşa că m-am ridicat şi am luat-o la goană cât de
iute am putut.
Toţi am
început să râdem.
— Eu l-am
apucat pe Auggie şi i-am strigat: „Fugi!”, a zis
Henry.
— Eu nici măcar n-am ştiut
că tu mă trăgeai! i-am răspuns.
— A fost
crunt! a zis Amos, clătinând din cap.
— Crunt
de-a binelea!
— Îţi
curge sânge din buză, frate.
— Am încasat vreo doi pumni, a răspuns Amos, ştergându-şi buza.
— Cred că
erau în clasa a şaptea.
— Erau
enormi!
— Rataţilor! a strigat foarte tare Henry dar toţi i-am făcut semn
să tacă.
Am stat o clipă cu urechile
ciulite, ca să fim siguri că nu l-a auzit nimeni.
— Unde naiba suntem? a întrebat Amos. Nu văd nici măcar cerul.
—
Cred că suntem
într-un lan de porumb, i-a răspuns
Henry.
— Da,
suntem în lan, a zis Miles, împingând o tulpină spre
Henry.
— Atunci ştiu precis unde
ne aflăm, a zis Amos. Trebuie s-o luăm înapoi în direcţia asta. O să ajungem la
marginea pajiştii.
— Fraţilor, sunteţi tari, a zis Jack, ridicând palma sus în aer. A
fost grozav din partea voastră să veniţi după noi. Grozav de tot! Mulţumim.
— Nicio problemă, i-a răspuns Amos, şi a bătut palma sus cu Jack.
Pe urmă
au bătut palma cu el şi Miles, şi Henry.
— Da, fraţilor, mulţumim, am zis şi eu, întinzând mâna la fel cum
făcuse mai devreme Jack, deşi nu eram sigur că ceilalţi vor bate palma şi cu
mine.
274
- R.J. PALACIO -
Amos s-a
uitat la mine şi a dat din cap aprobator.
— A fost super cum te-ai apărat, frăţioare, a zis el şi a bătut
palma cu mine.
— Da, Auggie, a zis Miles, bătând şi el palma. Le-ai spus: „Suntem
mai mici decât voi…”
— N-am
ştiut ce să spun altceva! am râs eu.
— Foarte tare! a zis Henry
bătând şi el palma cu mine. Îmi pare rău că ţi-am rupt tricoul.
M-am uitat în jos. Tricoul meu era făcut praf. O mânecă era ruptă
de tot, iar cealaltă se întinsese atât de tare, încât îmi atârna până la
genunchi.
— Hei,
îţi curge sânge din cot! a zis Jack.
— Da, am
ridicat eu din umeri.
Începuse
să mă doară rău.
— Te
simţi bine? a zis Jack, uitându-se la faţa mea.
Am dat din cap că da. Simţeam brusc că îmi vine să plâng şi mă
străduiam din răsputeri să n-o fac.
— Ia
stai, nu mai ai aparatul auditiv! a zis Jack.
— Poftim?
am strigat, atingându-mi urechile.
Aparatul auditiv dispăruse
cu desăvârşire. De asta mi se părea că totul se petrece ca sub apă. „Nu!” am
zis, şi pe urmă nu am mai putut rezista. Am simţit că mă izbeşte cu putere tot
ce mi se întâmplase şi nu m-am mai putut abţine: am început să plâng. Un plâns
din acela teribil, pe care mama îl numeşte „cascadă”. Îmi era foarte ruşine,
aşa că mi-am ascuns faţa cu braţul, dar tot n-am putut opri lacrimile să curgă.
Dar băieţii au fost foarte de treabă cu mine. Au început să mă
bată pe spate.
— Lasă,
frate, nu-i nimic! au zis ei.
— Eşti un frăţior curajos,
să ştii, a zis Amos şi m-a luat pe după umeri.
Eu am continuat să
hohotesc, iar el m-a cuprins cu amândouă mâinile, aşa cum ar fi făcut tata, şi
m-a lăsat să plâng.
275
- MINUNEA -
Garda împăratului
Ne-am întors în pădure şi am scormonit iarba vreo zece minute în
speranţa că vom găsi aparatul auditiv, dar era prea întuneric ca să vedem ceva.
Trebuia chiar să ne ţinem unul de tricoul altuia şi să înaintăm în şir indian,
ca să nu ne pierdem. Parcă peste tot în jur s-ar fi vărsat cerneală neagră.
— Căutăm
degeaba, a zis Henry. Aparatul poate fi oriunde.
— Mai
bine revenim cu o lanternă, a răspuns Amos.
— Nu, gata, e-n regulă, am zis eu. Hai să ne-ntoarcem. Mulţumesc
mult.
Ne-am întors în lanul de porumb şi l-am traversat până am dat de
spatele ecranului uriaş. Pentru că proiecţia era pe partea cealaltă, n-am
beneficiat de niciun strop din lumina filmului până când n-am ajuns din nou la
liziera pădurii. Abia atunci am început, în sfârşit, să zărim o geană de
lumină.
Cei din
clasa a şaptea nu se vedeau nicăieri.
— Unde
credeţi că s-au dus? a întrebat Jack.
— Înapoi la rulotele cu mâncare, au zis ceilalţi băieţi. Probabil
că se aşteaptă să ne ducem să-i pârâm.
— Şi ne
ducem?
S-au
uitat la mine. Eu am clătinat din cap că nu.
— Bun, a zis Amos. Dar, frăţioare, nu mai umbla pe aici de unul
singur, da? Dacă ai nevoie să mergi undeva, spune-ne şi venim cu tine.
— Bine.
Pe măsură ce ajungeam mai aproape de ecran, puteam auzi Sus
pe munte stătea un păstor singuratic58 şi
simţeam mirosul vatei de zahăr de la una dintre tarabele mobile de lângă
rulotele cu mâncare. O grămadă de copii forfoteau pe acolo, aşa că mi-am tras
peste cap ce mai rămăsese din gluga tricoului meu şi am înaintat prin mulţime
cu faţa în jos
58 Alt
cântec faimos din filmul Sunetul muzicii. 276
- R.J. PALACIO -
şi cu mâinile în buzunare. Trecuse multă vreme de când nu mai
mergeam nicăieri fără proteza auditivă şi acum mă simţeam la mulţi kilometri
sub pământ. Mă simţeam ca în cântecul pe care obişnuia să mi-l cânte Miranda:
„Centrul de control către Maiorul Tom, circuitele au murit, ceva nu-i conform…”59
Tot înaintând, am observat că Amos stătea chiar în dreapta mea,
iar Jack nu se dezlipea de mine în partea stângă. Miles mergea în faţă, în timp
ce Henry îmi păzea spatele. M-au înconjurat astfel tot timpul cât am traversat
mulţimea de copii. Ca şi cum aş fi avut propria mea gardă imperială.
59 Versuri
din melodia lui David Bowie, Space Oddity. 277
- MINUNEA -
Somnul
Pe urmă
au ieşit din valea îngustă şi, dintr-odată, şi-a dat seama care era motivul.
Acolo se aflau Peter, Edmund şi tot restul armatei lui Aslan şi luptau
disperaţi împotriva mulţimii de creaturi oribile pe care le văzuse ea
astă-noapte; numai că acum, în lumina zilei, păreau şi mai ciudate, şi mai
rele, şi mai diforme.
M-am oprit după acest
pasaj. Citeam de peste o oră şi tot nu-mi venise somnul. Era aproape ora două
noaptea. Toţi ceilalţi dormeau. Eu stăteam cu lanterna aprinsă sub sacul de
dormit şi poate că tocmai lumina nu mă lăsa să adorm, dar îmi era prea frică
s-o sting. Mă temeam de întunericul care s-ar fi făcut în afara sacului de
dormit.
Când am ajuns în sectorul
nostru din faţa ecranului, nu ne remarcase nimeni lipsa. Domnul Tushman, doamna
Rubin, Summer şi restul copiilor se uitau pur şi simplu la film. Habar nu aveau
că fusese cât pe-aci ca Jack şi cu mine să păţim ceva rău. E ciudat cum se
poate întâmpla aşa. Tu ai parte de cea mai urâtă seară din viaţa ta, iar pentru
toţi ceilalţi este o seară obişnuită. În jurnalul meu de acasă, eu aş fi marcat
ziua de azi ca pe cea mai oribilă din viaţa mea. Ziua de azi şi ziua în care
murise Daisy. Dar pentru restul lumii, era o zi obişnuită. Sau poate că fusese
chiar o zi bună. Poate că cineva câştigase azi la loterie.
Amos, Miles şi Henry ne-au
condus pe mine şi pe Jack înapoi la locul unde stăteam înainte, lângă Summer,
Maya şi Reid, apoi au plecat să se aşeze unde stăteau ei, cu Ximena, Savanna şi
grupul lor. Într-un fel, totul redevenise ca înainte de a merge noi la toaletă.
Cerul era la fel. Filmul era acelaşi. Chipurile tuturor erau aceleaşi. Şi faţa
mea era la fel.
Dar ceva
era diferit. Ceva se schimbase.
Am văzut că Amos, Miles şi Henry le povesteau celor din grupul lor
ce se petrecuse. Ştiam despre ce vorbesc pentru că se tot uitau la mine în timp
ce povesteau. Filmul continua,
278
- R.J. PALACIO -
nu se terminase, dar copiii şuşoteau pe întuneric. Veşti ca asta
se răspândesc repede.
Iar în autobuz, pe drumul
spre cabane, toată lumea a vorbit numai despre întâmplarea noastră. Toate
fetele, chiar şi cele pe care nu le prea cunoşteam, m-au întrebat dacă mă simt
bine. Băieţii discutau despre cum să se răzbune pe grupul nemernicilor dintr-a
şaptea, încercând să-şi dea seama de la ce şcoală erau.
Nu intenţionasem să le spun profesorilor nimic din ce se
întâmplase, dar au aflat oricum. Poate că din cauza tricoului rupt şi a cotului
însângerat. Sau poate că pur şi simplu profesorii află întotdeauna totul.
Am ajuns înapoi în tabără
şi domnul Tushman m-a dus la punctul de prim ajutor. În timp ce asistenta
taberei îmi curăţa şi îmi bandaja cotul, domnul Tushman şi directorul taberei
au stat de vorbă într-o încăpere alăturată cu Amos, cu Jack, cu Henry şi cu
Miles, încercând să obţină o descriere a agresorilor. Când m-au întrebat mai
târziu pe mine, am spus că nu-mi aminteam deloc feţele lor, ceea ce nu era
adevărat.
Exact feţele lor îmi vin în
minte de fiecare dată când închid ochii şi încerc să adorm. Cât de îngrozită a
arătat fata aceea când m-a văzut prima dată. Felul în care Eddie, băiatul cu
lanterna, vorbise cu mine şi mă privise, ca şi cum m-ar fi urât.
Ca mielul
la abator. Mi-l aduc aminte pe tata spunând vorba asta cu ani în urmă, dar
astă-seară cred că mi-am dat în sfârşit seama ce înseamnă.
279
- MINUNEA -
Urmări
Când a sosit autobuzul,
mama mă aştepta în faţa şcolii, alături de alţi părinţi. Domnul Tushman îmi
spusese pe drum, în autobuz, că îi sunase pe părinţii mei şi le povestise că în
seara precedentă avusese loc un „incident”, dar că toată lumea era bine. Mi-a
spus şi că directorul taberei şi câţiva monitori se duseseră de dimineaţă să
caute aparatul meu auditiv, în timp ce noi toţi eram plecaţi să facem baie în
lac, dar că nu-l găsiseră nicăieri. Rezervaţia Broarwood urma să suporte toate
cheltuielile pentru un aparat nou, a zis domnul Tushman. Le părea rău de cele
întâmplate.
Mă întrebam dacă Eddie nu luase chiar el aparatul auditiv, ca
suvenir. Ceva care să-i aducă aminte de „orc”.
Mama m-a îmbrăţişat strâns
când am coborât din autobuz, dar nu a început să mă bombardeze cu întrebări,
aşa cum mă aşteptam. Mi-a plăcut îmbrăţişarea ei şi nu m-am smuls repede din
ea, cum au făcut alţi copii când i-au îmbrăţişat părinţii lor.
Şoferul de autobuz a
început să ne descarce genţile şi m-am dus s-o caut pe a mea, în timp ce mama a
rămas să stea de vorbă cu domnul Tushman şi cu doamna Rubin, care veniseră la
ea. În timp ce-mi trăgeam geanta să mă întorc, o mulţime de copii care de
obicei nu vorbeau cu mine mi-au făcut semne de la revedere sau m-au bătut pe
spate când am trecut pe lângă ei.
— Eşti
gata? m-a întrebat mama când m-a văzut.
Mi-a luat geanta, iar eu nici măcar n-am încercat să mă
împotrivesc. Eram de acord s-o care ea. Dacă ar fi vrut să mă care şi pe mine
pe umeri, n-aş fi avut nimic împotrivă nici în privinţa asta, ca să fiu sincer.
Când am dat să plecăm, domnul Tushman m-a îmbrăţişat scurt şi
ferm, dar n-a spus nimic.
280
- R.J. PALACIO -
Acasă
În drum spre casă, mama şi
cu mine n-am prea vorbit şi când am ajuns la scările principale, am privit
imediat spre fereastră. Uitasem pentru o secundă că Daisy n-avea să fie acolo
ca de obicei, căţărată cu labele din faţă pe canapea şi cu nasul lipit de geam,
aşteptându-ne să intrăm. De aceea, întoarcerea acasă m-a cam întristat.
Înăuntru, mama a lăsat repede geanta, şi-a încolăcit braţele în jurul meu şi a
început să mă sărute pe cap şi pe faţă de parcă ar fi vrut să mă înghită cu totul.
— Sunt
bine, mamă, n-am nimic, am zis eu zâmbind.
Ea a dat din cap şi mi-a luat faţa în palme. Avea ochii umezi.
— Ştiu că eşti bine, a zis.
Dar mi-a fost foarte dor de tine, Auggie.
— Şi mie
mi-a fost dor, am zis eu.
Mi-am dat seama că voia să spună multe lucruri, dar se stăpânea.
— Ţi-e
foame? m-a întrebat.
— Sunt
lihnit. Îmi faci un sendviş cu brânză la grătar?
— Sigur
că da, a răspuns ea şi a început imediat să pregătească sendvişul. Eu mi-am
scos haina şi m-am aşezat la masa din bucătărie.
— Unde-i
Via? am întrebat.
— Azi se întoarce acasă cu tata. Doamne, ce dor i-a fost şi ei de
tine, Auggie!
— Da? I-ar fi plăcut în
rezervaţia naturală. Ştii ce film ne-au pus? Sunetul muzicii.
— Să-i
spui neapărat!
— Tu ce vrei să auzi mai
întâi? Partea rea sau partea bună? am întrebat-o după câteva minute,
sprijinindu-mi capul în mână.
— Orice
vrei tu să povesteşti, mi-a răspuns mama.
— Să ştii
că, în afară de ieri seară, m-am simţit nemaipomenit. Adică a fost de-a dreptul
fantastic. De asta
281
- MINUNEA -
sunt atât
de dezumflat. Seara de ieri parcă mi-a distrus toată excursia.
—
Scumpule, nu-i lăsa să-ţi facă una ca asta. Ai stat acolo peste patruzeci şi
opt de ore, iar partea urâtă a durat o oră. Nu-i lăsa să-ţi ia partea bună.
— Ştiu, am fost eu de
acord. Domnul Tushman ţi-a spus despre aparatul auditiv?
— Da,
ne-a telefonat dimineaţă.
— Tata
s-a supărat? Ştiu că e foarte scump…
— Doamne,
Auggie, sigur că nu! A vrut să ştie doar dacă tu eşti bine. Asta-i tot ce
contează pentru noi. Şi nu-i lăsa pe… huliganii ăia… să-ţi strice excursia.
Mi-a
venit să râd când am auzit cuvântul „huligani”,
— Ce e?
m-a întrebat.
—
Huligani! am tachinat-o eu. Ce cuvânt de modă veche!
— Bine. Infecţi. Ticăloşi.
Imbecili, a zis ea, întorcând sendvişul din tigaie. Cretinos, cum
ar fi spus mama. N-ai decât să le spui cum vrei, dar dacă i-aş vedea pe stradă,
le-aş…
A
clătinat din cap.
— Erau mari de tot, mamă, am zâmbit eu. În clasa a şaptea, cred.
Ea a
clătinat iar din cap.
— Elevi în clasa a şaptea?
Domnul Tushman nu ne-a spus asta. Of, Doamne!
— Ţi-a spus că Jack a sărit
în apărarea mea? am zis. Şi că Amos l-a izbit ca un berbec pe şeful lor? Au
căzut amândoi pe jos, ca într-o luptă adevărată! A fost nemaipomenit! Lui Amos
i-a curs sânge din buză.
— Ne-a spus că a fost o
bătaie, dar… a zis ea, privindu-mă cu sprâncenele ridicate. Sunt… pfiu…
sunt foarte mulţumită că tu, Amos şi Jack n-aţi păţit nimic.
Când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla…
S-a oprit
şi a întors din nou sendvişul.
— Tricoul
meu cu glugă s-a făcut bucăţi.
— El
poate fi înlocuit, a răspuns mama.
282
- R.J. PALACIO -
A aranjat sendvişul pe o farfurie şi mi-a pus farfuria în faţă.
— Lapte
sau suc de struguri?
— Lapte
cu cacao, te rog.
Am
început să devorez sendvişul.
— Poţi
să-l faci aşa cum ştii tu, cu spumă? am rugat-o.
— Dar cum aţi ajuns tu şi cu Jack la marginea pădurii? m-a
întrebat mama, turnând laptele într-un pahar înalt.
— Jack a avut nevoie la baie, am răspuns eu cu gura plină.
În timp ce vorbeam, ea a adăugat pudra de cacao şi a început să
bată totul foarte repede cu un tel.
— Dar la
toaletă era coadă mare şi el n-a vrut să aştepte, am continuat eu. Aşa că ne-am
dus să facem pipi între copaci.
Mama bătea laptele şi mă privea. Ştiam că se gândea că nu trebuia
să facem asta. Laptele cu cacao din pahar avea acum spumă de două degete.
— Arată
bine mamă. Mulţumesc.
— Şi pe urmă ce s-a
întâmplat? m-a întrebat ea, punându-mi laptele în faţă.
Am băut
din lapte îndelung.
— Te deranjează dacă nu
vorbim acum despre asta? am zis.
— Nu.
Bine.
— Promit
să vă povestesc totul mai târziu, când ajung acasă tata şi Via. O să vă spun
toate amănuntele. Dar n-aş vrea să fiu nevoit să reiau povestea asta de mai
multe ori.
— Sigur
că da.
Am terminat sendvişul din încă două înghiţituri şi am băut laptele
pe nerăsuflate.
— Uau, practic nici n-ai mestecat sendvişul ăla. Mai vrei unul? a
zis ea.
Am clătinat din cap că nu şi m-am şters la gură cu dosul palmei.
283
- MINUNEA -
— Mamă, o să am mereu de-a
face cu asemenea ticăloşi? am întrebat-o. Când o să cresc mai mare, mereu se va
întâmpla aşa?
Nu mi-a răspuns imediat. A
luat farfuria şi paharul, le-a pus în chiuvetă şi le-a clătit.
— Vor exista întotdeauna
ticăloşi pe lume, Auggie, a zis mama. Dar eu cred cu adevărat, şi tata crede şi
el cu adevărat, că există pe lumea asta mai mulţi oameni buni decât oameni răi,
iar oamenii buni au grijă unii de alţii. Aşa cum Jack te-a apărat pe tine. Şi
Amos. Şi ceilalţi copii.
— Da,
Miles şi Henry, am răspuns. Au fost fantastici. Şi e ciudat, pentru că Miles şi
Henry n-au fost prea de treabă cu mine în timpul anului.
— Uneori, oamenii ne
surprind, a zis, mângâindu-mă pe creştet.
— Aşa
cred.
— Mai
vrei un pahar de lapte cu cacao?
— Nu, m-am săturat, am zis. Mulţumesc, mamă. De fapt, sunt cam
obosit. Astă-noapte n-am dormit prea bine.
— Du-te să tragi un pui de somn. Apropo, îţi mulţumesc că mi l-ai
lăsat pe Baboo.
— Ai
găsit biletul?
A zâmbit.
— Am
dormit cu el în amândouă nopţile.
Voia să mai spună ceva, dar a sunat telefonul mobil şi a răspuns.
A început să se lumineze la faţă, în timp ce asculta.
— Doamne,
serios? De care? a zis ea încântată. Da, e chiar aici. Voia să tragă un pui de
somn. Vreţi să-l salutaţi înainte? Bine, ne vedem în două minute.
A închis
telefonul.
— Era tati, a zis ea încântată. El şi Via sunt în capătul străzii.
— Tata
nu-i la serviciu?
— A plecat mai repede pentru că era nerăbdător să te vadă, a zis.
Aşa că nu te culca încă.
284
- R.J. PALACIO -
Peste cinci secunde, tata
şi cu Via erau deja la uşă. Am dat fuga în braţe la tata, iar el m-a ridicat,
m-a învârtit şi m-a sărutat. Nu mi-a dat drumul cam un minut, până când i-am
spus:
— Ajunge,
tată, gata…
Pe urmă a
fost rândul Viei, iar ea m-a sărutat peste tot, cum făcea când eram mic.
Abia după ce s-a oprit am observat cutia de carton mare şi albă pe
care o aduseseră cu ei.
— Ce-i
acolo? am întrebat.
— Deschide-o, a zis tata
zâmbind, iar el şi mama s-au privit ca şi cum ar fi ştiut un secret.
— Haide,
Auggie! a zis Via.
Am
deschis cutia. Înăuntru era cel mai drăgălaş căţeluş pe care l-am văzut
vreodată. Era negru şi blănos, cu un botic ascuţit, ochişori negri strălucitori
şi urechiuşe care atârnau.
285
Ursu
L-am botezat pe căţel Ursu,
pentru că mama, când l-a văzut prima dată, a zis că seamănă cu un pui de urs.
— Ursu, aşa trebuie să-i spunem! am zis eu, şi toată lumea a fost
de acord că numele era perfect.
A doua zi nu m-am dus la
şcoală – nu pentru că mă durea cotul, deşi era adevărat, ci ca să mă joc cu
Ursu toată ziua. Mama a lăsat-o şi pe Via să lipsească de la şcoală, aşa că
ne-am întrecut pe rând să-l mângâiem, să-l smotocim şi să ne luptăm cu Ursu.
Păstraserăm toate jucăriile lui Daisy şi i le-am adus lui, să vedem care-i
plăcea mai tare.
A fost plăcut să-mi petrec toată ziua cu Via, doar noi doi. A fost
ca pe vremuri, înainte să încep eu să mă duc la şcoală. Pe atunci abia aşteptam
să se întoarcă ea de la şcoală, ca să se joace cu mine înainte să se apuce de
teme. Dar acum, că suntem amândoi mai mari, iar eu mă duc la şcoală şi am
propriii mei prieteni cu care îmi petrec timpul, nu ne mai jucăm niciodată
împreună.
Aşa că mi-a plăcut să stau cu ea, să râdem şi să ne jucăm. Cred că
şi ei i-a plăcut.
286
- R.J. PALACIO -
Schimbarea
A doua zi m-am dus la
şcoală şi am observat imediat o mare schimbare în mersul lucrurilor. O
schimbare monumentală. O schimbare seismică. Poate chiar o schimbare cosmică.
Spuneţi-i cum vreţi, era o schimbare uriaşă! Toată lumea – nu numai copiii de
la noi din clasă, ci din toate clasele – auziseră de întâmplarea noastră cu cei
din clasa a şaptea şi dintr-odată nu mai eram cunoscut pentru ce fusesem
cunoscut întotdeauna, ci pentru ce se petrecuse acum. Iar povestea întâmplării
creştea mereu, de fiecare dată când era repovestită. Acum, după două zile, se
vorbea despre cum se bătuse Amos cu pumnii cu celălalt băiat, în timp ce Miles,
Henry şi Jack împărţiseră şi ei nişte pumni celorlalţi din grup. Iar fuga
noastră în lanul de porumb devenise o lungă aventură prin pădurea întunecată şi
prin lanuri. Versiunea lui Jack mi se părea cea mai frumoasă, pentru că el avea
cel mai mult umor, dar în orice variantă şi oricine ar fi spus povestea, două
lucruri rămâneau la fel: ceilalţi s-au luat de mine pentru faţa mea şi Jack
mi-a luat partea, iar restul băieţilor – Amos, Henry şi Miles – au sărit în
apărarea mea. Iar acum, pentru că mă apăraseră, eram altfel pentru ei. Parcă aş
fi devenit unul de-al lor. Toţi îmi spuneau acum „frăţioare” – chiar şi
sportivii. Nişte malaci pe care abia îi cunoşteam băteau acum pumnul cu mine pe
holuri.
Alt lucru care s-a
întâmplat este că Amos a devenit super-popular, iar Julian, pentru că lipsise
de la toată chestia, nu mai era băgat în seamă mai deloc. Miles şi Henry îşi
petreceau acum toată vremea cu Amos, ca şi cum şi-ar fi schimbat prietenul cel
mai bun. Mi-ar plăcea să pot spune că şi Julian a început să se poarte mai
frumos cu mine, dar n-ar fi adevărat. Îmi aruncă în continuare priviri
veninoase din cealaltă parte a clasei. Şi în continuare nu vorbeşte deloc nici
cu mine, nici cu Jack. Dar acum a rămas singurul cu această atitudine. Iar mie
şi lui Jack nu ne pasă nici cât negru sub unghie.
287
- MINUNEA -
Raţe
În penultima zi de şcoală,
domnul Tushman m-a chemat la el în birou şi mi-a spus că aflaseră numele celor
dintr-a şaptea cu care avusesem conflictul din timpul excursiei. A citit o
listă de nume care nu-mi spuneau nimic, apoi a rostit ultimul nume: Edward
Johnson.
—
Recunoşti acest nume? m-a întrebat Tushman.
— Îi
spuneau Eddie.
— Bun.
Uite ce au găsit la el în dulap!
Mi-a
înmânat ce mai rămăsese din aparatul meu auditiv. Casca dreaptă lipsea complet,
iar cea din stânga era zdrobită. Banda care le unea pe amândouă, adică partea
de Lobot, era îndoită la mijloc.
— Şcoala lui întreabă dacă vrei să faci plângere, a zis domnul
Tushman.
M-am
uitat la aparatul auditiv.
— Nu, nu cred, am zis eu,
ridicând din umeri. Mi s-au făcut măsurători pentru un aparat nou.
— Hmm. De ce nu stai de
vorbă diseară cu părinţii tăi? O s-o sun mâine pe mama ta, să vorbesc şi cu ea.
— Băiatul
ar intra la închisoare? am întrebat.
— Nu, nu la închisoare. Dar s-ar putea să-l judece un tribunal
pentru minori. Şi poate că aşa ar primi o lecţie.
— Băiatul ăsta, Eddie, nu
învaţă nicio lecţie, credeţi-mă pe mine! am glumit eu.
Directorul
s-a aşezat la birou.
— Auggie,
ce-ar fi să stai jos o clipă? a zis el.
M-am aşezat. Pe biroul lui erau aceleaşi lucruri pe care le
văzusem la prima mea vizită de vara trecută: acelaşi cub din oglinzi, acelaşi
glob care plutea în aer. Mi se părea că trecuseră secole de atunci.
— Greu de crezut că se termină anul, nu? a zis domnul Tushman, de
parcă mi-ar fi citit gândurile.
— Da.
— A fost
un an bun pentru tine, Auggie? Te-ai simţit bine?
288
- R.J. PALACIO -
— Da, a
fost un an bun, am încuviinţat.
— Ştiu că din punct de vedere şcolar a fost un an grozav. Eşti
unul dintre elevii noştri de vârf. Felicitări pentru
Diploma
de Merit60.
—
Mulţumesc. Da, e grozav s-o primesc.
— Dar ştiu că a fost un an cu suişuri şi coborâşuri, a zis el,
ridicând sprâncenele. Cu siguranţă, seara aceea din rezervaţia naturală a fost
unul dintre momentele nefericite.
— Da, am
încuviinţat eu. Dar a avut şi părţile lui bune.
— În ce
fel?
— Păi,
ştiţi, copiii m-au apărat şi aşa mai departe.
— Asta a
fost minunat, a zis el zâmbind.
— Da.
— Ştiu că
lucrurile au fost uneori mai neplăcute cu Julian. Trebuie să recunosc că m-a
surprins.
— Ştiţi
despre asta?
— Directorii de gimnaziu au metodele lor de a afla anumite
lucruri.
— Aveţi
videocamere ascunse pe holuri? am glumit eu.
— Şi
microfoane peste tot, a râs el.
— Serios?
A râs din
nou.
— Nu, nu
vorbesc serios.
— Aha.
— Dar profesorii ştiu mai multe decât cred elevii, Auggie. Aş fi
vrut ca tu şi cu Jack să veniţi să-mi spuneţi despre biletele răutăcioase
lăsate la voi în dulapuri.
— De unde
ştiţi de ele?
— Aşa cum
ţi-am spus, directorii de gimnaziu ştiu totul.
— N-a fost cine ştie ce chestie, i-am răspuns. Am scris şi noi
bilete.
A zâmbit.
60 Diplomă care se acordă în
Statele Unite elevilor cu media generală peste 3,5, într-un sistem de notare în
care punctajul maxim este 4.
289
- MINUNEA -
— Nu ştiu dacă este deja o informaţie publică, a zis el, dar va
deveni curând. Julian Albans nu se va întoarce la anul la Şcoala Beecher.
—
Poftim?! am zis.
Sincer, nu-mi puteam ascunde surprinderea cu niciun chip.
— Părinţii lui nu cred că Şcoala Beecher este cea mai bună alegere
pentru el, a continuat domnul Tushman, ridicând din umeri.
— Uau,
asta-i o veste mare! am zis.
— Da.
M-am gândit că ar trebui să ştii.
Apoi am
observat brusc că dispăruse tabloul cu dovleac agăţat pe vremuri pe peretele
din spatele biroului şi că în locul lui atârna, înrămat, Autoportretul
meu ca animal pe care îl desenasem pentru expoziţia de desen de la
Anul Nou.
— Hei,
ăsta-i al meu! am arătat eu spre tablou.
Domnul Tushman s-a întors, de parcă n-ar fi ştiut despre ce
vorbeam.
— Da, ai dreptate, a zis el
lovindu-se peste frunte. Am vrut să ţi-l arăt acum mai multe luni.
—
Autoportretul meu ca raţă, am insistat eu.
— Îmi
place tabloul ăsta, Auggie, a zis el. Când mi l-a arătat profesorul tău de
desen, l-am întrebat dacă îl pot atârna la mine pe perete. Sper că şi tu eşti
de acord.
— O, da!
Sigur! Dar ce-aţi făcut cu tabloul cu dovleac?
— Este în
spatele tău.
— Aha.
Drăguţ.
— Am vrut să te întreb încă de când am pus desenul pe perete, a
zis el, privind tabloul. De ce ai ales să te reprezinţi în chip de raţă?
— Cum
adică? am întrebat eu. Asta a fost tema.
— Ştiu, dar de ce o raţă? a zis el. Oare greşesc dacă presupun că
te-ai gândit la povestea… La povestea răţuştei urâte care se transformă în
lebădă?
— Nu, am zis eu râzând. M-am desenat aşa din cauză că mi se pare
că semăn cu o raţă.
290
- R.J. PALACIO -
— Aha, a zis domnul
Tushman, făcând ochii mari. A început să râdă. Serios? Hmm. Eu căutam simboluri
şi metafore şi când colo… uneori, o raţă este doar o raţă!
— Aşa
cred, am zis, fără să înţeleg prea bine de ce i se părea atât de nostim. Iar el
a râs singur vreo jumătate de minut.
— Auggie, îţi mulţumesc că
ai stat de vorbă cu mine, a spus domnul Tushman în cele din urmă. Am vrut doar
să ştii că este o plăcere pentru noi să te avem aici, la Şcoala Beecher, şi că
abia aştept să ne vedem la anul.
S-a
întins peste masă şi mi-a strâns mâna.
— Ne
vedem mâine, la festivitatea de absolvire.
— Pe
mâine, domnule Tushman.
291
- MINUNEA -
Ultimul principiu
Iată ce
scria pe tablă la ultima oră de engleză cu domnul
Browne:
PRINCIPIUL
DIN IUNIE AL DOMNULUI BROWNE:
TRĂIEŞTE
ZIUA ŞI RIDICĂ MÂINILE SPRE SOARE!
(The
Polyphonic Spree)61
Clasa a
V-a B, vă doresc o vacanţă minunată!
A fost un
an fantastic şi voi aţi fost nişte elevi minunaţi!
Dacă nu uitaţi, vă rog să-mi trimiteţi o carte poştală din vacanţă
cu principiul vostru. Poate fi ceva inventat de voi, ceva ce
aţi citit, ceva ce are o semnificaţie pentru voi. (Dacă îi aparţine altcuiva,
nu uitaţi să specificaţi autorul, vă rog!) Aştept cu nerăbdare cărţile voastre
poştale.
Tom Browne
Sebastian
Place nr. 563
Bronx, NY
10053
61 Trupă coral-simfonică de
gen pop-rock din Dallas, SUA, fondată în anul 2000 de Tim DeLaughter.
292
- R.J. PALACIO -
Despărţirea
Ceremonia de absolvire s-a ţinut în amfiteatrul Liceului Beecher.
Clădirea se afla la doar 15 minute de mers pe jos de la noi de acasă, dar tata
m-a dus cu maşina pentru că eram gătit, ferchezuit şi aveam pantofi negri noi
şi lucioşi pe care nu-i mai încălţasem şi nu voiam să mă roadă. Elevilor li se
ceruse să ajungă la amfiteatru cu o oră înainte de începerea serbării, dar noi
am ajuns încă şi mai devreme şi am rămas să aşteptăm în maşină. Tata a pus un
CD şi a început melodia noastră preferată. Am zâmbit amândoi şi ne-am pus pe
dat din cap în ritmul muzicii.
Cânta şi tata: Andy va traversa oraşul pe bicicletă, prin ploaie,
să-ţi aducă bomboane…62
— Ia
zi-mi, îmi stă bine cravata? am întrebat.
Tata s-a uitat şi a mai îndreptat-o puţin, cântând în continuare:
Iar John
o să-ţi cumpere rochia pentru bal…
— Părul
îmi stă bine? am întrebat iar. Tata a zâmbit şi a încuviinţat.
—
Perfect! a zis. Arăţi grozav, Auggie.
— Via m-a dat cu gel de dimineaţă, am zis, trăgând parasolarul
parbrizului ca să mă examinez în oglinda micuţă. Nu crezi că-i prea umflat?
— Nu, îţi stă foarte bine, Auggie. Cred că n-ai mai avut niciodată
părul atât de scurt, nu-i aşa?
— Nu. M-am tuns ieri. Mi se pare că mă face mai matur, nu crezi?
— Categoric! mi-a răspuns zâmbind, privindu-mă şi dând din cap.
Dar eu sunt cel mai norocos băiat din Lower East Side, pen’că am
maşină şi tu vrei la plimbare.
62 Versuri din piesa The
Luckiest Guy on the Lower East Side, interpretată de Magnetic Fields.
293
- MINUNEA -
— Uită-te la tine, Auggie!
a zis tata, zâmbind cu gura până la urechi. Uită-te la tine, eşti atât de matur
şi de dichisit! Nu-mi vine să cred că termini clasa a cincea.
— Ştiu, e
fantastic, aşa-i? i-am dat eu dreptate.
— Parcă
abia ieri ai început şcoala.
— Aveam la ceafă codiţa
din Războiul stelelor, mai ţii minte?
— O, Doamne, aşa-i, a zis el, lovindu-se cu palma peste frunte.
— Ai urât
codiţa aceea, nu-i aşa, tată?
— „Urât” e un cuvânt cam
tare, dar, recunosc, cu siguranţă n-am iubit-o.
— Ai
urât-o, haide, recunoaşte! l-am tachinat eu.
— Nu,
n-am urât-o. A zâmbit, clătinând din cap. Dar recunosc că am urât casca aia de
astronaut pe care o purtai pe vremuri, mai ţii minte?
— Cea pe care mi-a dat-o
Miranda? Sigur că o ţin minte! O purtam în permanenţă.
— Doamne sfinte, pe aceea chiar că am urât-o! a râs el, mai mult
ca pentru sine.
— Am fost
distrus când s-a pierdut, am zis.
— Nu s-a pierdut, a zis tata pe un ton oarecare. Am aruncat-o eu.
— Stai
aşa! Ce spui?
Chiar nu
credeam că l-am auzit bine.
Ziua-i
frumoasă, la fel şi tu… cânta tata.
— Tată!
am zis, dând muzica mai încet.
— Poftim,
a zis el.
— Tu ai
aruncat casca?
S-a uitat în cele din urmă
la mine şi a văzut cât eram de furios. Nu-mi venea să cred că era atât de
nepăsător faţă de toată chestia. Pentru mine însemna o descoperire importantă, iar
el se purta ca şi cum n-ar fi fost mare lucru.
— Auggie, n-am mai suportat să văd obiectul ăla ascunzându-ţi
faţa, a zis el stângaci.
294
- R.J. PALACIO -
— Tată, am iubit casca
aceea! A însemnat enorm pentru mine. Am fost distrus peste măsură când s-a
pierdut, nu-ti aduci aminte?
— Sigur că-mi aduc aminte, Auggie, a zis el blând. Of, Auggie, nu
fi aşa de supărat. Îmi pare rău. Dar nu mai suportam să te văd purtând lucrul
acela pe cap, pricepi?
Încerca
să mă privească în ochi, dar eu mă feream.
— Haide, Auggie, încearcă
să înţelegi, te rog, a continuat, apucându-mă de bărbie şi întorcându-mi faţa
spre el. Purtai casca aia tot timpul. Iar adevărul cu adevărat adevărat, cel
mai adevărat adevăr, este că îmi era dor să-ţi văd faţa, Auggie. Ştiu că ţie nu-ţi
place asta întotdeauna, dar trebuie să înţelegi… Mie îmi
place. Îţi iubesc faţa, Auggie, o iubesc absolut şi cu
pasiune. Şi mi se rupea sufletul să te văd cu ea acoperită mereu.
Se uita fix în ochii mei,
ca şi cum dorea cu adevărat să-l înţeleg.
— Mama
ştie? l-am întrebat.
El a
făcut ochii mari.
— Nici
gând! Glumeşti? M-ar fi omorât!
— A întors casa pe dos ca să caute casca, tată, i-am spus. A
petrecut o săptămână întreagă căutând în fiecare dulap, în spălătorie, peste
tot.
— Ştiu, a
încuviinţat el. De asta m-ar fi omorât.
Pe urmă
s-a uitat din nou la mine şi ceva din expresia lui m-a făcut să izbucnesc în
râs, ceea ce pe el l-a făcut să deschidă gura, ca şi cum abia acum i-ar fi
picat fisa.
— Ia stai o clipă, Auggie,
a zis el, îndreptând degetul arătător către mine. Trebuie să-mi promiţi că nu-i
vei spune mamei niciodată despre asta!
Am zâmbit şi mi-am frecat
palmele, ca şi cum intenţionam să cer o recompensă foarte mare.
— Ia să
vedem, am zis, mângâindu-mi bărbia. Vreau consola de jocuri care se lansează
luna viitoare. Şi vreau în mod clar să am maşina mea peste vreo şase ani… Cred
că mi s-ar potrivi un Porsche roşu… Şi…
295
- MINUNEA -
A început să râdă. Îmi place când sunt eu acela care îl face pe
tata să râdă, pentru că de obicei el este glumeţul care îi face pe ceilalţi să
râdă.
— Mamă, mamă! a zis el,
clătinând din cap. Chiar că te-ai maturizat!
A început atunci partea de melodie pe care ne place cel mai tare
s-o interpretăm, aşa că am dat sonorul tare. Am început să cântăm amândoi.
Sunt cel mai urât băiat din Lower East Side, dar am maşină şi tu
vrei la plimbare. Vrei la plimbare. Vrei la plimbare. Vrei la plimbaaaaaaare.
Am urlat amândoi din toţi
rărunchii ultima parte a piesei, încercând să lungim ultima notă la fel de mult
ca solistul melodiei, ceea ce ne face să murim de râs de fiecare dată. Pe când
râdeam, am văzut că sosise şi Jack şi se îndrepta spre maşina noastră. Am dat
să ies.
— Stai
puţin, a zis tata. Vreau să fiu sigur că m-ai iertat.
— Da, te
iert.
S-a uitat
la mine recunoscător.
—
Mulţumesc.
— Dar să nu mai arunci
niciodată ceva de-al meu fără să-mi spui mie mai întâi!
— Promit!
Am deschis uşa şi am
coborât din maşină exact când a ajuns şi Jack.
— Bună,
Jack, am zis eu.
— Bună,
Auggie. Bună ziua, domnule Pullman, a zis Jack.
— Ce mai
faci, Jack? a zis tata.
— Ne
vedem mai târziu, tată, am zis eu şi am închis uşa.
— Succes, băieţi! a strigat tata după noi, deschizând geamul
portierei din faţă. Ne vedem de cealaltă parte a clasei a cincea!
I-am făcut cu mâna, iar el
a pornit motorul şi a dat să plece, dar eu am luat-o la fugă spre el şi s-a
oprit. Am băgat capul pe geam, ca să nu audă Jack ce voiam să-i spun.
296
- R.J. PALACIO -
— Puteţi cu toţii să nu mă
sărutaţi după ceremonie? am întrebat încet. E destul de jenant.
— Voi
face tot ce pot.
— Îi spui
şi mamei, da?
— Eu nu cred că ea va putea să se abţină, Auggie, dar îi transmit.
— Pa,
tăticutu’!
A zâmbit.
— Pa,
fiule.
297
- MINUNEA -
Toată lumea să-şi ocupe locurile
Jack şi cu mine am intrat în clădire chiar în spatele unor elevi
dintr-a şasea şi i-am urmat în amfiteatru.
La intrare stătea doamna G, care înmâna programe şi îndruma copiii
unde să stea.
— Cei
dintr-a cincea, jos, în stânga culoarului, a zis ea. Cei dintr-a
şasea, în partea dreaptă. Haideţi, toată lumea
înăuntru! Intraţi! Bună dimineaţa. Mergeţi la locurile
stabilite! Clasa a cincea în stânga, clasa a şasea, în dreapta…
Amfiteatrul era uriaş. Avea candelabre mari şi
strălucitoare. Pereţi căptuşiţi cu o catifea roşie. Şiruri întregi de scaune
tapiţate care coborau spre o scenă gigantică. Am coborât pe culoarul larg şi am
urmat semnele până la zona destinată celor dintr-a cincea, care era un sector
mare aflat
în stânga scenei. În sector
erau patru rânduri de scaune rabatabile, toate cu faţa spre un podium, de unde
doamna Rubin ne-a făcut semn cu mâna imediat ce am ajuns.
— Copii, ocupaţi-vă locurile! Ocupaţi-vă locurile! a zis ea,
arătându-ne şirurile de scaune. Nu uitaţi să vă aranjaţi în ordine alfabetică!
Hai, toată lumea la locul lui!
Nu
veniseră încă prea mulţi copii, iar cei care sosiseră nu-i prea dădeau atenţie.
Jack şi cu mine ne duelam cu programele făcute sul.
— Bună,
băieţi!
Era Summer, se îndrepta spre noi. Purta o rochiţă roz deschis şi
mi s-a părut puţin machiată.
— Uau, Summer, arăţi trăsnet! i-am zis, pentru că era cât se poate
de adevărat.
— Serios?
Mulţumesc, şi tu arăţi la fel, Auggie.
— Da, arăţi bine, Summer, a zis Jack, ca şi cum ar fi fost de la
sine înţeles.
Şi pentru prima dată mi-am dat seama că Jack se îndrăgostise de
ea.
— Ce
emoţionant, nu-i aşa?
— Da, cam
aşa, am răspuns eu, dând din cap.
298
- R.J. PALACIO -
— Frate, ia uitaţi-vă la programul ăsta, a zis Jack, scărpinându-se
pe frunte. O să stăm aici până diseară.
M-am
uitat în program.
Discursul rectorului şcolii:
Dr. Harold Jansen
Discursul directorului gimnaziului:
Dl Lawrence Tushman
Light and Day63:
Corul gimnaziului
Discursul reprezentantului clasei a V-a:
Ximena Chin
Pachelbel64: Canon în Re major.
Ansamblul de muzică de cameră al gimnaziului
Discursul reprezentantului clasei a VI-a:
Mark Antoniak
Under Pressure65
Corul gimnaziului
Discursul decanului gimnaziului:
D-na Jennifer Rubin
Decernarea premiilor (vezi verso)
63 În traducere
literală, Lumină şi zi: melodie celebră a grupului deja citat
The
Polyphonic Spree.
64 Johann Pachelbel (1653 –
1706), compozitor şi organist german, reprezentant al barocului muzical.
65 Melodie celebră
înregistrată de trupa Queen cu David Bowie în 1981. În traducere
literală: Sub presiune.
299
- MINUNEA
-
Strigarea absolvenţilor
— De ce
zici asta? l-am întrebat pe Jack.
— Pentru că discursurile domnului Jansen durează o veşnicie, a zis
Jack. E chiar mai rău decât domnul Tushman!
— Mama mi-a spus că a aţipit la discursul lui, anul trecut, a
adăugat Summer.
— Ce
înseamnă decernarea premiilor? am întrebat.
—
Înseamnă că le dau medalii ălora geniali, mi-a răspuns Jack. Adică Charlotte şi
Ximena vor câştiga toate premiile din clasa a cincea, aşa cum le-au câştigat şi
într-a patra, şi într-a treia.
— Într-a
doua nu? am râs eu.
— În
clasa a doua nu s-au dat premii, mi-a răspuns el.
— Poate
că iei tu premiu anul ăsta, am glumit eu.
— Numai dacă se dă unul pentru cele mai multe note de şase, a râs
el.
— Toată lumea să-şi ocupe
locurile! a strigat doamna Rubin tare, ca şi cum deja s-ar fi enervat că nu o
asculta nimeni. Avem multă treabă, aşa că treceţi la locurile voastre! Nu
uitaţi: aşezaţi-vă în ordine alfabetică! De la A până la G în primul rând! De
la H până la N în rândul al doilea! De la O la P în rândul al treilea şi de la
R până la Z în rândul al patrulea! Hai, copii!
— Ar trebui să ne aşezăm, a
zis Summer, îndreptându-se spre partea din faţă a sălii.
— Veniţi obligatoriu la mine acasă după asta, bine? am strigat eu
după ea.
— Obligatoriu! mi-a
răspuns, aşezându-se lângă Ximena Chin.
— Când naiba s-a făcut
Summer aşa frumuşică? mi-a murmurat Jack la ureche.
— Taci, măi, am zis râzând, în timp ce ne îndreptam spre rândul al
treilea.
— Serios, când s-a
întâmplat? mi-a şoptit, aşezându-se lângă mine.
300
- R.J. PALACIO -
— Domnule Will! a strigat doamna Rubin. Ultima dată când am
verificat, W era între R şi Z, da?
Jack s-a
uitat la ea nedumerit.
— Frate,
ai greşit rândul! i-am zis.
— Da? a
zis.
A făcut
aşa o faţă în timp ce se ridica să plece, un amestec de confuzie totală şi de
şmecherie şăgalnică, de parcă tocmai îi făcuse cuiva o farsă, încât am izbucnit
în râs.
301
- MINUNEA -
Un lucru simplu
Peste o oră stăteam cu toţii în amfiteatrul enorm şi aşteptam
„discursul domnului Tushman”. Amfiteatrul era chiar mai mare decât îmi
imaginasem – mai mare chiar şi decât cel de la şcoala Viei. M-am uitat în jur.
Cred că erau un milion de persoane în public. Mă rog, poate nu chiar un milion,
dar cu siguranţă foarte multe.
— Vă mulţumim, domnule
rector Jansen, pentru minunatul cuvânt introductiv, a zis domnul Tushman, stând
în spatele pupitrului de pe scenă şi vorbind la microfon. Le urez bun venit
colegilor mei profesori şi tuturor membrilor instituţiei noastre de învăţământ…
Bun venit le spun şi părinţilor, bunicilor, onoraţilor noştri oaspeţi şi, mai
ales, bun venit elevilor mei din clasele a cincea şi a şasea… Bun venit la
ceremonia de final de an a gimnaziului Şcolii
Beecher!
Toată
lumea a aplaudat.
— În fiecare an, a
continuat domnul Tushman, consultându-şi notiţele prin ochelarii de citit puşi
pe vârful nasului, sunt desemnat să scriu două discursuri de deschidere: unul
pentru ceremonia de absolvire a claselor a cincea şi a şasea, care are loc
astăzi, şi unul pentru ceremonia de absolvire a claselor a şaptea şi a opta,
care va avea loc mâine. Şi în fiecare an îmi spun să fac economie de muncă şi
să scriu un singur discurs, care să se potrivească pentru ambele evenimente. Nu
pare un lucru prea greu de făcut, nu-i aşa? Şi totuşi, în fiecare an sfârşesc
prin a scrie două discursuri, în ciuda intenţiilor mele. Anul ăsta mi-am dat
seama în sfârşit de ce. Nu pentru că, aşa cum aţi putea presupune, mâine mă voi
adresa unor elevi mai mari, cu mai multă experienţă de gimnaziu în urma lor, în
timp ce pentru voi această experienţă abia urmează. Nu din acest motiv, ci
pentru vârsta specială la care sunteţi voi acum. Pentru că acest moment din
viaţa voastră, deşi le predau copiilor de această vârstă de douăzeci de ani,
continuă să mă
302
- R.J. PALACIO -
emoţioneze. Pentru că voi, copii, sunteţi într-un moment de
cumpănă a vieţii. Sunteţi la limita dintre copilărie şi ce urmează după aceea.
Sunteţi în tranziţie. Ne-am adunat astăzi cu toţii aici, a continuat domnul
Tushman, scoţându-şi ochelarii şi folosindu-i ca să arate către noi, elevii din
public, ne-am adunat cu familii, cu prieteni, cu profesori, ca să sărbătorim nu
numai realizările voastre din ultimul an de la Şcoala Beecher, ci şi
nesfârşitele posibilităţi care vă stau înainte. Dacă ne referim la acest ultim
an, aş vrea să vă gândiţi cum sunteţi acum şi cum eraţi. Sunteţi, cu toţii,
puţin mai înalţi, puţin mai puternici, puţin mai deştepţi… Sper…
Aici,
lumea din public a chicotit.
— Dar cel mai bun mod de a măsura cât aţi crescut nu este în
centimetri sau în câte ture puteţi alerga pe pistă. Nu este nici măcar în media
voastră generală, chiar dacă toate aceste lucruri, vă asigur, sunt importante
şi ele. Însă şi mai important este ce aţi făcut cu timpul vostru, cum aţi ales
să vă petreceţi zilele şi cu cine aţi creat legături în acest an. Pentru mine,
aceasta este adevărata măsură a succesului. Există o frază minunată într-o
carte de J.M. Barrie66 – nu, nu e vorba de Peter Pan, şi n-am să
vă rog să aplaudaţi, dacă încă mai credeţi în basme…
Aici a
râs din nou toată lumea.
— Este
vorba despre altă carte de J.M. Barrie, se numeşte
Mica
pasăre albă. Iată ce scrie…
A început să răsfoiască altă cărticică de pe raft până a ajuns la
pagina pe care o căuta, apoi şi-a pus ochelarii.
— „Ar trebui, poate, să facem o nouă regulă de viaţă… Să încercăm
întotdeauna să fim puţin mai buni decât este necesar.”
Aici,
domnul Tushman a ridicat privirea spre public.
— „Mai buni decât este necesar”, a repetat el. Ce frază frumoasă,
nu-i aşa? „Mai buni decât este necesar”. Pentru că
66 James Matthew Barrie (1860
– 1937), prozator şi dramaturg britanic, cunoscut mai ales drept creatorul
personajului Peter Pan.
303
- MINUNEA -
nu-i de-ajuns să fii bun. Cineva poate fi bun atât cât trebuie.
Dar această frază, acest concept îmi aminteşte că noi, fiinţele omeneşti, avem
nu numai capacitatea de a fi buni, ci avem şi alegerea bunătăţii. Ce înseamnă
bunătatea? Cum se măsoară? Nu cu metrul! La fel cum vă spuneam înainte, nu aşa
se măsoară cât aţi crescut, cât v-aţi maturizat într-un an. Nici bunătatea nu
este măsurabilă. De unde ştim că am fost buni? Ce înseamnă să fii bun, la
urma urmei?
Domnul Tushman şi-a pus din nou ochelarii pe nas şi a început să
răsfoiască altă cărţulie.
— Există un pasaj din altă carte pe care aş vrea să vi-l
împărtăşesc, a zis el. Dacă aveţi răbdare să-l găsesc… Aha, iată-l! În cartea
lui Christopher Nolan67, Under the Eye of the Clock68, personajul principal
este un tânăr care are de înfruntat dificultăţi extraordinare. Dar
la un moment dat îl ajută cineva: un coleg de clasă. Aparent, face un gest
mărunt. Dar pentru tânărul personaj, al cărui nume este Joseph, este… Vă rog
să-mi permiteţi să citez…
Şi-a dres
vocea şi a început să citească din carte:
— „În momente ca acesta, Joseph îl recunoştea pe Dumnezeu întrupat
în oameni. Strălucea în bunătatea lor faţă de el, se ivea din grija lor,
mângâia cu privirile lor.”
Domnul Tushman a făcut o pauză şi şi-a scos din nou ochelarii.
— „Strălucea în bunătatea lor faţă de el”, a repetat, zâmbind. Ce
lucru simplu, bunătatea. Un lucru atât de simplu… Un cuvânt bun de încurajare
spus atunci când este nevoie. Un act de prietenie. Un zâmbet în trecere…
A închis cartea, a pus-o jos şi s-a aplecat în faţă,
sprijinindu-se de pupitru.
67 Autor
britanic (1965 – 2009) de proză şi de poezie. S-a născut cu paralizie cerebrală
şi a fost toată viaţa incapabil să vorbească, să meargă şi să-şi mişte mâinile.
Şi-a scris cărţile la o tastatură specială, cu un aşa numit „corn de unicorn”
legat pe frunte, în timp ce mama lui îi ghida capul.
68 În traducere
literală: Sub ochiul ceasului. Este un roman considerat
autobiografic al scriitorului Christopher Nolan.
304
- R.J. PALACIO -
— Copii, aş vrea să vă fac
să înţelegeţi astăzi valoarea lucrului simplu numit bunătate. Ăsta-i singurul
element pe care vreau să-l reţineţi şi vreau să rămâneţi cu el. Ştiu că am
faima proastă că… aş fi cam limbut…
Aici toată lumea a râs din nou. Cred că ştia şi el că era
bine-cunoscut pentru discursurile lui lungi.
— Dar aş dori ca voi,
elevii mei, a continuat domnul Tushman, să rămâneţi din experienţa gimnaziului
cu certitudinea că în viitorul pe care vi-l construiţi totul este posibil. Dacă
fiecare om din această încăpere îşi va face o regulă ca, oriunde ar fi şi ori
de câte ori va putea, să încerce să fie puţin mai bun decât este nevoie –
atunci lumea va deveni un loc mai bun. Şi dacă vă veţi purta astfel, adică
puţin mai bine decât este nevoie, cineva, undeva, cândva, s-ar putea să
recunoască în voi, în fiecare dintre voi, chipul lui
Dumnezeu.
Aici a
făcut o pauză şi a ridicat din umeri.
— Sau chipul oricărei
reprezentări corecte politic a bunătăţii universale în care se întâmplă să
credeţi, a adăugat el repede, zâmbitor, ceea ce i-a atras o grămadă de râsete
şi de aplauze, mai ales din spatele amfiteatrului, unde stăteau părinţii.
305
- MINUNEA -
Premii
Mi-a plăcut discursul domnului Tushman, dar trebuie să recunosc că
am cam picotit în timpul altor discursuri.
Am redevenit atent când
doamna Rubin a început să citească lista copiilor care primeau Diploma de
Merit, pentru că trebuia să ne ridicăm în picioare când ne striga numele. Am
aşteptat, ascultând numele în ordine alfabetică. Reid Kingsley. Maya Markowitz.
August Pullman. M-am ridicat. Când profesoara a terminat de citit toate numele,
ne-a rugat pe toţi să facem o plecăciune şi toată lumea a aplaudat.
Habar n-aveam unde stăteau
părinţii mei în mulţimea aia imensă. Nu vedeam decât bliţurile celor care
fotografiau şi câţiva părinţi care le făceau cu mâna copiilor. Mi-am imaginat-o
şi pe mama făcându-mi cu mâna de undeva, deşi n-o puteam vedea.
Apoi domnul Tushman s-a
întors la pupitru să prezinte premiile pentru cele mai bune rezultate la
învăţătură, iar Jack a avut dreptate: Ximena Chin a câştigat medalia de aur
„pentru rezultate excelente la toate materiile”. Charlotte a câştigat-o pe cea
de argint. Charlotte a mai câştigat şi medalia de aur pentru muzică. Amos a
câştigat medalia pentru „cel mai bun sportiv” şi eu m-am bucurat foarte mult,
pentru că, de la excursia aceea, îl consideram pe Amos unul dintre prietenii
mei cei mai buni din şcoală.
Dar am fost absolut şi cu
desăvârşire încântat când domnul Tushman a strigat-o pe Summer pentru medalia
de aur pentru talent literar. Am văzut-o pe Summer punând mâna la gură când
şi-a auzit numele, iar când a păşit pe scenă, am strigat „Iu-hu, Summer!” cât
m-au ţinut puterile, deşi nu cred că m-a auzit.
După ce s-a strigat şi ultimul nume, toţi copiii care luaseră
premii s-au aliniat unul lângă altul pe scenă, iar domnul Tushman s-a adresat
din nou publicului:
306
- R.J. PALACIO -
— Doamnelor şi domnilor, sunt deosebit de onorat să vi-i prezint
pe elevii cu cele mai bune rezultate la învăţătură din acest an de la Şcoala
Beecher. Felicitări tuturor!
Copiii s-au înclinat, iar eu am aplaudat. Mă bucuram foarte tare
pentru Summer.
— Ultimul premiu din această dimineaţă, a zis domnul Tushman după
ce copiii de pe scenă s-au întors la locurile lor, este Medalia Henry Ward
Beecher, care se acordă elevului remarcabil sau exemplar în afara activităţii
şcolare. De obicei, această medalie se acordă pentru voluntariat sau pentru
servicii deosebite aduse şcolii.
Mi-am imaginat imediat că tot Charlotte va lua şi medalia asta,
întrucât ea organizase campania de adunat haine călduroase pentru nevoiaşi, aşa
că iar mi-a zburat mintea în altă parte. M-am uitat la ceas: 10:56. Îmi era
foame, mă gândeam deja la masa de prânz.
— …Henry Ward Beecher a fost, desigur, aboliţionistul69 şi
luptătorul pătimaş pentru drepturile omului din secolul al nouăsprezecelea după
care a fost numită şcoala noastră, spunea domnul Tushman când am început să fiu
cât de cât atent.
— În timp ce îi citeam biografia ca să mă pregătesc pentru
acordarea acestui premiu, a continuat domnul Tushman, am dat peste un pasaj
scris de el care mi s-a părut foarte în concordanţă cu temele pe care le-am
discutat mai devreme, teme la care m-am gândit de-a lungul întregului an. Nu
doar la natura bunătăţii, ci la natura bunătăţii cuiva anume. La puterea
prieteniei cuiva anume. La punerea la încercare a
caracterului cuiva anume. La forţa curajului cuiva
anume…
Şi atunci s-a întâmplat cel mai ciudat lucru: glasul domnului
Tushman s-a frânt puţin, ca şi cum s-ar fi înecat. Şi-a dres vocea şi a luat o
înghiţitură mare de apă. Am început să fiu atent pe bune la ce spunea.
— La forţa curajului cuiva anume, a repetat el încet, dând din cap
şi zâmbind.
69 Luptător pentru
interzicerea sclaviei în Statele Unite.
307
- MINUNEA -
A ridicat
mâna dreaptă ca şi cum ar fi numărat pe degete.
— Curaj. Bunătate.
Prietenie. Caracter. Acestea sunt calităţile care ne definesc ca fiinţe umane
şi ne împing, uneori, spre măreţie. Iar Medalia Henry Ward Beecher asta
urmăreşte: recunoaşterea măreţiei. Dar cum putem recunoaşte măreţia? Cum o
putem măsura? Iarăşi, nu există instrumente pentru genul acesta de lucruri.
Atunci, măcar cum putem defini măreţia? Ei bine, Beecher are un răspuns la
această întrebare.
Şi-a pus din nou ochelarii pe nas, a răsfoit o carte şi a început
să citească.
— „Măreţia”, scrie Beecher, „nu constă în putere, ci în dreapta
folosire a puterii… E măreţ cel a cărui putere însufleţeşte cele mai multe
inimi…”
Domnul Tushman s-a înecat
din nou din senin şi şi-a pus o clipă ambele arătătoare peste buze, înainte să
continue.
— „Cel mai măreţ” a
continuat el să citească în cele din urmă, „este acela care însufleţeşte cele
mai multe inimi prin puterea inimii lui.” Fără s-o mai lungesc, anul acesta
sunt foarte mândru să acord Medalia Henry Ward Beecher elevului a cărui forţă
discretă a însufleţit cele mai multe inimi. August Pullman, eşti bun să vii pe
scenă şi să primeşti acest premiu?
308
- R.J. PALACIO -
Plutind
Lumea a început să aplaude
înainte ca vorbele domnului Tushman să ajungă de-adevăratelea în creierul meu.
Am auzit-o pe Maya, care stătea lângă mine, ţipând scurt de bucurie atunci când
mi-a auzit numele, iar Miles, care stătea pe scaunul din cealaltă parte, m-a
bătut pe spate.
— Ridică-te, hai, sus! au zis copiii de lângă mine şi am simţit o
mulţime de mâini ridicându-mă de pe scaun şi conducându-mă spre marginea rândului,
în timp ce mă băteau pe spate sau băteau palma cu mine.
— Bravo,
Auggie!
— Bună
treabă, Auggie!
Am
început chiar să-mi aud numele ovaţionat ritmic:
—
Aug-gie! Aug-gie! Aug-gie!
M-am uitat în spate şi l-am
văzut pe Jack dirijând ovaţiile, cu pumnul în aer, zâmbind şi făcându-mi semn
s-o ţin tot aşa.
— Iu-hu, frăţioare! a strigat Amos cu mâinile făcute pâlnie la
gură.
Pe urmă am văzut-o pe
Summer zâmbind în timp ce treceam pe lângă rândul ei, iar când a văzut că mă
uit la ea, mi-a făcut un semn aprobator discret, cu degetul mare în sus, şi
mi-a şoptit pe tăcute „Bravo!”. Am râs şi am clătinat din cap ca şi cum nu
mi-ar fi venit să cred. Şi chiar nu-mi venea să cred.
Bănuiesc că zâmbeam. Poate chiar şi străluceam, nu ştiu. În timp
ce înaintam pe culoarul care ducea spre scenă vedeam ca prin ceaţă nişte feţe
vesele care mă priveau şi mă aplaudau.
Am auzit
oameni strigându-mi diverse lucruri:
— O
meriţi, Auggie! Bravo ţie, Auggie!
I-am
văzut pe toţi profesorii mei, care stăteau pe scaunele de lângă interval,
domnul Browne, doamna Petosa, domnul Roche, doamna Atanabi, sora Molly şi toţi
ceilalţi, aplaudându-mă, aclamându-mă, chiuind şi fluierând.
309
- MINUNEA -
Simţeam că plutesc. Era
foarte ciudat. De parcă soarele mi-ar fi strălucit în faţă cu toată puterea şi
ar fi bătut vântul. Când am ajuns mai aproape de scenă, am văzut-o pe doamna
Rubin făcându-mi cu mâna din primul rând, iar chiar lângă ea era doamna G.,
care plângea în hohote – un plâns de fericire – zâmbind şi aplaudând în acelaşi
timp. Iar când am început să urc scările spre scenă, s-a întâmplat cel mai
uluitor lucru: toată lumea s-a ridicat în picioare. Nu doar rândurile din faţă,
ci tot publicul s-a ridicat dintr-odată în picioare, chiuind, strigând,
aplaudând nebuneşte. Erau ovaţii în picioare. Pentru mine!
Am traversat scena spre
domnul Tushman, care mi-a strâns mâna cu amândouă mâinile şi mi-a şoptit la
ureche: „Bravo, Auggie!”. Apoi mi-a aşezat medalia de aur la gât, exact cum se
face la Jocurile Olimpice, şi m-a întors cu faţa spre public. Mă simţeam de
parcă m-aş fi uitat la mine însumi într-un film, aproape ca şi cum aş fi fost
altcineva. Parcă era ultima scenă din Războiul stelelor, Episodul
IV: O nouă speranţă, când Luke Skywalker, Han Solo şi Chewabacca
sunt aplaudaţi pentru că au distrus staţia spaţială Steaua Morţii. Aproape
că puteam auzi tema muzicală din Războiul stelelor cântând la
mine în cap, în timp ce stăteam în picioare pe scenă.
Nu eram foarte sigur pentru ce primisem această medalie, de fapt.
Nu, nu-i
adevărat. Ştiam pentru ce.
Uneori
vezi un anumit om şi nu-ţi poţi imagina cum este să fii acel om. Să fii într-un
cărucior cu rotile sau să nu poţi vorbi. Acum eu eram acel om pentru ceilalţi,
poate pentru absolut toţi cei din public.
Pentru
mine, totuşi, sunt doar eu. Un copil obişnuit.
Iar dacă ei au vrut să-mi
dea o medalie pentru că sunt eu, foarte bine. O primesc. Eu n-am distrus Steaua
morţii sau ceva de genul ăsta, dar am trecut prin clasa a cincea. Şi
nu-i un lucru uşor, chiar dacă nu eşti eu.
310
- R.J. PALACIO -
Fotografii
După ceremonie a avut loc o
recepţie pentru cei dintr-a cincea şi-a şasea, sub un cort alb uriaş amplasat
în spatele şcolii. Toţi copiii şi-au găsit părinţii şi mie nu mi-a păsat deloc
când mama şi tata m-au îmbrăţişat ca nebunii sau când Via m-a luat în braţe şi
m-a legănat într-o parte şi în alta de vreo douăzeci de ori. Pe urmă m-au
îmbrăţişat Poppa şi Tata, mătuşa Kate şi unchiul Po, apoi unchiul Ben – şi toţi
aveau ochii în lacrimi şi obrajii uzi. Cea mai caraghioasă a fost Miranda.
Plângea mai tare decât oricine şi m-a strâns în braţe atât de puternic, încât
Via practic a implorat-o să-mi dea drumul, iar asta le-a făcut pe amândouă să
râdă.
Toată lumea a început să
facă poze cu mine, iar pe urmă tata ne-a adunat laolaltă pe mine, pe Summer şi
pe Jack pentru o fotografie de grup. Ne-am aşezat unul lângă celălalt şi pentru
prima dată de când mă ştiu, nu m-am gândit deloc la faţa mea. Am zâmbit cu
toată forţa la aparatele care roiau în jurul meu. Bliţ, bliţ, clic,
clic. Am zâmbit şi când au început să facă poze părinţii lui Jack şi
mama lui Summer. Apoi ni s-au alăturat Reid şi Maya. Bliţ, bliţ, clic,
clic. Pe urmă a venit Charlotte şi a întrebat dacă se poate fotografia
şi ea cu noi, iar noi am zis: „Sigur că da!” Iar părinţii Charlottei au început
să fotografieze grupul nostru din toate poziţiile, laolaltă cu părinţii
tuturor.
Următorul lucru pe care
mi-l amintesc este că au venit cei doi Max, pe urmă Henry şi Miles şi Savanna.
Iar apoi au venit Amos şi Ximena. Şi ne-am înghesuit cu toţii grămadă, în timp
ce părinţii ne fotografiau de parcă am fi fost pe covorul roşu. Luca. Isaiah.
Nino. Pablo. Tristan. Ellie. Am pierdut şirul celor care au venit la mine.
Practic, toată lumea. Tot ce ştiu sigur e că râdeam şi ne înghesuiam unii
într-alţii, şi nimănui nu-i păsa dacă faţa mea era alături de faţa lui sau nu.
De fapt, nu că vreau să mă laud, dar mi s-a părut că toată lumea voia să fie
cât mai aproape de mine.
311
- MINUNEA -
Drumul spre casă
După recepţie, ne-am dus pe
jos la noi acasă să mâncăm tort şi îngheţată. Au venit Jack cu părinţii şi cu
frăţiorul lui, Jamie. Summer şi mama ei. Unchiul Po şi mătuşa Kate. Unchiul
Ben, Tata şi Poppa. Justin, Via şi Miranda. Mama şi tata.
Era una dintre acele zile minunate
de iunie când cerul este perfect albastru şi soarele străluceşte, dar nu-i atât
de cald încât să-ţi doreşti să fi fost pe plajă. Pur şi simplu era o zi
perfectă. Toată lumea era fericită. Eu încă simţeam că plutesc, cu muzica
eroică din Războiul stelelor în cap.
Mergeam alături de Summer şi de Jack şi nu ne puteam opri din râs.
Absolut orice ne făcea să râdem. Aveam dispoziţia aia râzăreaţă când e de-ajuns
să se uite cineva la tine ca să izbucneşti în râs.
Am auzit vocea tatei undeva
în faţă şi m-am uitat la el. Le povestea tuturor o istorioară nostimă, în timp
ce coboram pe Bulevardul Amesfort. Oamenii mari râdeau şi ei. Aşa cum spune
mama mereu, tata ar fi putut ajunge actor. Am remarcat că mama nu se afla în
grupul adulţilor, aşa că m-am uitat în spate. Rămăsese puţin în urmă şi zâmbea
de una singură, ca şi cum s-ar fi gândit la ceva plăcut. Părea fericită.
Am făcut câţiva paşi înapoi
şi am luat-o prin surprindere îmbrăţişând-o din mers. Şi-a trecut şi ea braţul
în jurul meu şi m-a strâns lângă ea.
— Îţi mulţumesc că m-ai
făcut să merg la şcoală, i-am spus încetişor.
M-a îmbrăţişat mai tare, s-a aplecat şi m-a sărutat pe creştet.
—
Eu îţi mulţumesc, Auggie, mi-a răspuns cu blândeţe.
— Pentru
ce?
— Pentru tot ce ne-ai dăruit, a zis. Pentru că ai apărut în viaţa
noastră. Pentru că eşti tu.
S-a
aplecat şi mi-a şoptit la ureche:
— Eşti o
adevărată minune, Auggie. Eşti o minunăţie.
312
- R.J. PALACIO -
APENDICE
PRINCIPIILE
DOMNULUI BROWNE
SEPTEMBRIE
Când ai de ales între a fi corect
şi a fi bun, alege să fii bun. Dr. Wayne W. Dyer
OCTOMBRIE
Faptele voastre vă sunt monumente.
Inscripţie
pe un mormânt egiptean
NOIEMBRIE
Să nu ai prieteni care nu-ţi sunt egali.
Confucius
DECEMBRIE
Audaces fortuna iuvat. (Norocul îi ajută pe cei
curajoşi.) Virgiliu
IANUARIE
Niciun om nu este doar o insulă de sine stătătoare.
John
Donne
FEBRUARIE
Mai bine să ştii câteva întrebări decât toate răspunsurile. James
Thurber
MARTIE
Vorbele bune nu costă mult. Dar cumpără multe.
Blaise Pascal
313
- MINUNEA -
APRILIE
Ce este frumos, este bun, iar cine este bun va deveni curând
frumos.
Sappho
MAI
Fă cât de
mult bine poţi,
prin
orice mijloc poţi,
în orice
fel poţi,
în orice
loc poţi,
în orice
moment poţi
şi cât de
multă vreme poţi.
Regulile
lui John Wesley
IUNIE
Trăieşte
ziua şi ridică mâinile spre soare!
The
Polyphonic Spree, Light and Day
PRINCIPII
TRIMISE PRIN POŞTĂ
PRINCIPIUL
LUI CHARLOTTE CODY
Nu ajunge
să fii prietenos. Trebuie să fii prieten.
PRINCIPIUL
LUI REID KINGSLEY Salvaţi oceanele, salvaţi
lumea! Eu!
PRINCIPIUL
LUI TRISTAN FIEDLEHOLTZEN
Poate că faptele ne sunt monumente, dar şi o glumă bună te duce
departe!
PRINCIPIUL
SAVANNEI WITTENBERG
Florile
sunt minunate, dar dragostea este mai frumoasă. Justin Bieber
314
- R.J.
PALACIO -
PRINCIPIUL
LUI HENRY JOPLIN Nu te împrieteni cu
nemernici. Henry Joplin
PRINCIPIUL
MAYEI MARKOWITZ N-ai nevoie decât de dragoste. The Beatles
PRINCIPIUL
LUI AMOS CONTI
Nu te strădui prea tare să fii grozav. Se vede, şi asta nu-i
grozav deloc.
Amos
Conti
PRINCIPIUL
XIMENEI CHIN
Fii ţie
însuţi credincios.70
Hamlet, Shakespeare
PRINCIPIUL
LUI SUMMER DAWSON
Dacă poţi trece prin gimnaziu fără să răneşti pe nimeni, e chiar
grozav!
Summer
Dawson
PRINCIPIUL
LUI JACK WILL
Fii calm
şi mergi înainte!
O vorbă
din al Doilea Război Mondial
PRINCIPIUL
LUI AUGUST PULLMAN
Toţi oamenii din lume ar trebui să fie ovaţionaţi în picioare
măcar o dată, pentru că toţi biruim lumea.
Auggie
70 Traducere de Leon Leviţchi
şi Dan Duţescu.
315
- MINUNEA -
Mulţumiri
Îi sunt peste măsură de recunoscătoare minunatei mele agente,
Alyssa Eisner Henkin, pentru că a iubit acest manuscris încă de la primele
variante şi pentru că i-a fost o tovarăşă devotată lui Jill Aramor, R.J.
Palacio sau orice alt nume mi-am ales. Îi mulţumesc lui Joan Slattery, al cărei
entuziasm vesel m-a condus la Editura Knopf. Şi în mod cu totul special îi
mulţumesc lui Erin Clarke, un editor extraordinar, pentru că a făcut această
carte cât de bună putea să fie şi pentru că a avut atât de multă grijă de
Auggie
& Compania. Am ştiut că ne
aflăm cu toţii pe mâini bune.
Îi mulţumesc întregii echipe fantastice care a lucrat la
Minunea. Iris Broudy sunt
privilegiată că tu ai fost redactorul cărţii. Kate
Gartner şi Tad Carpenter, vă mulţumesc pentru extraordinara copertă. Lui Nancy
Hinkel, Judith Haut, John Adamo, Adrienne Waintraub, Tracy Lerner, Joan Demayo,
Chip Gibson, Lisa McClatchy şi, în mod special, lui Lauren Donovan: „Aţi fost atât
de buni şi de amabili… se cuvine să vă fiu recunoscătoare” (ca să citez un alt
cântec de-al lui Natalie Merchant). Mulţumesc, de asemenea, echipei Wonder de
pe celălalt mal al Atlanticului, începând cu Natalie Doherty care a pus pe
picioare fenomenul Wonder, până la Armie Eaton, Larry Finlay fiul lui Larry,
Jane Lawson, Lauren Bennett, Mads Toy, Philippa Dickinson şi tuturor din Marea
Britanie: a fost o experienţă minunată să lucrez cu voi. Cu mult înainte să
scriu această carte, am avut norocul să lucrez cot la cot cu redactori,
corectori, graficieni, tehnoredactori, cu oameni care se ocupă de marketing şi
de publicitate, cu toţi cei care muncesc în culise la apariţia unei cărţi. Ştiu
că nu fac treaba asta pentru bani! O fac din dragoste! Le mulţumesc agenţilor
de vânzări, celor care
316
- R.J. PALACIO -
achiziţionează cărţi pentru librării şi librarilor, care lucrează
într-o industrie incredibil de grea, dar foarte frumoasă.
Le mulţumesc minunaţilor mei fii Caleb şi Joseph pentru toată
bucuria pe care mi-au dăruit-o, pentru că au înţeles momentele când „mama
trebuie să scrie” şi pentru că au ales întotdeauna să fie „buni”. Băieţi, voi
sunteţi minunile mele!
Mai presus de orice, îi
mulţumesc lui Russell, incredibilul meu soţ, pentru toate ideile lui care m-au
inspirat, pentru instinctele lui bune şi pentru sprijinul lui necondiţionat –
nu numai în cazul acestui proiect, ci în cazul tuturor lucrurilor pe care le-am
făcut de-a lungul anilor. Îi mulţumesc că este primul meu cititor, prima mea dragoste,
primul meu orice. Aşa cum spune Maria din Sunetul muzicii: „Cândva,
în copilărie sau în tinereţe, probabil că am făcut ceva bun.” Altfel cum să
explic viaţa minunată pe care ne-am croit-o împreună? Îi sunt recunoscătoare în
fiecare zi.
În cele din urmă, dar nu la
sfârşit, aş vrea să le mulţumesc fetiţei din faţa magazinului de îngheţată şi
tuturor celorlalţi „Auggie” ale căror poveşti m-au inspirat să scriu această
carte.
R.J.
