MINUNEA
- R.J. PALACIO -
R.J. Palacio este graficiană. A conceput
designul mai multor coperte ale unor cărţi scrise de alţii până
când a scris propria carte. Locuieşte în New York împreună că soţul său, cei
doi copii şi un câine negru pe nume Bear.
Minunea este
primul roman scris de R.J. Palacio. Momentul care a impulsionat-o
să se apuce de scris, după o amânare prelungită, a fost întâlnirea
întâmplătoare cu un copil extraordinar în faţa unui chioşc de îngheţată.
Nu numai că Minunea se află în topul vânzărilor
de carte pentru copii, dar a generat în SUA o campanie naţională prin care se
promovează bunătatea şi empatia.
Pentru Russell, Caleb şi Joseph
Au venit
doctori din oraşe îndepărtate numai ca să mă vadă. S-au oprit lângă patul meu
şi nu le-a
venit să creadă.
Au spus
că sunt, poate,
o minune
a creaţiei.
Altfel,
ei nu puteau oferi
nicio
explicaţie.
(Versuri
din melodia Wonder interpretată de Natalie Merchant)
Partea întâi
AUGUST
Ursitoarele au zâmbit, iar destinul a râs lângă leagănul meu (Natalie
Merchant)
Un copil obişnuit
Ştiu, nu sunt un băiat
obişnuit de zece ani. Adică, sigur, fac lucruri obişnuite. Mănânc îngheţată.
Merg cu bicicleta. Mă joc cu mingea. Am jocuri electronice. Lucrurile astea mă
fac obişnuit, presupun. Şi mă simt normal, pe dinăuntru. Dar copiii obişnuiţi
nu-i fac pe alţi copii obişnuiţi s-o ia la fugă ţipând pe terenul de joacă. Iar
la copiii obişnuiţi nu se holbează lumea oriunde se duc.
Dacă aş găsi o lampă
fermecată şi mi-aş putea pune o dorinţă, aş vrea să am un chip normal, pe care
să nu-l remarce nimeni. Aş vrea să pot merge pe stradă fără să mă observe lumea
şi fără să întoarcă privirea. Aşa că iată ce cred: nu sunt un copil obişnuit
pentru simplul motiv că nimeni nu mă consideră aşa.
Dar eu m-am obişnuit deja
cu înfăţişarea mea. Ştiu să mă prefac că nu văd ce mutre fac ceilalţi. Mama,
tata, Via şi cu mine ne pricepem cu toţii la treaba asta. De fapt, nu-i întru
totul adevărat. Via nu se pricepe prea bine. Se supără rău atunci când oamenii
fac vreo grosolănie. De exemplu, pe terenul de joacă nişte copii au scos nişte
sunete. Nu ştiu exact ce fel de sunete, pentru că eu nu le-am auzit. Dar Via
le-a auzit şi a început să strige la copii. Aşa e ea. Eu nu sunt la fel.
Via nu mă consideră nici ea
obişnuit. Spune că da, dar dacă aş fi obişnuit, n-ar simţi atâta nevoie să mă
protejeze. Nici mama şi tata nu mă consideră obişnuit. Ei mă consideră
extraordinar. Cred că eu sunt singurul om din lume care îşi dă seama cât sunt
de obişnuit.
Mă numesc
August, să ştiţi. Nu vă voi descrie cum arăt.
Indiferent ce grozăvie v-aţi imagina, probabil că este mai rău.
10
De ce nu am mers la şcoală
Săptămâna viitoare voi
începe clasa a cincea. Până acum n-am mai fost niciodată la o şcoală adevărată,
aşa că sunt mort de frică. Lumea crede că nu m-am dus la şcoală din cauza
înfăţişării mele, dar nu-i ăsta motivul. Nu m-am dus din cauza operaţiilor. De
când m-am născut, am fost operat de douăzeci şi şapte de ori. Cele mai grele
operaţii s-au petrecut înainte să împlinesc patru ani, aşa că nu mi le aduc
aminte. Dar de atunci am mai făcut câte două sau trei operaţii în fiecare an,
unele mai mari, altele mai mărunte. Sunt mic pentru vârsta mea şi mai sufăr şi
de alte mistere medicale cărora doctorii nu le-au dat de capăt, aşa că am fost
bolnav mult şi des. În consecinţă, părinţii mei au hotărât că este mai bine să
nu merg la şcoală. Dar acum sunt mult mai puternic. Ultima operaţie am
suferit-o acum opt luni şi probabil că în următorii doi ani nu va mai trebui să
îndur niciuna.
Mama mi-a fost învăţătoare
acasă. Înainte lucra ca ilustrator de cărţi pentru copii. Desena zâne şi sirene
superbe. Dar desenele pentru băieţi nu erau la fel de grozave. A încercat o
dată să mi-l deseneze pe Darth Vader1, însă la
sfârşit arăta ca un robot ciudat, în formă de ciupercă. N-am mai văzut-o pe
mama desenând nimic de multă vreme. Cred că e mult prea ocupată să aibă grijă
de mine şi de Via.
Nu pot spune că mi-am dorit mereu să merg la şcoală, pentru că
n-ar fi chiar adevărul-adevărat. Voiam să merg la şcoală cu condiţia să fiu la
fel ca toţi ceilalţi copii care merg la şcoală. Să am mulţi prieteni, să-mi
petrec vremea cu ei după ore şi alte lucruri dintr-astea.
Am şi eu câţiva prieteni
foarte buni. Cel mai bun prieten al meu este Christopher, urmat de Zachary şi
de Alex. Ne cunoaştem de când eram în faşă. Pentru că mă ştiu dintotdeauna,
s-au obişnuit cu mine. Când eram mici, ne
1 Darth Vader este personajul principal din filmul Războiul
stelelor.
11
întâlneam mereu să ne jucăm, dar pe urmă Christopher s-a mutat la
Bridgeport, în Connecticut. Asta înseamnă mai mult de o oră de mers cu maşina
de unde locuiesc eu, în North River Heights, un cartier situat în locul cel mai
înalt din Manhattan. Iar Zachary şi cu Alex au început să se ducă la şcoală.
Nostim este că, deşi Christopher e cel care s-a mutat departe, pe el îl văd în
continuare mai des decât îi văd pe Zachary şi pe Alex. Ei au acum prieteni noi.
Dar dacă ne întâlnim întâmplător pe stradă, sunt în continuare de treabă cu
mine şi mă salută întotdeauna.
Mai am şi alţi prieteni,
dar nu atât de buni cum au fost Christopher, Zack şi Alex. De exemplu, când
eram mici, Zack şi Alex mă invitau întotdeauna la ziua lor, dar Eamonn şi Gabe
nu au făcut-o niciodată. Emma m-a invitat o dată, însă pe ea n-am mai văzut-o
de multă vreme. Şi, desigur, mă duc de fiecare dată la ziua lui Christopher.
Dar poate că dau eu prea multă importanţă petrecerilor aniversare.
12
Cum am venit pe lume
Îmi place când mama îmi spune povestea asta, pentru că mă face să
râd. Nu e amuzantă aşa cum ar fi o glumă, dar când o spune mama, Via şi cu mine
ne prăpădim de râs.
Când eram în burta mamei,
nu bănuia nimeni că voi arăta aşa cum arăt. Mama o născuse pe Via cu patru ani
înainte şi totul fusese simplu „ca o plimbare prin parc” (este expresia mamei).
Nu avea niciun motiv să facă investigaţii medicale speciale. Cu vreo două luni
înainte să mă nasc, doctorii şi-au dat seama că era ceva în neregulă cu faţa
mea, dar nu s-au gândit că va fi foarte grav. Le-au spus mamei şi tatei că am
gură de lup şi încă alte câteva chestii. Le-au numit „anomalii minore”.
În noaptea în care m-am
născut, în salon erau două asistente. Una era foarte drăguţă şi amabilă.
Cealaltă, spune mama, nu părea drăguţă şi nu era amabilă deloc. Avea braţe
enorme şi (aici vine partea amuzantă) trăgea mereu pârţuri. Îi aducea mamei
gheaţă, trăgea un pârţ. Îi lua mamei tensiunea, iar trăgea un pârţ. Mamei nu-i
venea să creadă, mai ales că asistenta nu-şi cerea scuze niciodată. Doctorul
curant al mamei nu era de serviciu în noaptea aceea, aşa că se ocupa de ea un
doctor tânăr şi cam ţâfnos pe care tata l-a poreclit Doogie, după un vechi
serial de televiziune (totuşi nu-l numeau aşa în faţă). Dar mama spune că, deşi
toată lumea din salon era cam morocănoasă, tata a făcut-o să râdă toată
noaptea.
Când am ieşit din burta
mamei, în salon s-a făcut linişte. Mama nici n-a apucat să mă vadă, pentru că
asistenta drăguţă m-a înşfăcat imediat şi m-a scos din cameră. Tata a dat fuga
repede după ea şi a răsturnat camera video, care s-a spart într-un milion de
bucăţi. Atunci, mama s-a supărat rău şi a încercat să se dea jos din pat ca să
vadă ce se petrece, dar asistenta băşinoasă a tras-o cu braţele ei mari înapoi
în pat. Practic s-au luptat de-a dreptul, pentru că mama era isterică, iar
asistenta băşinoasă ţipa la ea să se liniştească şi
13
pe urmă au început amândouă
să strige după doctor. Dar, ia ghiciţi – doctorul leşinase! Zăcea pe podea.
Când l-a văzut, asistenta băşinoasă a început să-l împingă cu piciorul şi să
urle la el: „Ce fel de doctor eşti tu? Ce fel de doctor eşti tu? Trezeşte-te!
Trezeşte-te!”. Pe urmă, dintr-odată, a tras cel mai mare, cel mai zgomotos şi
cel mai puturos pârţ din istoria pârţurilor. Mama crede că, de fapt, pârţul a
reuşit, în cele din urmă, să-l trezească pe doctor. Când povesteşte, mama
interpretează fiecare moment – inclusiv zgomotele de pârţuri
– iar povestea este foarte, foarte amuzantă!
Mama spune că asistenta
băşinoasă s-a dovedit a fi o femeie foarte de treabă. A stat lângă mama tot
timpul. Nu a plecat de lângă ea nici după ce tata s-a întors şi doctorii le-au
explicat cât eram de bolnav. Mama îşi aduce aminte exact ce i-a şoptit
asistenta la ureche atunci când doctorul i-a spus că probabil nu voi trăi până
dimineaţă: „Toţi cei născuţi din Dumnezeu biruie lumea”. Iar a doua zi, după ce
eu reuşisem să supravieţuiesc, asistenta a stat cu mama şi a ţinut-o de mână
atunci când m-au adus să mă vadă pentru prima oară.
Mama zice
că până atunci îi spuseseră totul despre mine. Era pregătită să mă vadă. Şi mai
zice că atunci când s-a uitat pentru prima dată la faţa mea terciuită, nu a
văzut decât ce ochi frumoşi aveam.
Trebuie
să ştiţi că mama e frumoasă. Iar tata este arătos.
Via e şi ea drăguţă. Asta în caz că vă întrebaţi.
14
Acasă la Christopher
Am fost
tare supărat acum trei ani, când s-a mutat Christopher. Aveam amândoi şapte
ani. Ne jucam ore în şir cu personajele din Războiul stelelor şi
ne duelam cu săbiile-laser. Mi-e dor de jocurile alea.
Astă-primăvară ne-am dus în
vizită acasă la Christopher, în Bridgeport. Eram amândoi în bucătărie, căutam
ceva de ronţăit şi am auzit-o pe mama vorbind cu Lisa, mama lui Christopher, că
la toamnă voi merge la şcoală. Nu mai pomenise nimeni de şcoală până atunci.
— Despre
ce vorbeşti? am zis.
Mama a părut surprinsă, ca şi cum eu n-ar fi trebuit să aud.
— Ar fi
bine să-i spui la ce te-ai gândit, Isabel, a zis tata. Era în cealaltă parte a
încăperii şi stătea de vorbă cu tatăl
lui Christopher.
— Mai
bine vorbim mai târziu, a zis mama.
— Nu, vreau să ştiu despre ce vorbeai acum, am răspuns eu.
— Nu crezi că eşti pregătit să mergi la şcoală, Auggie? a zis
mama.
— Nu, am
spus.
— Nici eu
nu cred, a zis tata.
— Atunci, am închis subiectul, am zis eu ridicând din umeri, şi
m-am aşezat în braţe la mama ca un copilaş.
— Cred că ar trebui să înveţi mai mult decât te pot învăţa eu, a
zis mama. Haide, Auggie, ştii cât de puţin mă pricep la fracţii!
— La ce
şcoală? am întrebat.
Deja îmi
venea să plâng.
— La
Şcoala Beecher. E chiar lângă noi.
— Ce şcoală grozavă,
Auggie! a zis Lisa, bătându-mă uşurel cu palma peste genunchi.
— De ce
să nu merg la şcoala Viei? am întrebat.
15
— Este prea mare, a răspuns mama. Nu cred că ţi s-ar potrivi.
— Nu
vreau să merg, am zis.
Trebuie să
recunosc că vocea mi-a sunat cam copilăreşte.
— Nu trebuie să faci nimic din ce nu vrei, a zis tata, venind şi
ridicându-mă din braţele mamei.
M-a luat şi m-a aşezat în braţele lui, de cealaltă parte a
canapelei.
— Nu te
vom forţa să faci nimic din ce nu vrei.
— Dar ar
fi bine pentru el, Nate, a zis mama.
— Nu şi dacă nu vrea, i-a
răspuns tata, uitându-se la mine. Nu şi dacă nu se simte pregătit.
Am văzut-o pe mama
privind-o pe Lisa, care s-a întins spre ea şi a strâns-o de mână.
— Veţi găsi voi o soluţie, i-a spus mamei. Întotdeauna aţi găsit.
— Hai să
vorbim altă dată despre asta, a zis mama.
Îmi dădeam seama că ea şi tata urmau să se certe. Voiam să câştige
tata, deşi o parte din mine ştia că mama avea dreptate. Şi adevărul este că nu
se pricepea deloc la fracţii.
16
Cu maşina
Drumul până acasă a fost lung. Am adormit pe bancheta din spate,
la fel ca de obicei, cu capul în poala Viei, pe post de pernă, şi cu un prosop
înfăşurat în jurul centurii ei de siguranţă, ca să nu-mi curgă saliva peste
tot. Via a adormit şi ea. Mama şi tata vorbeau liniştiţi despre lucruri de
oameni mari care nu mă interesau.
Nu ştiu cât de mult am dormit, dar când m-am trezit se vedea prin
parbriz luna plină. Era o noapte violet şi mergeam pe o autostradă plină de
maşini. Apoi i-am auzit pe mama şi pe tata vorbind despre mine.
— Nu putem continua să-l tot protejăm, i-a şoptit mama tatei, care
conducea. Nu ne putem preface că mâine se va trezi şi va fi altfel, pentru că
asta e realitatea, Nate, şi trebuie să-l ajutăm să înveţe să-i facă faţă. Nu
putem continua să evităm situaţiile care…
— Aşa că-l trimitem la şcoală ca pe un miel la abator… a răspuns
tata furios, dar nu şi-a terminat fraza, pentru că a văzut în oglindă că mă
uitam la ei.
— Ce înseamnă ca un miel dus la abator? am întrebat eu somnoros.
—
Culcă-te la loc, Auggie, a zis tata blând.
— Toată lumea se va holba la mine la şcoală, am zis, izbucnind în
plâns.
— Scumpul meu, a zis mama. S-a întors în scaun şi m-a luat de
mână. Ştii că dacă nu vrei, nu trebuie să te duci. Dar am vorbit cu directorul
despre tine şi vrea foarte mult să te cunoască.
— Ce i-ai
spus despre mine?
— Cât de amuzant eşti, cât de bun şi de deştept. A rămas surprins
când i-am spus că ai citit Călăreţul Dragonilor2 la
numai şase ani. A zis: „Trebuie să-l cunosc neapărat pe băiatul ăsta!”
2 Carte
pentru copii scrisă de Cornelia Funke. 17
- MINUNEA
-
— I-ai
mai spus şi altceva? am zis.
Mama mi-a
zâmbit. Parcă mă îmbrăţişa cu zâmbetul ei.
— I-am povestit despre operaţiile tale şi despre cât eşti de
curajos.
— Aşadar
ştie cum arăt? am întrebat.
— I-am dus nişte fotografii de vara trecută, din Montauk, a zis
tata. I-am arătat fotografii cu toată familia. Şi fotografia aceea minunată cu
tine în barcă, ţinând calcanul.
— Ai fost
şi tu la şcoală?
Trebuie să recunosc, mă simţeam cam dezamăgit că participase şi el
la discuţie.
— Am vorbit amândoi cu
directorul, a zis tata. E un om foarte de treabă.
— O să-ţi
placă, a adăugat mama.
Am simţit
brusc că erau amândoi în aceeaşi tabără.
— Când
v-aţi întâlnit cu el? am întrebat.
— Ne-a
prezentat şcoala acum un an, a zis mama.
— Acum un an? am zis. Adică vă gândiţi la asta de un an întreg şi
mie nu mi-aţi spus nimic?
— Nici măcar nu ştiam dacă
vei fi admis, Auggie, mi-a răspuns mama. Este o şcoală unde se intră foarte
greu. Înscrierea acolo înseamnă un proces complicat. Nu mi s-a părut necesar
să-ţi spun şi să te pregăteşti, iar apoi să se dovedească că nu era nevoie.
— Dar ai dreptate, Auggie. Ar fi trebuit să-ţi spunem de luna
trecută, când am aflat că ai fost admis, a zis tata.
— Ne-am
dat seama prea târziu, bănuiesc, a oftat mama.
— Doamna aceea care a venit
cândva la noi acasă avea legătură cu asta? am întrebat. Cea care mi-a dat un
test?
— Da, a
zis mama, părând vinovată. Da, avea legătură.
— Mi-ai spus că a fost vorba despre un test de inteligenţă, am
zis.
— Ştiu, dar a fost o
minciună nevinovată, mi-a răspuns ea. Era un test de care aveai nevoie ca să
fii admis la şcoală. Te-ai descurcat foarte bine, dacă vrei să ştii.
— Deci
m-ai minţit, am zis.
18
— A fost o minciună nevinovată… Dar te-am minţit, aşa este.
Iartă-mă, a zis mama, încercând să-mi zâmbească.
Eu nu i-am răspuns la zâmbet, aşa că s-a întors şi a rămas
uitându-se înainte.
— Ce înseamnă
ca un miel dus la abator? am întrebat. Mama a oftat şi i-a aruncat tatei o
„privire”.
— N-ar fi trebuit să spun
asta, a zis tata, uitându-se la mine în oglinda retrovizoare. Nu este adevărat.
Mama şi cu mine te iubim enorm şi vrem să te protejăm cât de mult putem. Numai
că uneori vrem s-o facem în feluri diferite.
— Nu vreau să merg la şcoală, am zis, încrucişând braţele la
piept.
— Ţi-ar
prinde bine, Auggie, a zis mama.
— Poate că mă duc la anul,
am răspuns, uitându-mă pe fereastră.
— Anul ăsta ar fi mai bine,
Auggie, a zis mama. Ştii de ce? Pentru că ai merge în clasa a cincea, iar ăsta
este primul an de gimnaziu pentru toţi copiii. Nu vei fi doar tu copilul
nou-venit.
— Dar voi
fi singurul copil care arată cum arăt eu, am zis.
— Nu
încerc să spun că n-o să-ţi fie greu, o ştii şi tu, a răspuns mama. Dar va fi
bine pentru tine, Auggie. Îţi vei face o mulţime de prieteni. Vei învăţa
lucruri pe care nu le-ai putea învăţa niciodată de la mine.
S-a
întors din nou în scaun şi m-a privit.
— Când am vizitat şcoala, ştii ce am văzut în laboratorul de
ştiinţe? Un puişor care tocmai ieşea din ou. Era atât de drăguţ! Auggie,
într-un fel mi-a adus aminte de tine când erai bebeluş… Avea ochii tăi mari şi
căprui…
De obicei, îmi face plăcere
să-i aud vorbind despre mine la vârsta aceea. Uneori îmi vine să mă fac ghem şi
să-i las să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute peste tot. Mi-e dor să fiu mic şi să
nu ştiu atâtea. Dar acum nu eram în dispoziţia potrivită.
— Nu
vreau să merg, am zis.
19
— Ce-ai zice să te întâlneşti cu domnul Tushman, înainte să iei o
hotărâre? a întrebat mama.
— Cu
domnul Tushman?
— El este
directorul, a zis mama.
— Adică
domnul Poponeţ3?
— Ai dreptate, a zis tata, zâmbind şi privindu-mă în oglinda
retrovizoare. Îţi vine să crezi că există un astfel de nume, Auggie? Cine şi-ar
dori să-l cheme domnul Poponeţ?
Am zâmbit, chiar dacă nu voiam ca ei să vadă că zâmbesc. Tata era
singurul om din lume care mă putea face să râd indiferent cât de tare aş fi
vrut să nu râd.
— Auggie, ar trebui să mergi la şcoală numai ca să-i auzi numele
în difuzoare! a zis tata încântat. Îţi dai seama cât ar fi de amuzant? „Alo!
Alo! Îl căutăm pe domnul Poponeţ!”
Tata
vorbea stâlcit, cu vocea unei femei bătrâne.
— „Bună ziua, domnule Poponeţ! V-am văzut alergând în dosul
şcolii. Maşina dumneavoastră iar nu merge cu spatele? Bine
măcar că puteţi sta în fundul clasei.”
Am început să râd. Nu pentru că mi s-ar fi părut foarte nostim,
dar nu-mi mai venea să rămân furios.
— Se poate şi mai rău, să ştii, a continuat tata cu vocea lui
normală. Mama şi cu mine am avut la facultate o profesoară pe care o chema
domnişoara Tur4.
Mama
râdea deja şi ea.
— Serios?
am întrebat.
— Da, Roberta Tur, a răspuns mama, ridicând mâna ca şi cum ar fi
jurat. Bobbie Tur.
— Avea
nişte bucuţe uriaşe, a zis tata.
— Nate! a
zis mama.
— Ce
vrei? Mă refer la obrăjori.
— Mi-a venit o idee! a strigat tata. Hai să le stabilim o
întâlnire, fără să se cunoască! Vă daţi seama? „Domnişoară
3 Joc de cuvinte bazat pe
faptul că în limba engleză tush are sensul familiar de „fund”.
4 În original, miss
Butt. Butt înseamnă, în limba engleză, fund (sau tur).
20
Tur, faceţi cunoştinţă cu
domnul Poponeţ. Domnule Poponeţ, dânsa este domnişoara Tur.” S-ar putea
căsători şi ar avea o mulţime de copii pe care să-i cheme Funduleţ. Sau
Turuleţ…
— Sărmanul domn Tushman, a
răspuns mama, clătinând din cap. Auggie nici nu l-a cunoscut încă, Nate!
— Cine este domnul Tushman?
a întrebat Via, ameţită de somn.
Abia se
trezise.
—
Directorul de la noua mea şcoală, am răspuns eu.
21
Întâlnirea cu domnul Tushman
Aş fi avut şi mai mari
emoţii faţă de întâlnirea cu domnul Tushman dacă aş fi ştiut că urma să mă
întâlnesc şi cu nişte copii de la noua şcoală. Dar n-am ştiut nimic, aşa că
eram destul de voios. Mă gândeam într-una la toate glumele pe care le făcuse
tata despre numele domnului Tushman. M-am dus cu mama la Şcoala Beecher cu
câteva săptămâni înainte de începerea cursurilor. Domnul Tushman ne aştepta la
intrare şi când l-am văzut, am început din nou să chicotesc. Cu toate acestea,
nu arăta deloc aşa cum îmi închipuisem. Cred că mă aşteptam să aibă un fund
uriaş, dar nu era deloc aşa. Arăta cât se poate de normal. Era înalt şi slab.
Era bătrân, dar nu foarte bătrân. Părea de treabă. Mai întâi a dat mâna cu
mama.
— Bună ziua, domnule Tushman, mă bucur să ne revedem, a zis mama.
Vi-l prezint pe August, băiatul meu.
Domnul Tushman m-a privit drept în faţă, a zâmbit şi a dat din
cap. Mi-a întins mâna.
— Bună, August, a zis el, absolut normal. Îmi face plăcere să te
cunosc.
— Bună, am mormăit eu, lăsându-mi mâna în mâna lui şi privind în
jos, spre picioare.
Purta
adidaşi roşii.
— Să
ştii, a zis el, lăsându-se pe vine în faţa mea ca să nu mă mai uit la adidaşii
lui şi să fiu nevoit să-l privesc în faţă, să ştii că mama şi tatăl tău mi-au
spus totul despre tine.
— Adică
ce v-au spus? l-am întrebat.
— Poftim?
—
Dragule, vorbeşte mai tare! a zis mama.
— Ce v-au spus? am întrebat din nou, încercând să nu mai mormăi.
Recunosc, am prostul obicei să vorbesc cam încet.
— Că îţi place să citeşti, a zis domnul Tushman, şi că eşti un
mare artist.
Avea ochi
albaştri şi gene albe.
22
— Şi că te pasionează ştiinţa, aşa este?
— Îhî, am
zis eu, încuviinţând din cap.
— Avem câteva cursuri opţionale de ştiinţe la Beecher, a zis el.
Poate că o să te înscrii la unul dintre ele.
— Îhî, am zis eu, deşi habar n-aveam ce înseamnă un curs opţional.
— Eşti
gata să vizităm şcoala?
— Adică,
chiar acum? am întrebat.
— Ai crezut că ne vom uita
la filme? a zis el, ridicându-se în picioare.
— Nu mi-ai spus că vom vizita şcoala, i-am zis mamei pe un ton
acuzator.
— Auggie…
a început ea.
—
Totul va fi bine, August, a zis domnul Tushman,
întinzându-mi mâna. Îţi promit.
Cred că voia să-l iau de
mână, dar eu am luat-o de mână pe mama. A zâmbit şi a pornit spre intrare.
Mama m-a
strâns uşor de mână, dar n-am putut să-mi dau seama dacă asta însemna „te
iubesc” sau „iartă-mă”. Probabil era puţin din amândouă.
Singura şcoală în care mai fusesem era şcoala Viei, atunci când mă
duceam s-o văd pe Via la serbarea de primăvară. Această şcoală arăta cu totul
altfel. Era mai mică. Mirosea a spital.
23
Doamna Garcia cea de treabă
L-am urmat pe domnul
Tushman de-a lungul câtorva culoare. Nu era prea multă lume prin jur. Iar lumea
care era nu părea să mă bage în seamă. Poate că nici nu mă vedeau. Încercam să
mă ascund, în mers, după mama. Ştiu că sună copilăreşte din partea mea, dar
atunci nu mă simţeam prea curajos.
Am ajuns în cele din urmă într-o încăpere mică pe uşa căreia scria
BIROUL DIRECTORULUI. Înăuntru era un birou în spatele căruia stătea o doamnă
care părea de treabă.
— Dânsa
este doamna Garcia, a zis domnul Tushman, iar doamna i-a zâmbit mamei, şi-a
scos ochelarii şi s-a ridicat de pe scaun.
Mama i-a
strâns mâna.
— Isabel
Pullman, mă bucur să vă cunosc, a zis ea.
— Iar el
este August, a zis domnul Tushman.
Mama s-a tras puţin într-o
parte, ca să pot păşi înainte. Apoi s-a întâmplat un lucru pe care l-am mai
văzut şi înainte de un milion de ori. M-am uitat la doamna Garcia şi i-am văzut
ochii ferindu-se o secundă. S-a întâmplat atât de rapid, încât n-ar fi observat
nimeni, mai ales că restul feţei nici nu i s-a clintit. Zâmbea, şi avea un
zâmbet foarte strălucitor.
— Sunt foarte încântată să te cunosc, August, a zis ea,
întinzându-mi mâna să i-o strâng.
— Bună, am zis încet, întinzându-i şi eu mâna, dar nu am vrut s-o
privesc în faţă. Am continuat să mă uit la ochelarii ei, care atârnau de un
lănţişor prins în jurul gâtului.
— Ce
strânsoare fermă! a zis doamna Garcia.
Avea o
mână foarte caldă.
— Băiatul strânge mâna zdravăn, a confirmat şi domnul Tushman, şi
toată lumea a râs pe deasupra capului meu.
— Poţi
să-mi spui doamna G., a zis doamna Garcia.
Cred că vorbea cu mine, dar eu mă uitam acum la lucrurile de pe
biroul ei.
24
- R.J. PALACIO -
— Aşa îmi spun toţi:
„Doamnă G, mi-am uitat cifrul de la dulap”, „Doamnă G, mâine întârzii”, „Doamnă
G, vreau să-mi schimb cursul opţional”.
— De fapt, doamna G. conduce şcoala, a zis domnul Tushman, şi
oamenii mari au râs iarăşi cu toţii.
— Sunt aici în fiecare
dimineaţă de la şapte şi jumătate, a continuat doamna Garcia, privindu-mă în
continuare, în timp ce eu mă uitam la sandalele ei maro cu floricele mov la
catarame. Aşa că, dacă ai nevoie de ceva, August, mie trebuie să-mi ceri. Şi
poţi să-mi ceri tot ce vrei.
— Bine,
am murmurat.
— Ce copilaş drăgălaş, a zis mama, arătând spre o fotografie de pe
biroul doamnei Garcia. Este al dumneavoastră?
— Doamne, nu! a zis doamna Garcia, zâmbind cu toată gura acum,
foarte altfel decât zâmbetul strălucitor dinainte. M-aţi făcut fericită! E
nepotul meu.
— Ce drăguţ este! a zis mama, clătinând din cap. Cât e de mare?
— În fotografia asta cred
că avea cinci luni. Dar acum a crescut. Are aproape opt ani!
— Oho! a zis mama, dând în continuare din cap şi zâmbind. E
absolut minunat!
— Mulţumesc! a zis doamna Garcia, încuviinţând ca şi cum ar mai fi
avut ceva de spus despre nepotul ei.
Dar pe
urmă zâmbetul ei s-a mai micşorat puţin.
— Vom avea cu toţii foarte
multă grijă de August, i-a spus mamei, şi am văzut că a strâns-o uşor de mână.
M-am
uitat la faţa mamei şi mi-am dat seama că era la fel de emoţionată ca mine.
Cred că mi-a plăcut doamna Garcia, mai ales când nu zâmbea atât de strălucitor.
25
Jack Will, Julian şi Charlotte
L-am urmat pe domnul Tushman într-o mică încăpere din faţa
biroului doamnei Garcia. A vorbit tot timpul, cât a închis uşa şi s-a aşezat în
spatele biroului său mare, dar nu am prea dat atenţie la ce spunea. Mă uitam la
toate lucrurile de pe birou. Obiecte foarte interesante, precum un glob
pământesc care plutea în aer şi un cub Rubik din oglinzi mici. Mi-a plăcut mult
biroul lui. Mi-a plăcut că avea pe pereţi mici desene şi picturi făcute de
elevi, toate înrămate ca şi cum ar fi fost preţioase.
Mama s-a aşezat pe un scaun din faţa biroului domnului Tushman.
Deşi mai era un scaun alături, m-am hotărât să rămân în picioare lângă ea.
— De ce
dumneavoastră aveţi propria cameră, iar doamna
G. nu are? am întrebat eu.
— Adică
de ce am un birou? a zis domnul Tushman.
— Aţi
spus că ea conduce şcoala, am răspuns.
— Ei, am
glumit. Doamna G. este secretara mea.
— Directorul gimnaziului este domnul Tushman, mi-a explicat mama.
— Şi vi se spune domnul T? am întrebat eu, iar asta l-a făcut să
zâmbească.
— Ştii cine este domnul T.? a zis el. „Îmi pare rău de tine, ai
s-o păţeşti!”5 a continuat domnul Tushman cu vocea dură şi schimbată, ca şi
cum ar fi imitat pe cineva.
Habar
n-aveam despre ce vorbea.
— În orice caz, nimeni nu-mi spune domnul T., a zis domnul
Tushman, clătinând din cap. Deşi bănuiesc că mi se spune într-o mulţime de
feluri pe care nu le ştiu. Nu-i uşor de trăit cu un nume ca al meu, să
recunoaştem. Cred că înţelegi ce vreau să spun.
5 Imitaţie a cântăreţului
american de rap T-Bone, căruia i se mai spune şi „Domnul T.”.
26
- R.J. PALACIO -
Aici, recunosc, am râs de-a dreptul, pentru că înţelegeam exact ce
voia să spună.
— Mama şi tata au avut o profesoară pe care o chema domnişoara
Tur, am zis.
— Auggie!
a zis mama, dar domnul Tushman a râs.
— Asta-i
rău de tot, a zis domnul Tushman, clătinând din cap. Poate că eu n-ar trebui să
mă plâng. Bun, August, să-ţi spun ce m-am gândit să facem azi…
— Acela este un dovleac? am întrebat, arătând cu degetul spre un
tablou înrămat din spatele domnului Tushman.
— Auggie,
nu-i frumos să întrerupi, a zis mama.
— Îţi place? a zis domnul
Tushman, întorcându-se şi uitându-se la tablou. Şi mie îmi place. Am crezut şi
eu că este un dovleac, până când elevul care mi l-a dat mi-a explicat că, de
fapt, nu-i un dovleac. Este… ţine-te bine… un portret al meu! August, te întreb
şi pe tine: crezi că semăn chiar atât de tare cu un dovleac?
— Nu! am
răspuns eu, deşi credeam că da.
Ceva din felul în care i se
umflau obrajii atunci când zâmbea îl făcea să semene cu un felinar din dovleac.
Imediat ce m-am gândit la asta, mi-am dat seama cât era de caraghios: dovleac,
bucuţele obrajilor, domnul Poponeţ. Şi am început să râd un pic. Am clătinat din
cap şi mi-am acoperit gura cu mâna.
Domnul Tushman a zâmbit de
parcă mi-ar fi citit gândurile.
Am vrut să spun altceva, dar dintr-odată am auzit voci pe culoarul
de lângă birou. Nu exagerez deloc când spun că inima a început să-mi bată de
parcă aş fi alergat în cea mai lungă cursă din lume. Râsul s-a scurs din mine
imediat.
Când eram mic, nu-mi păsa dacă mă întâlneam cu alţi copii, pentru
că erau şi ei mici. Ceea ce e frumos la copiii mici e că nu încearcă să-ţi
spună vorbe ca să te rănească intenţionat, chiar dacă uneori îţi spun vorbe
care te rănesc. Ei nu ştiu, de fapt, ce spun. Dar copiii mari ştiu întotdeauna
ce spun. Iar asta, pentru mine, nu e amuzant deloc. Anul
27
trecut mi-am lăsat părul
lung dintr-un motiv foarte clar: pentru că îmi place cum îmi acoperă bretonul
ochii. Mă ajută să mă apăr de lucrurile pe care nu vreau să le văd.
Doamna Garcia a bătut la
uşă şi a băgat capul înăuntru.
— Au
venit, domnule Tushman, a zis ea.
— Cine a
venit? am întrebat.
— Mulţumesc, i-a spus domnul
Tushman doamnei Garcia. August, m-am gândit că ar fi o idee bună să cunoşti
câţiva dintre elevii cu care vei fi în aceeaşi clasă anul acesta. O să faceţi
un tur al şcolii, să vezi şi tu cum stau lucrurile, ca să zic aşa.
— Nu
vreau să cunosc pe nimeni, i-am spus mamei.
Dar m-am
trezit dintr-odată cu domnul Tushman în faţa mea. Mi-a pus mâinile pe umeri,
s-a aplecat şi mi-a şoptit la ureche:
— Totul
va fi bine, August. Sunt copii buni, te asigur.
— N-o să păţeşti nimic, Auggie, mi-a şoptit şi mama cu toată
convingerea.
Înainte ca ea să poată spune altceva, domnul Tushman a deschis uşa
biroului.
—
Intraţi, copii, a zis el.
Au intrat
doi băieţi şi o fată. Niciunul dintre ei nu s-au uitat la mine sau la mama. Au
rămas în uşă şi l-au privit fix pe domnul Tushman, ca şi cum vieţile lor ar fi
depins de el.
— Vă mulţumesc foarte mult
că aţi venit, copii, mai ales că şcoala începe abia peste o lună, a zis domnul
Tushman. Aţi avut o vacantă frumoasă?
Au dat cu toţii din cap aprobator, dar n-a spus niciunul nimic.
— Grozav, a zis domnul Tushman. Copii, vreau să faceţi cunoştinţă
cu August, care va veni de anul acesta la noi la şcoală. August, aceşti copii
sunt elevi la Şcoala Beecher încă de la grădiniţă. Până acum au învăţat în
clădirea şcolii primare, dar ştiu totul despre programul gimnaziului. Întrucât
veţi fi în aceeaşi clasă, m-am gândit că ar fi frumos
28
- R.J. PALACIO -
să vă cunoaşteţi puţin înainte să înceapă şcoala. Bun. Copii, el
este August. August, el este Jack Will.
Jack Will s-a uitat la mine şi mi-a întins mâna. Când i-am
strâns-o, a schiţat un zâmbet, a spus „Salut” şi s-a uitat imediat în jos.
— El este
Julian, a zis domnul Tushman.
— Salut,
a zis Julian, şi a făcut exact la fel ca Jack Will. Mi-a strâns mâna, s-a
străduit să zâmbească şi s-a uitat
imediat
în jos.
— Iar ea
este Charlotte, a zis domnul Tushman.
Charlotte avea cel mai blond păr pe care l-am văzut vreodată. Nu
mi-a întins mâna, dar a fluturat-o repede şi mi-
a zâmbit.
— Bună,
August. Mă bucur să te cunosc, a zis ea.
— Bună,
am răspuns, uitându-mă în jos.
Charlotte purta o pereche de sandale Crocs de culoare verde
aprins.
Domnul Tushman şi-a apropiat palmele ca şi cum ar fi urmat să
aplaude.
— M-am gândit, dragii mei, a zis el, să-i arătaţi şcoala lui August.
Ce-ar fi să începeţi de la etajul trei? Acolo va fi clasa voastră, în sala 301.
Doamnă G., este…
— Da, sala 301! a strigat doamna Garcia din cealaltă cameră.
— Sala 301, a încuviinţat din cap domnul Tushman. Pe urmă îi
puteţi arăta lui August laboratoarele de ştiinţe şi sala calculatoarelor. După
aceea coborâţi la etajul doi, în bibliotecă şi la sala de spectacole. Nu uitaţi
să-i arătaţi şi cantina.
— N-ar
trebui să mergem şi în sala de muzică? a întrebat
Julian.
— Ba da, bună idee, a zis domnul Tushman. August, cânţi la vreun
instrument?
— Nu, am
zis.
29
- MINUNEA -
Nu era chiar subiectul meu
preferat, ţinând cont de faptul că nu am urechi. Adică am, dar nu arată ca
nişte urechi normale.
— S-ar putea să-ţi placă oricum să vezi sala de muzică, a zis
domnul Tushman. Avem o gamă variată de instrumente de percuţie.
— August, mereu ţi-ai dorit să înveţi să cânţi la tobe, a zis
mama, încercând să mă facă să mă uit la ea.
Dar eu aveam ochii acoperiţi de breton şi mă uitam la o bucată
veche de gumă de mestecat lipită sub biroul domnului Tushman.
— Grozav! Ce-ar fi să porniţi? a zis domnul Tushman. Şi să vă
întoarceţi…
Domnul
Tushman s-a uitat la mama.
— Să vă
întoarceţi peste o jumătate de oră, bine?
Cred că
mama a încuviinţat din cap.
—
Ţie îţi convine aşa, August? m-a întrebat domnul
Tushman.
Eu n-am
răspuns.
— Îţi
convine, August? a repetat mama.
De data asta m-am uitat la ea. Voiam să vadă cât eram de furios.
Dar i-am zărit faţa şi am încuviinţat, pur şi simplu. Părea mult mai speriată
decât mine.
Ceilalţi
copii au pornit spre uşă, aşa că i-am urmat.
— Ne vedem curând, a zis mama, cu vocea mai ascuţită decât de
obicei.
Nu i-am
răspuns.
30
Turul şcolii
Jack
Will, Julian, Charlotte şi cu mine am ajuns într-un hol mare, unde era o scară
lată. Am urcat la etajul trei fără să rostească nimeni nicio vorbă.
Ajunşi în capătul scărilor, am pornit pe un culoar plin cu uşi.
Julian a deschis-o pe cea pe care scria 301.
— Aceasta este clasa
noastră, a zis el, stând în uşa deschisă pe jumătate. O avem la dirigenţie pe
doamna Petosa. Se spune că e de treabă, mai ales ca dirigintă. Dar că e foarte
severă ca profesoară de matematică.
— Nu-i adevărat, a zis
Charlotte. Sora mea a avut-o profesoară anul trecut şi a spus că este foarte
drăguţă.
— Eu n-am
auzit la fel, a răspuns Julian, dar nu contează. A închis uşa şi a pornit mai
departe pe culoar.
— Aici
este laboratorul de ştiinţe, a zis la următoarea uşă. La fel ca mai înainte, a
rămas în picioare în faţa uşii
deschise pe jumătate şi a
început să vorbească. Nu s-a uitat niciodată la mine în tot acest timp, ceea ce
era în regulă, pentru că nici eu nu mă uitam la el.
— Nu ştim
cu cine vom face cursul de ştiinţe până când nu începe şcoala. Dar toţi l-am
vrea pe domnul Haller. L-am avut şi în şcoala primară. Venea la ore şi cânta la
o tubă uriaşă.
— Era un
corn bariton, a zis Charlotte.
— Ba era
o tubă, a răspuns Julian, închizând uşa.
— Frate, lasă-l să intre şi să se uite în jur, a zis Jack Will,
trecând pe lângă Julian şi deschizând uşa larg.
— Intră,
dacă vrei, a zis Julian.
A fost
prima dată când s-a uitat la mine.
Am ridicat din umeri şi am intrat. Julian s-a ferit repede din
calea mea, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l ating când trec pe lângă el.
— Nu-i mare lucru de văzut, a zis Julian, venind după mine.
A început
să-mi arate obiectele din încăpere.
31
- MINUNEA -
— Acela este incubatorul. Chestia aia neagră este tabla. Astea
sunt băncile. Astea sunt scaunele. Acelea sunt lămpile Bunsen. Asta e o planşă
ştiinţifică scârboasă. Asta e cretă. Ăsta e burete.
— Sunt sigură că ştie ce-i
acela un burete, a zis Charlotte, cu un ton asemănător cu al Viei.
— De unde să ştiu dacă ştie? a întrebat Julian. Domnul Tushman a
spus că n-a mai fost la şcoală niciodată.
— Ştii ce
este un burete, nu-i aşa? m-a întrebat Charlotte. Recunosc că mă simţeam atât
de emoţionat, încât nu
ştiam ce
să spun sau ce să fac altceva decât să mă uit în podea.
— Ştii să
vorbeşti? m-a întrebat Jack Will.
— Da, am
încuviinţat.
Încă nu
mă uitasem direct la niciunul dintre ei.
— Şi ştii
ce este un burete, nu? a întrebat din nou Jack
Will.
— Sigur,
am mormăit.
— Ţi-am spus că nu-i nimic de văzut aici, a zis Julian, ridicând
din umeri.
— Am o întrebare… am zis, încercând să-mi controlez vocea să nu
tremure. Ce înseamnă clasă şi dirigenţie? Este o materie?
— Nu,
clasa este grupul din care faci parte, mi-a explicat
Charlotte, fără să ia în
seamă zâmbetul superior al lui Julian. Vii la şcoală în fiecare dimineaţă în
acelaşi loc şi ai o dirigintă care face prezenţa şi care se ocupă de tine.
Într-un fel, dirigenţia e o materie principală, doar că nu înveţi ceva anume.
Adică înveţi ceva, dar ceva care…
— Cred că
a înţeles, Charlotte, a zis Jack Will.
— Ai
înţeles? m-a întrebat Charlotte.
— Da, am
încuviinţat eu.
— Bine, atunci hai să plecăm de aici, a zis Jack Will, luând-o la
picior.
— Aşteaptă, Jack. Trebuie să-i răspundem la toate întrebările, a
zis Charlotte.
32
Jack Will
s-a întors, dând ochii peste cap.
— Mai ai
şi alte întrebări? a zis el.
—
Nu cred, i-am
răspuns. Ba da. Te cheamă Jack sau
Jack
Will?
—
Prenumele meu este Jack. Will este numele de familie.
— Domnul Tushman te-a prezentat Jack Will, aşa că am crezut…
— Ha! Ai
crezut că îl cheamă Jackwill6! a râs
Julian.
— Da, unii îmi spun amândouă numele, a zis Jack, ridicând din
umeri. Nu ştiu de ce. Acum putem pleca?
— Hai să continuăm cu sala de spectacole, a zis Charlotte,
conducându-ne pe toţi afară din laboratorul de ştiinţe. Este foarte interesantă.
O să-ţi placă, August.
6 Joc de cuvinte pornind de
la asemănarea numelui Jack Will cu goodwill, care înseamnă
bunăvoinţă, generozitate. Jack Will face trimitere la un posibil
„Jack Binevoitorul”.
33
Sala de spectacole
În timp ce ne îndreptam spre etajul al doilea, Charlotte nu s-a
oprit nicio clipă din vorbit. Mi-a povestit Oliver7, piesa
pe care o montaseră cu un an în urmă. Ea îl jucase pe Oliver, chiar dacă era
fată. În timp ce spunea asta, a deschis larg o uşă dublă care dădea într-un amfiteatru
uriaş. La celălalt capăt al sălii era o scenă.
Charlotte a început să zburde spre scenă. Julian a alergat după
ea, dar s-a oprit la mijlocul intervalului dintre scaune.
— Haide!
a zis el, făcându-mi semn să-l urmez. M-am conformat.
— Au fost
sute de oameni în public în seara aceea, a zis
Charlotte, iar mie mi-a luat câteva secunde ca să-mi dau seama că
vorbea tot despre Oliver. Am fost teribil de emoţionată. Aveam
atâtea replici şi o mulţime de cântece de interpretat! A fost foarte, foarte, foarte
greu!
Deşi
vorbea cu mine, nu se uita la mine prea mult.
— În seara premierei, părinţii mei au stat în spatele
amfiteatrului, acolo unde este Jack acum. Dar când luminile sunt stinse, nu se
vede atât de departe. Aşa că întrebam: „Unde sunt părinţii mei? Unde sunt
părinţii mei?” Iar domnul Resnick, profesorul de teatru şi de desen, mi-a spus:
„Charlotte, nu te mai purta ca o vedetă răsfăţată!” I-am dat dreptate. Pe urmă
mi-am zărit părinţii şi totul a fost cât se poate de bine. N-am uitat nici măcar
o replică.
În timp ce Charlotte vorbea, am observat că Julian mă studia cu
coada ochiului. Oamenii fac asta deseori în prezenţa mea. Ei cred că eu nu bag
de seamă cum se uită la mine, dar eu îi ghicesc după cum înclină capul. M-am
întors să văd unde s-a dus Jack. Rămăsese în spatele amfiteatrului, ca şi cum
s-ar fi plictisit.
— Punem
în scenă o piesă în fiecare an, a zis Charlotte.
7 Piesă de teatru (uneori
muzicală) adaptată după romanul Oliver Twist de Charles
Dickens.
34
— Nu cred că el o să vrea să joace în vreuna, Charlotte, a zis
sarcastic Julian.
— Poţi să
participi la o piesă şi fără să apari pe scenă, i-a răspuns Charlotte,
uitându-se la mine. Poţi face luminile. Poţi picta decorul.
— Sigur,
magie curată! a zis Julian, pocnind din degete.
— Dar nu-i nevoie să optezi pentru cursul de teatru, dacă nu vrei,
a zis Charlotte, ridicând din umeri. Există şi cursuri de dans, există cor sau
orchestră. Există şi cursuri despre cum să devii lider.
— Numai tâmpiţii învaţă cum
să devină lideri, a întrerupt-o Julian.
— Julian, eşti absolut
insuportabil, a zis Charlotte, iar el a început să râdă.
— Eu voi
alege cursul opţional de ştiinţe, am spus.
— Grozav!
a zis Charlotte.
Julian
m-a privit fix.
— Cursul de ştiinţe
este, pe cât probabil, cel mai greu dintre cursurile
opţionale, a zis el. Nu te supăra, dar dacă n-ai mai fost niciodată la
scoală, de ce te crezi suficient de deştept ca să alegi cursul de ştiinţe? Ai
mai studiat înainte ştiinţa? Vorbesc despre ştiinţa adevărată, nu despre trusele
de jucărie pentru experienţe.
— Da, am
zis eu.
— Julian,
August a învăţat acasă, a zis Charlotte.
— S-au dus profesorii la el acasă? a întrebat Julian, părând
nedumerit.
— Nu, l-a
învăţat mama lui, a răspuns Charlotte.
— Este
profesoară? a zis Julian.
— Mama ta
e profesoară? m-a întrebat Charlotte.
— Nu, am
răspuns.
— Aşadar, nu e o profesoară
adevărată! a zis Julian, ca şi cum ar fi dovedit ce era de dovedit. Asta vreau
să spun. Cum te poate învăţa ştiinţele cineva care nu este cu adevărat profesor?
35
— Sunt sigură că o să te descurci bine, a spus Charlotte,
uitându-se la mine.
— Hai să mergem la bibliotecă, a strigat Jack, cu o voce foarte
plictisită.
— De ce
ai părul atât de lung? m-a întrebat Julian.
Părea că se supărase. N-am ştiut ce să-i răspund, aşa că am
ridicat din umeri.
— Pot să
te întreb ceva? a zis el.
Am
ridicat din nou din umeri. Nu tocmai mă întrebase ceva?
— Care-i treaba cu faţa ta?
Ai fost prins într-un incendiu sau ce?
— Julian,
te porţi necuviincios! a zis Charlotte.
— Nu mă port necuviincios, a zis Julian. Am pus doar o întrebare.
Domnul Tushman a zis că putem pune întrebări, dacă vrem.
— Dar nu întrebări
grosolane, a zis Charlotte. De altminteri, aşa s-a născut. Ne-a spus domnul
Tushman. Dar tu n-ai fost atent.
— Ba am fost atent! a zis Julian. Dar m-am gândit că poate a fost
prins şi într-un incendiu.
— Doamne,
Julian! a zis Jack. Taci din gură!
— Ba tu
să taci din gură! a strigat Julian.
— Haide,
August, a zis Jack. Hai să mergem la bibliotecă. M-am luat după Jack şi am
ieşit din amfiteatru. Mi-a ţinut
uşa dublă deschisă până am
trecut de ea şi m-a privit direct în faţă, parcă provocându-mă să fac la fel.
L-am privit şi am zâmbit. Nu ştiu, dar uneori senzaţia că îmi vine să plâng se
poate transforma în dorinţa de a izbucni în râs. Probabil că sentimentul acela
l-am avut şi atunci, pentru că am zâmbit ca şi cum urma să încep să chicotesc.
Problema este că, din cauza feţei mele, oamenii care nu mă cunosc foarte bine
nu-şi dau seama întotdeauna că zâmbesc. Colţurile gurii mele nu se ridică în
sus, ca la restul lumii. Gura mea doar se întinde de-a latul feţei. Dar Jack
Will şi-a dat seama cumva că i-am zâmbit. Şi mi-a zâmbit şi el.
36
— Julian e un nesuferit, mi-a şoptit el înainte ca Julian şi Charlotte
să ajungă lângă noi. Dar, frate, trebuie să zici şi tu ceva.
A spus toate astea foarte
serios, ca şi cum dorea să mă ajute. Am încuviinţat, în timp ce Julian şi
Charlotte ne-au ajuns din urmă. Am rămas tăcuţi o clipă, clătinând toţi din cap
şi uitându-ne în podea. Pe urmă l-am privit direct pe Julian.
— Apropo,
se spune doar „probabil”, am zis.
— Despre
ce vorbeşti?
— Ai spus
mai devreme „pe cât probabil”.
— N-am
spus aşa ceva!
— Ba da! mi-a dat dreptate Charlotte. Ai spus: „Cursul de ştiinţe
este, pe cât probabil, cel mai greu dintre cursurile
opţionale.” Te-am auzit bine.
— N-am
spus în niciun caz aşa ceva, a insistat Julian.
— Nu
contează, a zis Jack. Las-o baltă!
— Da, las-o baltă, a întărit Charlotte, coborând scările în urma
lui Jack, către următorul etaj.
M-am luat după ei, dar
Julian mi-a tăiat calea, făcându-mă să mă împiedic.
— Vai, te
rog să mă ierţi, a zis Julian.
Dar mi-am dat seama din felul în care s-a uitat la mine că nu-i
părea rău deloc.
37
Înţelegerea
Când
ne-am întors în birou, mama şi domnul Tushman stăteau de vorbă. Doamna Garcia a
fost prima care ne-a văzut venind şi a afişat imediat zâmbetul ei strălucitor.
— Ei, August, ce părere ai?
Ţi-a plăcut ce ai văzut? m-a întrebat ea.
— Da, am
aprobat eu, uitându-mă la mama.
Jack, Julian şi Charlotte
au rămas la uşă, neştiind unde să se ducă sau dacă mai era nevoie de ei. M-am
întrebat ce altceva mai aflaseră despre mine înainte să mă cunoască.
— Ai
văzut puişorul de găină? m-a întrebat mama. Am clătinat din cap, dar a
intervenit Julian.
— Vă referiţi la puişorii de găină din laboratorul de ştiinţe?
Aceia sunt donaţi unei ferme la sfârşitul fiecărui an şcolar.
— Aha, a
zis dezamăgită mama.
— Dar anul viitor va ieşi o altă serie de puişori, a adăugat
Julian. August îi va putea vedea la primăvară, la cursul de ştiinţe.
— Ce bine! a zis mama, uitându-se la mine. Erau atât de drăgălaşi,
August…
Mi-aş fi dorit să nu-mi vorbească de parcă aş fi fost bebeluş,
atunci când erau şi alţii de faţă.
— August, a zis domnul Tushman, băieţii ăştia ţi-au arătat ce te
interesa sau vrei să vezi mai mult? Îmi dau seama că am uitat să le spun să-ţi
arate sala de sport.
— I-am
arătat-o, domnule Tushman, a zis Julian.
—
Excelent! a zis domnul Tushman.
— Şi i-am
povestit despre piesa şcolii şi despre cursurile opţionale, a zis Charlotte.
Vai! a exclamat ea dintr-odată. Am uitat să-i arătăm atelierul de artă!
— Nu-i
nimic, a zis domnul Tushman.
— Dar i-l
putem arăta acum, s-a oferit Charlotte.
— Nu trebuie s-o luăm pe Via? am întrebat-o eu pe mama. Era
semnalul stabilit între noi prin care îi comunicam
mamei că doream cu adevărat să plec.
38
- R.J. PALACIO -
— Ai
dreptate, a zis mama, ridicându-se.
Mi-am dat
seama că se prefăcuse că se uită la ceas.
— Îmi pare
rău. Am pierdut noţiunea timpului. Trebuie s-o luăm pe fiica mea de la noua ei
şcoală. A făcut şi ea o vizită neoficială acolo, chiar azi.
Partea
asta nu era o minciună. Via se dusese într-adevăr să-şi vadă noua şcoală.
Minciuna era că trebuia s-o luăm noi de acolo. Nici gând! Urma să vină acasă
mai târziu, cu tata.
— La ce şcoală merge? a întrebat domnul Tushman, ridicându-se.
— Începe
la toamnă Liceul Faulkner.
—
Excelent! Nu-i un liceu la care se intră uşor. Bravo ei!
— Vă mulţumesc, a zis mama, dând aprobator din cap. Dar va avea
ceva de mers până-acolo. Mai întâi cu metroul până la staţia de pe strada 86,
apoi cu autobuzul ca să traverseze spre partea de est a oraşului. Face o oră,
deşi cu maşina nu sunt decât cincisprezece minute.
— Dar merită efortul, a zis domnul Tushman. Ştiu nişte copii care
s-au dus la Faulkner şi le-a plăcut enorm.
— Chiar trebuie să plecăm,
mamă, am zis eu, trăgând-o de geantă.
Ne-am luat rămas-bun destul
de repede. Mi-am dat seama că domnul Tushman a fost cam surprins că plecăm atât
de brusc şi am început să mă gândesc dacă nu avea să-i acuze de asta pe Jack şi
pe Charlotte, deşi singurul care mă făcuse să mă simt prost era Julian.
— Toată lumea a fost foarte
drăguţă, l-am asigurat pe domnul Tushman înainte să plecăm.
— Abia aştept să devii elevul nostru, a spus domnul Tushman,
bătându-mă uşurel pe spate.
— La revedere, le-am spus lui Jack, Charlottei şi lui Julian, dar
fără să mă uit la ei.
De fapt, n-am ridicat privirea până când n-am ieşit din clădire.
39
