,,Nu sunt ce par a fi ''de Ion Minulescu

Ion Minulescu Nu sunt ce par a fi Nu sunt ce par a fi - Nu sunt Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!... Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu, Sau prea curând, Sau poate prea târziu... M-am resemnat, ca orice bun creştin, Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!... Sunt cel din urmă strop de vin Din rustica ulcică de pământ Pe care l-au sorbit pe rând Cinci generaţii de olteni - Cei mai de seamă podgoreni, Dintre moşneni Şi orăşeni - Strămoşii mei, care-au murit cântând: "Oltule... râu blestemat... Ce vii aşa turburat"... Dar Oltul i-a plătit la fel Cum l-au cântat şi ei pe el... Şi cum - mi-e martor Dumnezeu - Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!... Pe mine, însă - Ce păcat Că vinul vechi, de Drăgăşani, M-a întinerit cu trei sute de ani, Când fetele din Slatina Cu ochii mari cât strachina, De câte ori le-am sărutat, M-au blestemat Să-mi pierd cu minţile Şi datina, Să nu mai fiu cel care sunt Cu-adevărat, Şi ca să fiu pe placul lor, Să le sărut doar la... culesul viilor, În zvonul glumelor zvârlite-n vânt Pe care Oltul, când le prinde - Oricât ar fi de turbure - Se limpezeşte Şi se-ntinde Cu ele până-n Dunăre!... La fel şi eu, ca orice bun creştin, Pe malul Oltului, cândva, Mă voi întinde tot aşa, Când cel din urmă strop de vin Îl voi sorbi tot din ulcica mea, Nu din paharul de argint, al altuia - Pahar străin!... Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat Cel care-am fost - Un nou crucificat - În vecii vecilor... Amin!... (Frumos, nu?)