Călin Nebunul de Mihai Eminescu
Era odat-un împărat ș-avea trei fete și erau așa de frumoase, de
la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea
mijlocie nici se mai povestește frumusețea ei. Acu câți feciori de-mpărați și
de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au
venit trei tineri și le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieșit
afară și unul dintr-înșii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare și nu
s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n
țară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satu cela-a-mpăratului era
un om ș-avea trei flăcăi.
Doi erau cum erau, da unul era prost, ședea-n cenușă și-l chema
Călin Nebunul. Ș-au zis acei doi frați: “Haidem și noi să căutăm
fetele-mpăratului”. Da’ Călin a zis: “Hai și eu cu voi“. Ș-acei doi au zis:
“Hai“.
Și-mpăratul a zis că cel care s-a porni după fete le dă bani de
cheltuială și straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ș-au zis că unde l-a
zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.
A aruncat cel mare ș-a mers vo două zile ș-a ajuns. A aruncat și
cel mijlociu și tot așa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a
mers trei luni de zile, zi și noapte, și de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe
drum, au gătit și cremenea și amnaru. De-abia au avut cu ce ațâța oleacă de
foc. Ș-au zis așa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi
ceilalți doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit
dintr-înșii. Acu s-au culcat cei doi, și cel mare a rămas să păzească. Pe la
miezul nopții s-a auzit un vuiet grozav.
Era un zmeu cu trei capete.
— Cum ai putut să-mi calci moșiile de la tată-meu făr’ de voia
nimănui? Hai la luptă!
— Hai!
Și s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu și a
făcut din capetele lui trei căpiți de carne. Acu se trezesc cei doi.
— Uite, voi ați dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.
Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la
miezul nopții se aude-un vuiet.
— Cum ai putut să-mi calci moșiile lui tată-meu fără voia
nimănui?
Aista era cu patru capete.
— Hai la luptă!
— Hai!
Și l-a omorât și pe acesta ș-a făcut patru căpiți de carne din
capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin
Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.
Acu iar pe la miezul nopții s-auzi un huiet mare. Un zmeu era —
cu opt capete.
— Hi! zice Călin Nebunul, — că și zmeul era năzdrăvan, și știa
de dânsul — hai la luptă!
— Hai!
Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat
Călin Nebunul o ureche ș-a picat o picătură de sânge ș-a stins focul. Ș-așa,
pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ș-în sfârșit l-a omorât Călin Nebunul ș-a
făcut opt căpiți de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el și mergea
așa supărat prin pădure ș-a ajuns la un copac nalt și s-a suit în vârful lui
ș-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el și se pornește s-ajung-acolo
și-ntâlnește un om pe drum.
— Bună noapte!
— Mulțumesc d-tale!
— Da’ cine ești d-ta?
— Eu-s De-cu-sară.
Călin Nebunul l-apucă și-l leagă de-un copac cot la cot. Mai
merge el o bucată bună, și mai întâlnește un om.
— Bună noapte.
— Mulțumesc d-tale.
— Da’ cine ești d-ta?
— Eu îs Miezu-nopții.
Ia și pe-acela și-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte
și mai întâlnește un om.
— Bună noapte.
— Mulțumesc d-tale.
— Da’ cine ești d-ta?
— Eu îs Zori-de-ziuă.
Îl leagă și pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se
facă ziuă. În sfârșit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ș-un cazan c-o
pereche de pirosteie mari, și-ntr-însul fierbea vo două-trei vaci șimprejurul
pirosteilor se cocea o turtă. Și împrejurul ei dormeau doisprezece zmei și două
zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hârb ș-un
cărbune-n lulea și, plecând, iacă, i-a venit așa o miroznă de bună din
demâncat, și, luând o bucățică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu și el
a țipat strașnic, că toți s-au trezit și l-au prins pe Călin Nebunul.
Ș-au vrut să-l omoare și el a zis:
— Mă rog d-lor-voastre, lăsați-mă, că sunt om sărac!
Da’ ei au zis așa:
— Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roșu, noi te-om lăsa.
Da’ el a zis:
— Da’ de ce n-o luați d-voastră, că sunteți mai mulți și mai
tari?...
— Da’ noi suntem duhuri necurate, și-mpăratul are un cocoș ș-un
cățel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoșul cântă și cățelul bate, și
noi trebuie să fugim... Da’ tu-i putea mai bine, că ești om pământean.
Da’ Călin Nebunul, viclean:
— Haideți și d-voastră cu mine, că-s eu om pământean și cățelul
n-a bate, nici cocoșul n-a cânta.
Da’ Călin Nebunul se uită și vede-un voinic ca și dânsul, legat
cot la cot de-un copac, și când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a
smucit strașnic, încât au rămas mâinile la copac și el a fugit. Și ei merg,
merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Și era o poartă mare de fier, că nu
era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Și el s-a suit pe poartă ș-a
zis zmeilor:
— Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Și
lua tot lua câte unul și cu paloșul le tăia capul, pân ce a tăiat la toți. Ș-a
intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid și poartă ce avea, ușile erau
toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, și scările erau de aur
bătute cu diamant, ș-a intrat în casă unde dormea fata.
Da’ era lună ș-o mândreațe afară, și luna bătea în casă unde
dormea fata. Da’ fata era așa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a
sărutat-o și i-a luat inelul de pe mână și s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei
tăiați, le-a tăiat vârfurile limbilor la toți doisprezece și le-a pus în basma
ș-a trecut poarta și s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A
putut prinde o zmeoaică ș-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetu ista mic
turta și pe cellalt cazanu cu carne și-ntr-un hârb oleacă de foc și s-a pornit
la drum.
Ș-a ajuns la Zori-de-ziuă și i-a dat o bucat’ de carne ș-o
bucat’ de turtă, l-a dezlegat ș-a zis:
— Hai, du-te!
Mai merge el, ajunge la Miezu-nopții și-i dă ș-aceluia o bucat’
de carne ș-o bucat’ de turtă și-i dă drumul ș-aceluia. Când a ajuns la
De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ș-aceluia o bucat’ de
carne ș-o bucat’ de turtă și-i zice:
— Du-te, bre, ’n pace!
Când a ajuns, n-a apucat a ațâța focul, și soarele acu era sus.
Frații lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au
trezit, a zis:
— I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!
Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a
petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ș-a zvârlit tot
Călin Nebunul arcul ș-au mers ei așa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns
acolo, le-a zis Călin Nebunul așa:
— Fraților, voi nu-ți putea trece-n pădurea asta. Faceți-vă voi
o colibă aici și stați și mă duc eu singur.
Așa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur,
fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.
— Bună vreme, fată de-mpărat!
— Mulțumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit,
dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.
— Da cât mănâncă zmeul tău?
Fata zice:
— Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte și patru antaluri
de vin. Zice:
— Ia să văd eu, le-oi putea mânca?
Se pune Călin Nebunul și mănâncă toate. Iaca, vine și zmeul.
— Bună vreme, câne de zmeu!
— Mulțumesc, Călin Nebune!
— Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!
— Stai, să mănânc ceva.
— Da’ că, zice, eu ți-am mâncat mâncarea.
— Cu atât mai bine, zice, eu sunt ușor și tu ești greu.
Și se iau la luptă și se luptă și-l omoară Călin Nebunul. Pe
urmă zice fetei:
— Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Și
se pornește. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea
de mâncat ș-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut strașnic de dragă.
— Bună vreme, fată de-mpărat!
— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a
vedea nu te-am văzut.
Da’ și Călin Nebunul era frumos, și fetei i-a căzut drag. Da’
fata-i zice:
— Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!
— Da cât mănâncă zmeul?
— Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte și opt antaluri de vin.
— Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?
Și mănâncă tot. Iaca, vine și zmeul.
— Bună vreme, câine de zmeu!
— Mulțumesc, Călin Nebune.
— Hai la luptă!
— Stai, să mănânc ceva.
— Că eu ți-am mâncat mâncarea!
— Mi-o fi mai ușor la luptă.
Și se iau, se luptă și se luptă, și-l omoară Călin Nebunul. Da
lui așa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a
ajuns în mijlocul pădurii, ș-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l știa, da
văzându-l cu soră-sa a-nțeles.
— Unde-ți este bărbatul tău?
— La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!
— Cât mănâncă el?
— Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte și
douăsprezece antaluri de vin.
— Ia să văd eu, oi mânca?
Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l
poate bea și zice-așa:
— Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.
Iaca, vine și zmeul.
— Bună vreme, câne de zmeu!
— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune!
— Am venit să-ți iau pe fată.
— Ba pe fată nu-i lua-o.
— Hai la luptă!
— Numai să mănânc ceva.
— Eu demâncatul ți l-am mâncat!
— Eu oi fi mai ușor, tu mai greu. Hai la luptă!
— Hai!
Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul:
— Hai, eu m-oi face o pară roșă, tu te fă o pară verde.
Da’ el cu asta a greșit, că para roșă-i mai moale, para verde-i
mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Și-i zice zmeul:
— Cioară, cioară, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’
verde.
Da’ Călin Nebunul zice:
— Împărate prenălțate, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para
ast’ roșie.
Cioara, când a auzit — știi d-ta, a urcat-o — îndată s-a dus.
După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ș-atâta sânge a-nceput a curge,
de umblai pân’ în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele și s-a pornit. A
ajuns în Pădurea de aur ș-a luat și pe cea mare și s-a pornit ș-a ajuns la
frații lui.
Ș-a zis așa:
— Fraților, pe aste două le-ți lua voi, dar ast’ mijlocie e-a
mea; și s-a culcat să doarmă.
Și frații s-au sfătuit așa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i
taie picioarele și să ieie fetele și să se ducă la-mpăratul și să zică că ei
le-au scos. Și i-au tăiat picioarele când dormea ș-au luat fetele și s-au
pornit (așa era de trudit de lupte, încât n-a simțit când i-au tăiat
picioarele).
În zori de ziuă se trezește el. Se vede făr’ de picioare. Ce să
facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că
era năzdrăvan.
S-a luat el încetișor ș-a intrat în Pădurea ast’ de aur. A mers
vo trei zile și vo trei nopți ș-a ajuns la un palat, așa de frumosu-i, de nu
te-ndurai să te uiți la dânsul. Ș-a auzit un cântec așa de jale, de i-a rupt
inima. Se ia el încetișor și se suie pe scările cele și vede acolo pe voinicul
ce-și rupsese mâinile la zmei.
— Bună vreme, voinice!
— Mulțumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai pățit?
Și el începe a-i spune toate câte-a pățit.
— Hai să fim frați de cruce!
— Hai!
— Da d-ta cine ești? l-întreabă Călin Nebunul.
— Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, și pădurile astea au fost
toate a tătâne-meu și ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu
iar suntem noi în stăpânire, și eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu
făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu
mâinile de gâtul feciorului de-mpărat și se primblă prin pădure. Așa într-o zi,
aude un foșnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice așa:
— Eu m-oi apropia încetișor și ți-oi da drumul, și tu prinde cu
mâinile.
Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată și zice așa:
— Fă-mi mie picioare și istuia mâini, ori te omorâm. Și zmeoaica
zice:
— Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te
acolo, că-i ieși cu picioare și istlalt cu mâini.
Da’ Călin Nebunul, mehenghiu:
— Vâră-te tu întâi.
— Ei... ba vârâți-vă d-voastră!
Da’ Călin Nebunul rupe o crenguță verde ș-o moaie-n apa ceea ș-o
scoate uscată, ș-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.
— Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.
Călin Nebunul vâră o crenguță uscată ș-o scoate verde, și se
vâră el acolo și se scoate cu picioare și cellalt cu mâini. Și ia ș-o omoară pe
zmeoaică, că știa că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar și
zice Călin Nebunul așa:
— De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă
duc într-un loc care ți-am spus eu, la fata-mpăratului Roșu.
Și se iau și se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului,
o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet
mare. Da’ei erau îmbrăcați cu ițari și cu cojoc și-ncinși cu chimiri. Da’baba
cea de la poartă era de-a noastră.
— Bună seara, mătușă!
— Mulțumesc d-tale, voinice!
— Da’ ce-i aici, ce s-aude?
— Se mărită fata-mpăratului.
— Da’ cine o ia?
— Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.
Da’ Călin Nebunul îi zice-așa babei:
— Mătușă, iaca-ți dau un căuș de galbeni, să-mi faci ce ți-oi
zice.
— Ți-oi face, voinice.
El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre —
neagră, cu floricele p-împrejur — ș-a pus inelu-n mijloc ș-a zis așa:
— Du, mătușă, și pune dinaintea împăratului, măcar că te-or
ghionti și te-or da afară, vârâ-te-așa, cu de-a sila.
Baba s-a dus ș-a intrat în ghionturi, ca acolo, ș-a pus pe masă,
ș-a ieșit. Când i-a dat Călin Nebunul căușul cel de galbeni, ea strașnic s-a
bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viața ei, dar nici nu l-a văzut.
Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ș-a rămas
inelu-n mijloc.
Fata a zis:
— Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se știe cum l-am prăpădit.
Împăratul a-nceput a striga:
— Cine-a adus basmaua cu alunele?
Logofeții au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat
s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul și intră. Da’ mirele, țiganul, ședea
pe trei perini de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul ușei, o perină a
căzut de sub țigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ș-a doua și țiganu-a
zis: “Încet, să nu mă tăvălești”. Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ș-a treia
perină, că de! țiganului nu i se cădea să șadă.
Zice-mpăratul:
— Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?
— Împărate prenălțate! Iaca cum și iaca cum.
Da’ țiganul:
— Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii...
Da’ Călin zice:
— Împărate, s-aducă toți zmeii, să vezi: este vârful limbilor?
A adus, și cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos și i le-a
arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd și-a
legat pe țigan la coada calului, ș-a pus ș-un sac de nuci ș-a dat bici
calului... Unde pica nuca, pica și bucățica din țigan.
Acu-mpăratul a zis:
— De-acu, voinice, mi-i fi ginere.
— Da’ Călin a zis:
— Ba nu,-mpărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un
frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.
Și l-a adus, deși fata ar fi vrut mai degrabă după Călin
Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ș-a făcut o nuntă strașnică, de-a
ținut vo trei săptămâini; luminații, lăutari, ce nu era.
— De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.
Cât plângeau ei și stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să
rămâie. Ș-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat strașnic
ș-un cârd de porci, și-l păștea un băiețel ca de vro șapte ani. Că de când îi
tăiase picioarele, acu era vo opt ani de zile.
— Bună vreme, băiețele!
— Mulțumim d-tale, bade!
— Cine șade-n curțile ieste?
— Ia, niște voinici care au luat niște fete de-mpărat, care le
luase zmeii.
— Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat?
— Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe
cea mică.
— Da’ cea mijlocie?
— Aia au pus-o de păzește găinăria.
— Da’ tu a cui ești?
— Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela...
Da el, când a auzit așa, numai el știa inima lui, că dă, să
ierți mata, cinstita fața matale! era a lui.
— Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.
Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.
Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a țipa
alergând, porcii — toți după dânsa. Decât a auzit ei ș-au ieșit afară ș-au
început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n
ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Și s-au sculat îndată și s-au pus în
genunchi înaintea lui:
— Iartă-ne, frate, că ne cunoaștem greșala.
Da’ Călin a zis așa:
— Ba nu, fraților, hai să facem o bombă de fier, și noi să ne
punem tustrei alături, ia-așa, cum faci cruce. Ș-o aruncați unul din voi în
sus, că-i știut că pe care-a cădea, acela-i vinovat.
Ș-au aruncat în sus, ș-a căzut pe cei doi și i-a făcut mii de
fărâme.
Și el a făcut o nuntă strașnică. Da’ el nu era așa tare la inimă
ca să ție pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ținea ca la
cumnatele lui. Ș-a făcut un bal strașnic, și eram și eu acolo... și ei au făcut
o ulcicuță de papară și m-au dat pe uș-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, și m-am
dus în grajd și mi-am ales un cal cu șaua de aur, cu trupul de criță, cu
picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină,
ș-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii
pocneau. Ș-am încălecat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălecat
pe-o poartă și ți-am spus-o toată.
( Cum a fost lectura? Aveti si intrebarile pentru verificarea lecturii intr-o postare noua!)
