,,Print si cersetor'' de Mark Twain

Print si cersetor

 de Mark Twain 

Capitolul I

Naşterea prinţului şi a cerşetorului

În străvechea cetate a Londrei, într-o zi ca toate celelalte, din al doilea pătrar la celui de-al şaisprezecelea veac, a venit pe lume un băieţaş într-o familie săracă, pe nume Canty, care nu-i dorise naşterea.

În aceeaşi zi s-a născut alt copil englez, al unei familii bogate,  pe nume Tudor – care dorea din tot sufletul venirea lui pe lume.

Înreaga familie dorea acelaşi lucru. Poporul englez îi dusese atât de mult dorul şi-şi pusese atâta nădejde în naşterea lui, încât acum – că se născuse cu adevărat – mulţimea aproape-şi pierduse minţile de fericire.

Oameni care abia dacă se văzuseră vreodată se îmbrăţişau, se sărutau şi vărsau lacrimi de bucurie. Toată lumea era în sărbătoare: mărimile, ca şi cei umili, bogaţii, ca şi săracii, petrecură, dănţuiră şi cântară, se înduioşară şi-aşa o ţinură strună, zile şi nopţi în şir. In timpul zilei îţi bucura ochii priveliştea Londrei, cu steagurile-i voioase fluturând în fiecare balcon şi pe creasta fiecărui acoperiş şi cu alaiurile strălucite, care străbăteau străzile. Noaptea era de asemeni o desfătare să priveşti oraşul, cu focuri mari sărbătoreşti, aprinse la fiecare răspântie şi cu cetele de oameni ce se veseleau în jurul lor.

În întreaga Anglie nu se mai vorbea de altceva decât despre noul născut, Eduard Tudor, prinţ de Wales, care dormea înfăşat în scutece de mătase şi atlaz, fără s-aibă habar de toată zarva şi hărmălaia din juru-i, fără să ştie că semeţii lorzi şi trufaşele lor doamne îl dădăcesc şi veghează asupra-i, şi fără să-i pese câtuşi de puţin de asta.

Dar nimeni nu sufla nici un cuvinţel despre celălalt prunc, Tom Canty, învelit în bietele lui zdrenţe – nimeni, afară de familia de cerşetori al cărei trai tocmai îl tulburase cu venirea sa pe lume.

Capitolul II

Copilăria lui Tom

…………………………………………………….

Dar lui Tom i se părea că o duce de ajuns de bine, mai cu seamă vara. Cerşea doar atât cât să nu-şi pună pielea în joc, căci legile împotriva cerşetoriei erau aspre şi pedepsele grele, aşa că-i rămânea vreme destulă ca să asculte încântătoarele basme şi legende pe care i le spunea bunul părinte Andrew — despre uriaşi şi zâne, despre pitici şi duhuri puternice, despre castele

fermecate şi crai şi despre prinţi a căror strălucire îţi ia ochii! Tot ascultându-le, aceste poveşti minunate îl înaripară, şi nopţi de-a rândul,culcat pe mâna de paie scârboase, sleit de oboseală, mort de foame si a scăpat din vreo snopeală, băiatul îşi descătuşa închipuirea în întuneric şi uita curând de durerile şi suferinţele sale!

Zugrăvindu-şi tablourile pline de desfătare ale vieţii pe care o ducea un prinţişor răsfăţat, în vreun palat regal. Cu vremea, o dorinţă arzătoare începu să nu-i dea pace zi şi noapte: să vadă cu ochii lui un prinţ adevărat.Pomenise odată despre asta tovarăşilor lui de joacă din Curtea Gunoaielor, dar ei îl luaseră peste picior şi-1 batjocoriseră atât de nemilos, încât după aceea fu bucuros să-şi păstreze visul pentru el.

Treptat, tot citind şi visând întruna la viaţa prinţilor, Tom fu atât de puternic înrâurit, încât fără să-şi dea seama, începu să facă pe prinţul. Graiul şi purtările sale deveniră ciudat de simandicoase, potrivite cu ceremonialul curţii regale, spre neţărmurita înveselire a prietenilor săi apropiaţi. Dar, zi cu zi, influenţa lui Tom asupra băieţilor creştea şi cu timpul ei ajunseseră să-1 socotească, cu un fel de respect amestecat cu teamă, drept o fiinţă deosebită.

Părea că ştie atât de multe şi putea să spună şi să facă lucruri atât de minunate!

Şi după toate, avea atâta înţelepciune, o minte atât de pătrunzătoare! (…) Oameni în toată firea veneau de multe ori la Tom după o povaţă şi rămâneau adesea uimiţi, văzând cât de plină de miez bine cumpănită era judecata lui. Într-un cuvânt, devenise un adevărat erou pentru toţi cei care-1 cunoşteau, afară de familia sa, căci numai ei nu vedeau nimic de soi într-însul.

După o bucată de vreme, Tom îşi înjghebă în taină o curte regală. E1 însuşi era prinţul, tovarăşii săi de joacă preferaţi erau străjerii, şambelanii, scutierii, sfetnicii, lorzii şi doamnele din suită, şi familia regală.

Capitolul III

Întâlnirea lui Tom cu Prinţul

Micul şi sărmanul Tom, în zdrenţele lui, se apropie şi tocmai trecea de santinele -cu pas încet şi sfios – în vreme ce în piept inima îi bătea tare şi nădejdea-i creştea, când deodată zări printre zăbrelele de aur o privelişte care aproape câ-1 făcu să ţipe de bucurie. În parc, îndărătul zăbrelelor, era un băiat frumuşel la chip, cu obrazul ars şi bronzat de jocuri şi sport în aer liber, îmbrăcămintea lui era numai mătăsuri şi atlazuri fermecătoare, scânteind de giuvaeruri; la şold purta o mică spadă încrustată cu nestemate şi un jungher; în picioare gingaşe cizmuliţe lungi până la genunchi, cu tocuri roşii, iar pe cap o tocă stacojie, pusă ştrengăreşte, cu pene ce-i atârnau într-o parte, prinse cu o piatră rară, mare şi scăpărătoare. Câţiva nobili în straie ca-n basme, stăteau în preajma sa — nici vorbă, slujitorii lui. Ah! Era un prinţ, un prinţ viu, un prinţ adevărat, fără nici o umbră de îndoială. Ruga fierbinte, izvorâtă din inima băieţaşului cerşetor, fusese în sfârşit ascultată.

De tulburare, lui Tom i se tăie răsuflarea, iar ochii i se măriră de uimire şi încântare. Toate gândurile pieiră pe dată din mintea sa şi-o singură dorinţă puse stăpânire pe el: să se apropie de prinţ şi să-1 privească îndelung, să-1 soarbă din ochi. Până să se dumirească bine ce-i cu el, îşi lipise faţa de zăbrelele porţii. În clipa următoare unul din ostaşi îl smulse şi-1 îmbrânci cu asprime, de se duse învârtindu-se până-n mijlocul cetei de gură-cască de la ţară şi trântori de oraş care căscau gura. Ostaşul zise:

– Hei, cerşetorule, ia seama cum te porţi!

Gloata râse şi-şi bătu joc de Tom, dar tânărul prinţ se repezi ca o săgeată la poartă, cu obrajii îmbujoraţi şi ochii scânteind de indignare, şi strigă:

— Cum de-ai cutezat să te porţi în chipul acesta cu un băiat sărman? Cum de-ai cutezat a năpăstui astfel pe cel mai umil supus al tatălui meu, regele? Deschide porţile şi dă-i drumul înăuntru!

Să fi văzut atunci cum şi-a mai azvârlit gloata aceea nestatornică pălăriile în văzduh. Să-i fi vUzut ce urale scoteau şi cum mai ţipau:

– Trăiască ani mulţi şi îndelungaţi Prinţul tic Wales!

…………………………………………….

-(…) Dar mai bine spune-mi câte ceva despre Curtea Gunoaielor în care stai. Acolo viaţa ţi se scurge plăcut?

– Da, cu adevărat, nu-ţi fie cu supărare, Înălţimea ta, fără doară când te încearcă foamea. Vin pe la noi păpuşari şi saltimbanci, cu maimuţoi – să vezi ce făpturi năstruşnice mai sunt, şi mai sunt şi comedii în care cei ce le joacă strigă şi se luptă straşnic între dânşii, până cad toţi la pământ şi-i o minunăţie să-i vezi şi costă numai un gologan — doar că tare trudnic este să-1 capeţi, nu-ţi fie cu supărare, Înălţimea Ta.

—Spune-mi mai departe.

— Uneori,  noi,  băieţii din Curtea Gunoaielor, ne luptăm între noi cu bâtele. Prinţului în scăpărară ochii. Zise:

— Pe legea mea, aşa ceva mi-ar fi pe plac. Spune mai departe.

— Ne luăm la întrecere, Alteţă, să vedem care din noi e mai iute de picior.

– Tare mult mi-ar place şi mie. Urmează-ţi vorba.

— Vara, înălţimea Ta, ne bălăcim şi înotăm în canal şi prin râu şi fiecare îşi vâră

capul sub apă şi-1 împroaşcă cu stropi şi se cufundă şi se dă peste cap.

– Ar preţui cât regatul tatălui meu să mă bucur de toate astea măcar o singură dată. Rogu-te, mai departe.

– Jucăm hora şi cântăm în jurul Pomului de mai în Cheapside! Ne zbenguim în nisip! Fiecare îşi acoperă vecinul până la gât şi uneori face turte de noroi, ţii, ce frumos mai e noroiul, n-are seamăn pe lume! Şi zburdăm prin noroi, curat ca porcii, înălţimea Ta, iertate fie-mi cuvintele.

– O, te rog, pune capăt vorbelor tale, îmi stârneşte cheful de joacă! De m-aş putea înveşmânta în straie asemenea alor tale şi picioarele să-mi descalţ şi să mă tăvălesc prin noroi o dată, o dată numai, fără ca nimenea sa ma mustre ori sa mă oprească, mai ca aş uita cu totul de coroana.

– Iar eu, de m-aş putea înveşmânta o dată, mărite prinţ, precum eşti Luminăţia Ta înveşmântat — doar o dată …

— Oho, te-ai învoi la aceasta? Atunci aşa vom face. Azvârle-ţi zdrenţele şi îmbracă minunăţiile acestea, băiete. Fericirea ne va fi scurtă, dar cu atât mai plăcută. Hai să petrecem câtă vreme ni-i îngăduit şi să ne schimbăm iară, până nu vin să ne tulbure.

Peste câteva minute, micul prinţ de Wales era dichisit cu zdrenţele fâlfâitoare ale lui Tom, iar micul Prinţ al Sărăciei era împopoţonat cu penajul fălos al regalităţii. Se duseră amândoi şi se priviră alături într-o oglindă mare şi ce să vezi? Parcă nu s-ar fi făcut nici o schimbare!

Capitolul XXX

Urcuşul lui Tom

În timp ce adevăratul rege cutreiera ţara îmbrăcat şi hrănit ca vai de lume, când bătut şi batjocorit de vagabonzi, când aruncat într-o temniţă, laolaltă cu tâlharii şi ucigaşii, socotit de toţi, fără deosebire, drept un descreierat şi un şarlatan, falsul rege Tom Canty avea parte de o experienţă cu totul deosebită.

Când   1-a   văzut   ultima   dată, regalitatea tocmai începea să aibă şi o latură luminoasă pentru el. Aceasta îl încuraja tot mai mult, în fiece zi: în foarte scurtă vreme viaţa lui devenise aproape numai raze de soare şi desfătare. Băiatul îşi alungase spaimele; îngrijorările sale păliseră şi pieriseră; stânjenirea îi dispăruse, fiind înlocuită de o purtare degajată şi încrezătoare. Exploata mina de informaţii – băiatul care primea bătăile – cu profit din ce în ce mai mare.

Ordona să fie primite lady Elizabeth şi lady Jane Gray când avea chef de joacă ori să stea de vorbă şi se scutea de prezenţa lor când nu mai avea chef de discutat, cu gesturile fireşti ale unui om deprins demult cu asemenea isprăvi. Acum nu-l mai încurca defel faptul ca aceste ilustre personaje îi sărutau mâna la despărţire.

Ajunse să-i placă alaiul falnic care-1 însoţea la culcare şi ceremonia solemnă şi complicată a îmbrăcării, dimineaţa. Deveni pentru el o plăcere mândră să păşească spre sala de mâncare, în mijlocul unei sclipitoare suite de falnici nobili slujitori şi de gentilomi din gardă. Ba chiar îi plăcea atât de mult, încât îndoi numărul gentilomilor din gardă, ridicându-1 la o sută. Îi gâdila auzul când trâmbiţele răsunau de-a lungul nesfârşitelor coridoare şi glasuri depărtate le răspundeau „faceţi loc să treacă regele!”

Învăţă să se bucure până şi când sta pe tron cu mare pompă la şedinţele Consiliului, şi să pară ceva mai mult decât purtătorul de cuvânt al lordului regent.(…)

Se bucura de veşmintele sale splendide şi îşi mai comandă şi altele; chibzui că cei patru sute de slujitori nu erau de-ajuns pentru măreţia ce se cuvenea să-1 înconjoare, şi le întrei numărul. Linguşirile curtenilor care-i făceau temenele se prefăcură într-o muzică dezmierdătoare pentru urechile sale. Rămânea bun şi blând, apărător vajnic şi hotărât al tuturor împilaţilor, purtând neobosit război legilor nedrepte; totuşi, în unele prilejuri, când era jignit, ştia să se-ntoarcă spre un conte sau chiar spre un duce şi să-i arunce o căutătură care-1 făcea să tremure.

Odată, când regala sa „soră”, mohorâta lady Mary, îşi puse-n gând să-1 mustre arătându-i că nu este înţelept să ierte atâţia oameni care altminteri ar fi fost întemniţaţi, spânzuraţi sau arşi, şi amintindu-i că în închisorile răposatului şi augustului lor tată adăpostiseră uneori până la şaizeci de mii de deţinuţi şi că în timpul admirabilei sale domnii dăduse pe mâna călăului, spre a fi ucişi, şaptezeci de mii de tâlhari — băiatul fu cuprins de o generoasă indignare şi-i porunci să se ducă în iatacul ei, să se roage Domnului ca să-i ia piatra ce-o are în piept şi să-i dea în loc o inimă omenească.

Oare Tom Canty nu era niciodată tulburat gândindu-se la soarta bietului prinţ adevărat, care arătase atâta bunătate şi zburase cu un zel atât de aprig ca să-1 răzbune împotriva obrăzniciei santinelei de la poarta palatului?

Capitolul XXXIII

Ziua încoronării

O tăcere adâncă străbătu catedrala, în momentul acela impresionant, o arătare surprinzătoare năvăli pe scenă; o arătare neobservată de nimeni, în mulţimea aceea absorbită de ceremonie, se ivi deodată, înaintând pe cărarea dintre stranele din mijloc. Era un băiat cu capul descoperit, prost încălţat şi purtând straie grosolane de plebeu, care-i cădeau în zdrenţe. Ridică mână, solemnitate care nu se potrivea deloc cu înfăţişarea sa murdară şi jalnică şi rosti acest avertisment:

– Te opresc să pui coroana Engliterei pe capul acesta trădător. Eu sunt regele!

Intr-o clipă câţiva spectatori revoltaţi puseră mâna pe băiat, însă în aceeaşi clipă, Tom Canty, în ţinuta sa regală, făcu repede un pas înainte şi strigă cu glas răsunător:

– Lăsaţi-1 şi luaţi aminte! El e regele!

0 uimire înspăimântată trecu prin adunare şi o parte din privitori se ridicară în picioare şi se holbară uluiţi unii la alţii şi la principalii eroi ai acestei scene, ca nişte oameni care se întreabă dacă sunt treji şi cu mintea întreagă, sau dorm şi visează. Lordul regent era la fel de uimit ca şi ceilalţi, însă îşi veni în fire şi exclamă cu glas poruncitor:

– Nu luaţi în seamă pe Majestatea Sa; boala 1-a prins iar. Puneţi mâna pe nemernicul golan!

I s-ar fi dat ascultare, dacă falsul rege n-ar fi bătut din picior, ţipând:

– Sunteţi în primejdie! Nu-1 atingeţi; el e regele!

Mâinile se retraseră; asistenţa fu paralizată, nimeni nu se mişca, nimeni nu scotea un cuvânt; la drept, vorbind, nimeni nu ştia ce atitudine să ia sau sa spună într-o împrejurare atât de stranie şi de surprinzătoare. În timp ce toate minţile se străduiau sa se adapteze situaţiei, băiatul înainta mai departe, cu pas sigur, cu ţinuta trufaşă, şi privire încrezătoare; nu se oprise defel, de la începutul scenei. Şi pe când minţile încă aiurite bâjbâiau zadarnic, el urcă pe platformă, iar falsul rege alergă bucuros să-1 întâmpine şi căzu în genunchi dinainte-i spunând:

— O, slăvite stăpâne, dă-i voie sărmanului Tom Canty să fie cel dintâi care-ţi jură credinţă şi să spună: „Pune-ţi pe creştet coroana şi intră iar în stăpânirea drepturilor ce ţi se cuvin!”

Încheiere

Dreptate şi răsplată

Tom Canty trăi până la adânci bătrâneţe, ajungând un moşneag alb ca neaua şi chipeş, cu înfăţişare gravă şi binevoitoare. Cât trăi, fu cinstit şi respectat de toţi, deoarece îmbrăcămintea sa aparte şi izbitoare pentru ochi păstra viu în amintirea tuturor faptul că fusese cândva rege.

Astfel că oriunde se ivea, mulţimea se dădea în lături ca să-i facă loc să treacă şi oamenii îşi şopteau: „Jos pălăria, e Finul Regelui!” şi salutau astfel, fiind răsplătiţi cu zâmbetul lui bun, pe care îl preţuiau, căci povestea lui era vrednică de cinstire.

Da, regele Eduard al VI-lea n-a trăit decât câţiva ani, bietul băiat, însă i-a trăit cu demnitate. De multe ori când vreun mare demnitar, vreun vasal al coroanei încărcat cu averi cârtea împotriva voinţei sale şi susţinea că o lege pe care monarhul era pornit s-o îndrepte era de ajuns de blândă pentru menirea ei şi nu căşuna vreo suferinţă sau împilare de care să se sinchisească prea mult cineva, tânărul rege îşi aţintea asupra lui ochii săi mari, compătimitori, de-o tristeţe grăitoare, şi-i răspundea:

– Oare de unde are habar- Domnia Ta de suferinţă şi împilare! Eu şi cu poporul meu stim prea bine ce însemnează acestea, dar Domni Ta, nu!

Domnia lui Eduard al VI-lea fu neobişnuit de îndurătoare pentru vremurile acelea aprige. Acum, când ne despărţim de el, să căutăm să ţinem minte acest lucru, spre lauda lui.

,,Povestea anotimpului uitat ''de Jonathan Swift

Povestea anotimpului uitat

de Jonathan Swift
 

A fost odată ca niciodată, a fost odată dragi copii, într-o vreme îndepartată, când pamântul era plin de animale care nu se mâncau între ele, de oameni care nu se duşmăneau…a fost odată… un împarat. El stăpânea tot pamântul şi era bun şi blând, darnic şi înţelegător. Pe atunci, în timpul anului, nu erau patru anotimpuri, ci unul singur, în care le întâlneai pe toate patru, dupa cum îti era dorinţa. Şi nu numai pe cele patru pe care le cunoaştem acum, ci şi multe altele, azi necunoscute nouă, nici măcar din auzite. Aceste multe stări ale vremii erau toate copiii împăratului, care se numea…Împaratul Timp.

Trăiau în bună înţelegere, fără supărare sau ceartă, fiecare cu domeniul lui. Soarele strălucea neobosit, răspândind peste întreaga natură o lumină călduţă, care îi făcea pe toţi să fie mereu bine dispuşi. Găseai alături, fără să ţi se para nimic neobişnuit în asta, copaci în floare şi câmpii acoperite de zăpadă, ploi torenţiale, livezi coapte şi furtuni de praf.

Într-o după-masă, Împăratul, care dormea – vedeţi bine că era un împărat cuminte, care dormea în fiecare după-masă, ştiind că trebuie să crească mare – deci,într-o după-masă Imparatul avu un vis ciudat. Se făcea că cerul veşnic luminat al împărăţiei sale s-a întunecat brusc. Era o noapte neagră, nici măcar vreun licurici nu se zărea prin întunecimea grea ca de smoală. Nu se mai vedea nimic în jur, dar în aer se simţea frigul pătrunzator, din ce în ce mai pătrunzator. Plantele şi animalele au început atunci să îngheţe, încetul cu încetul. Speriat, Imparatul Timp şi-a chemat copiii în ajutor. Primii au venit băieţii cei mari care, cu răsuflarea lor proaspătă, au dezgheţat pământul. Iar Soarele s-a iţit printre nori şi lumina a început să pătrundă printre crengile copacilor. Pe urmă au venit fetele cele frumoase ale Împăratului, care au adus Soarele de-a binelea pe cer şi au încălzit lumea.

Apoi au venit din nou băieţii – mai mici – care au făcut pământul să rodească. La sfârşit, cu mare greu, au apărut fetele leneşe şi adormite, care au cufundat împărăţia într-un somn binefăcător şi au acoperit-o cu o haină albă de zăpadă. Trezit din somn, Imparatul îşi privi împaraţia şi căzu pe gânduri. Imaginile pe care le visase nu-i mai ieseau din minte. Se uita cu atenţie la copaci şi animale şi observa că erau cu toţii foarte obosiţi. Că păreau foarte plictisiţi. Trăiau de prea multă vreme în acelaşi anotimp. Leii năpârliseră şi nu mai aveau colţi, fiindcă de multă vreme nu mai aveau ce sfâşia. Peştii stăteau pe fundul apelor şi nu se mai distrau deloc străbătând mările şi oceanele, vânturile de la miazazi şi miazănoapte dormeau şi doar sforăitul lor mai stârnea uneori nisipul deşertului.

Până şi albastrul cerului părea lipsit de sens, decolorat şi palid. Şi atunci, Împăratul luă o hotărâre: avea să facă aşa dupa cum visase. Chemându-şi copiii, îi împarţi în patru grupuri.

– Voi, le spuse el celor mai mari, veţi fi Primavara. Tu vei fi Boarea, tu vei fi Înmugurirea, tu – Ploaia Caldă. Voi – Vara. Tu vei fi Arşiţa, tu- Furtuna, iar tu – Mirosul Adormitor al Nopţilor de Vară. Şi tot aşa, îşi numi copiii pe rind: Rodnicia, Îmbelşugarea, Crivăţul, Zăpada. La sfârşit, luându-şi rămas bun de la ei, dupa ce îi investi pe fiecare cu câte o haină aleasă, Împăratul Timp se cufundă în vise.

Mai doarme înca şi azi, iar copiii lui au luat în stăpânire lumea. Ei sunt Cele Patru Anotimpuri. De atunci Primavara ne întâmpină cu bucurie, trezindu-ne din Iarna grea, Boarea alungă zăpezile, Înmugurirea trezeşte pomii, iar Ploaia Caldă dezgheaţă apele şi cheamă animalele afară, în lumină şi caldură. Apoi vine Vara: Arşita fuge despletită pe câmpii şi zoreşte plantele să crească, le mângâie tulpinile verzi şi le cântă despre sosirea fratelui ei, Rodnicia.

Furtuna face oamenii să râda şi să plânga, iar Cerul Instelat alungă norii în nopţile senine şi aduce cu el mirosul proaspat al florilor. Roua măruntă cuprinde Pământul şi împrospătează răsuflarea celor arşi de sete. Toamna e adusă de Prinţesa Îmbelşugare şi Prinţul Rodnicie, iar sora lor mai bătrână, Burniţa, îi ajunge din urmă. Febrili, toţi se pregătesc să primească alaiul sfârşitului de An.

În sfârşit, vajnicii vestitori ai Iernii gonesc berzele spre alte ţări şi le aduc în săniile lor grele pe fetele adormite ale Imparatului Timp, care îngheaţă aerul cu privirea lor rece de pe altă lume. Plutesc deasupra oraşelor, munţilor şi câmpiilor şi dezleagă baierile Cerului cu braţele lor albe, scuturându-şi pletele de fulgii uşori de nea. Dar stăpânul şi tatăl lor a rămas şi astăzi tot Imparatul Timp.

,,Piatra albastra'' de Bruno Ferrero

Piatra albastră

de Bruno Ferrero
 

Bijutierul era aşezat la biroul său privind distrat strada prin vitrina elegantului său magazin.

O fetiţă se apropie şi-şi lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albaştri ca cerul se luminară. Intră hotărâta în magazin şi arătă cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.

”E pentru sora mea. Puteţi să mi-l împachetaţi frumos pentru un cadou?”

Patronul magazinului o fixă din ochi pe micuta clienta şi o întrebă: ”Câţi bani ai?”

Fără să pregete, ridicându-se pe vârfuri, fetiţa puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise şi o goli. Căzură câteva bancnote de mică valoare, un pumn de monede, câteva scoici şi nişte figurine.

”Ajung?”, întreba ea cu mândrie. ”Vreau să fac un cadou pentru sora mea mai mare. De când mama nu mai este, ea e cea care îi ţine locul şi niciodată nu are nici măcar o clipă pentru ea. Astăzi e ziua ei şi sunt sigură că o voi face foarte fericită cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeaşi culoare ca ochii ei.”

Omul se duse în spate şi reveni cu o hârtie de împachetat nemaipomenit de frumoasă, roşie cu auriu, cu care împachetă cu grijă cutia.

”Ia-o”, spuse el fetiţei. ”Şi du-o cu grijă.”

Fetiţa plecă foarte mândra, ţinând pachetul ca pe un trofeu.

O oră dupa aceea, în bijuterie intră o fata frumoasă cu parul de culoarea mierii şi cu niste ochi albastri minunaţi. Puse cu hotărâre pe tejghea pachetul pe care bijutierul îl făcuse cu atâta grijă şi spuse:

”Colierul acesta a fost cumpărat de aici?”

”Da, domnişoară.”

”Si cât a costat?”

”Preţurile practicate în acest magazin sunt confidenţiale: nu  privesc decât pe client şi pe mine.”

”Dar sora mea avea doar câtiva bănuţi. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta!”

Bijutierul luă cutia cu preţiosul ei conţinut, o inchise, refăcu cu grijă ambalajul cadoului şi-l înapoie fetei.

”Sora dumneavoastră a plătit. A plătit preţul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva: a dat tot ceea ce avea.”

,,Pantofii rosii'' de N. Calma

Pantofii rosii

 de N. Calma
 

Într-un oraş din America, trăia împreună cu mama ei o fetiţă neagră pe care o chema Neuşi.

Mama ei spăla vasele la un restaurant şi venea noaptea târziu. Neuşi o aştepta pe mama ei până se întorcea de la lucru. În casă era frig. Sub duşumea forfoteau şobolanii şi lui Neuşi îi era frică de ei.

Într-o noapte, şobolanii furară pantofiorul stâng al Neuşei. Fetiţa îl căută împreună cu mama ei multă vreme, dar nu-1 găsiră nicăieri.

Dimineaţa, Neuşi îşi încălţă pantofiorul drept şi începu să plângă.

— Cum am să umblu acum desculţă ? Mama oftă din greu.

— Nu plânge, fetiţa mamei. îl voi ruga pe stăpânul meu să-mi dea leafa pe o săptămână înainte şi dacă-l voi îndupleca, îţi voi cumpăra alţi pantofiori.

Neuşi sări în sus de bucurie.

— Mămică, atunci cumpără-mi pantofiori roşii, aşa cum avea fetiţa aceea frumoasă, pe care am văzut-o când am fost cu tine în parc.

— Nu ştiu fetiţa mea, dacă îmi vor ajunge banii. Pantofiorii aceia sunt atât de scumpi !

Dar Neuşi o ruga atât de frumos să-i cumpere pantofiorii roşii, încât mama îi promise.

Duminică porniră împreună în oraş. S-au oprit în faţa unei prăvălii. În dosul vitrinelor sclipitoare erau înşirate ghete şi pantofi.

— Mamă, mamă, uite pantofiorii roşii, strigă deodată Neuşi. Hai să intrăm mai repede.

În prăvălie, nimeni n-o luă în seamă pe negresă şi pe fetiţa ei. Doi vânzători încercau o pereche de ghete unui băiat îmbrăcat într-un costum de sport, iar ceilalţi stăteau de vorbă. Într-un târziu, mama se hotărî să-i roage:

— Iertaţi-mă, nu mi-aţi putea arăta nişte pantofiori roşii pentru fetiţa mea ?

Vânzătorul se apropie supărat :

— Asta-i marfă scumpă, spuse el. Ai destui bani pentru astfel de pantofi ?

— Da, domnule, stăpânul mi-a dat leafa pe o săptămână înainte. Numai atunci vânzătorul puse pe tejghea o pereche de pantofiori roşii. Erau atât de noi, luceau atât de frumos şi miroseau a piele. Neuşi începu să bată din palme.

Vânzătorul se încruntă şi murmură printre dinţi :

– Încearcă-i.

Dar el nu-i încălţă pantofiorul pe picior, aşa cum ar fi făcut cu alţi cumpărători.

Neuşi şi mama ei aveau pielea neagră, şi pentru cei cu piele neagră, vânzătorii nu se osteneau.

Mama se aşeză în genunchi în faţa fetiţei şi începu să-i încalţe pantofiorii roşii. Dar ce nenorocire! Pantofiorii erau prea mici.

— Nu aveţi cumva o pereche mai mare ? întrebă mama. Vânzătorul o privi prin ochelari.

— Mai mari ? Avem, numai că trebuie să cumperi şi perechea pe care ai încălţat-o.

— Să iau şi perechea asta ? Dar pentru ce ? Dar pantofii ăştia sunt mici pentru fetiţă.

Vânzătorul împacheta netulburat, pantofiorii.

— Fetiţa i-a încercat şi cine o să încalţe nişte pantofi pe care i-a pus în picioare un copil de negru. Eşti obligată să-i iei perechea asta.

Mama se uită disperată la ei.

— Vai de mine! Dar n-am bani decât pentru o singură pereche. Va să zică fetiţa mea va rămâne fără pantofi!

Auzind acestea, Neuşi începu să plângă cu sughiţuri. Mama se apropie de stăpânul prăvăliei.

— Domnule, daţi-mi voie să nu cumpăr aceşti pantofi, îl rugă ea sfioasă — fetiţa n-a încercat decât unul. Nu am nici un cent mai mult, domnule… ăştia sunt bani munciţi.

Patronul văzând în faţa sa o negresă, făcu plictisit cu mâna.

— Nu vreau să păgubesc din cauza ta, spuse el morocănos.

Această discuţie a fost auzită de un alt cumpărător, un om în salopetă de muncitor.

El se aplecă spre Neuşi şi-i mângâie căpuşorul.

— Nu mai plânge fetiţă mică ! Apoi, întorcându-se către mama Neuşei, îi spune :

Daţi-mi mie pantofiorii aceştia. Vor fi tocmai buni pentru fetiţa mea. Dumneata vei putea cumpăra alţi pantofiori pentru copilul dumitale. Eu unul, ştiu ce înseamnă banii munciţi. O salută pe mama Neuşei, plăti pantofii şi luând pachetul la subţioară, ieşi din magazin.

Neuşi se întoarse fericită acasă. La fiecare pas pantofiorii cei noi scârţâiau şi Neuşei i se părea că pantofiorii vorbesc. Iar mama ei nu-l putea uita pe omul îmbrăcat în salopetă de muncitor.

,,Leul si magarul la vanatoare '' de La Fontaine

Leul si magarul la vanatoare

 de La Fontaine
 

Monarhul dobitoacelor, năprasnic,

voia să dea de ziua lui un praznic

şi chibzui să facă o mare vânatoare,

de ursi, de cerbi, de lupi, de caprioare

şi de mistreţi;

căci Leul, când vâneaza, nu caută sticleţi!

Dorind să scoată grabnic vânatul din unghere,

l-a pus pe Măgărilă într-un tufiş să zbiere.

Şi cand porni să ragă din răsputeri Măgarul,

dezlănţuit ca viforul în toi,

ai fi jurat că sună cu surlele Tartarul

ca-n ziua Judecăţii de Apoi.

De răgete-ngrozindu-se de-a binele,

pornind înnebunite spre zăvoi,

cădeau în gheara Leului jivinele.

-Vezi, spuse Măgărilă, uitându-se la ele,

ce-am săvarşit cu răgetele mele?

-Da, îi răspunse Leul, cumplit ai mai răgit,

că eu, cât sunt de Leu, m-aş fi-ngrozit,

de n-ar fi fost să am şi eu habar

că esti doar o răpciugă de Magar!…

Când auzi Măgarul

cum sună mulţumita,

i-ar fi sărit muştarul

de i-ar fi dat copita.

Dar el cu umilinţă îşi îndură ursita.

Legenda cireșelor la urechi de Cornelia Turlea-Chifu

Legenda cireșelor la urechi

de Cornelia Turlea-Chifu

Demult, demult, că nimeni nu mai ştie de când, departe, departe, dincolo de zarea în care totul se pierde în umbra albastră a depărtării, se întindea o ţară a colinelor pe care locuitorii ei cultivau cu multă dragoste şi pricepere tot felul de pomi roditori. Livezile erau întinse şi de cum dădea primăvara şi se porneau razele calde ale soarelui, toţi, cu mic cu mare roboteau în jurul pomilor curăţindu-i de crengile uscate, văruindu-le trunchiurile spre a-i feri de gângănii, stropindu-i cu leacuri numai de ei ştiute pentru ca omizile să nu-i atace, săpând pământul în jurul lor pentru ca apa să pătrundă bine la rădăcină şi să-i ferească de seceta verii. Pomii înfloreau şi dădeau roade bogate spre bucuria tuturor, dar mai ales a copiilor care aşteptau cu nerăbdare ca ele să se coacă si să se poată înfrupta din miezul lor dulce şi aromat. De dragul lor oamenii făcuseră o înţelegere şi nimeni nu-şi îngrădea livada, astfel încât copiii puteau mânca oricând fructe proaspete după pofta inimii.

Armonia ar fi fost perfectă dacă printre ei nu ar fi trăit o femeie ciudată şi ursuză, căreia toţi îi spuneau Cireşoaia, fără să ştie însă de unde vine acest nume nemaiântâlnit. Ea îşi ducea traiul singură într-o casă din vârful unei coline înconjurată de un zid de piatră dincolo de care nici o privire nu putea pătrunde. Aici nu era nici o livadă. Doar în faţa casei creştea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea nişte fructe fără seamăn pe lume. Primăvara, după ce petalele albe şi gingaşe ale florilor se scuturau, pe ramurile lui apăreau nişte bobiţe mici şi verzi ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. Apoi creşteau, creşteau, până începeau să se pârguiască. Pieliţa lor căpăta o culoare sângerie, miezul devenea cărnos şi zemos cu un gust dulce şi aromat de-ţi lăsa gura apă. Oamenii le spuneau „fructele Cireşoaiei”, după numele femeii, sau mai simplu „cireşe”, iar pomului, „cireş”. Nimeni nu mai văzuse undeva asemenea fructe şi nimeni nu ştia de unde apăruse pomul în curtea Cireşoaiei. Femeia păstra secretul cu străşnicie. Mulţi au încercat să-l cultive aşa cum ştiau ei, punând sâmburii cireşelor în pământ, udându-i şi aşteptând să răsară ceva, dar fără folos. Din pământ nu răsărea niciodată nimic.

Cireşul şi fructele lui aduceau în casa de pe colină bani frumoşi căci faima lor se dusese până hăt, departe. Dar nu oricine se putea bucura de gustul acestor fructe nemaivăzute. Preţul lor era mare astfel încât numai cei bogaţi le puneau pe masă. Ele se coceau înaintea tuturor fructelor, iar copiii le priveau cu jind, roşii şi cărnoase, printre frunzele crengilor ce se vedeau de după zidul cel înalt de piatră. Femeia nu găsea altceva mai bun de făcut cu banii câştigaţi din vânzarea cireşelor, decât să-l ridice tot mai sus, ca nu cumva taina să treacă dincolo de el şi cireşul să crească şi în livezile altor oameni.

În vecinătatea zidului se afla o căsuţă sărăcăciosă plină de copii care mai mari, care mai mici, pe care-i creştea sora lor mai mare după ce părinţii lor închiseseră ochii pentru totdeauna, plecând în lumea fără de întoarcere. Fata muncea din casă-n casă, pe la străini, pentru o bucată de pâine cu care-şi hrănea frăţiorii. Nu-i vorbă, că poame mâncau destule cu toţii de prin livezile fără garduri. Dar tare ar mai fi gustat şi ei din minunatele fructe ale Cireşoaiei care însă îi alunga din preajma zidului de cum îi zărea apropiindu-se.

Dar iată că într-o zi Cireaşoaia căzu bolnavă la pat. Nu avea pe nimeni, căci nimeni nu-i trecuse vreodată pragul casei. Trăise singură cu cireşul ei, înconjurată de zidul din ce în ce mai înalt. Aşa că nu avea cine să-i dea un pahar cu apă şi să-i uşureze bătrâneţele. Oamenii erau obişnuiţi cu poarta mereu ferecată cu şapte lacăte şi treceau nepăsători, în grabă, spre treburile lor fiecare, gândind cu toţii că bătrâna Cireşoaia îşi merita soarta. Doar sora cea mare avea milă de biata bătrână. Fată cu suflet bun, îşi făcuse un obicei din a-i lăsa la poartă în fiecare dimineaţă, când pleca la muncă, câte o găleată cu apă, iar seara, la întoarcere, câte o bucată din pâinea pe care o câştigase. După o vreme bătrâna începu să lase şi ea la poartă câte un pumn de cireşe. Mare fu bucuria fetei, dar şi mai mare a frăţiorilor ei. Îşi împărţeau în mod egal râvnitele boabe rubinii şi le mâncau încet, fără grabă, ca să nu se termine prea repede.

Într-o seară, pe când fata se întorcea de la lucru, o găsi pe Cireşoaia în poarta casei. Femeia, fără nici o vorbă îi făcu semn să intre, îi puse în braţe un coş mare plin cu cireşe şi-i spuse să le aleagă pe cele cu codiţele unite perechi şi să le pună la urechile frăţiorilor ei ca nişte cercei! Restul cireşelor să le mănânce… Apoi, fără să-şi dea jos de la urechi cerceii din cireşe, să sape o groapă în faţa casei lor în care să pună toţi sâmburii fructelor mâncate. Cireşoaia nu a vrut, până atunci, să dezvăluie nimănui secretul cultivării minunatului pom, de frică să nu aibă concurenţă şi preţul să scadă rămânând astfel fără venit. Acum îi părea rău, şi pentru că îşi simţea sfârşitul s-a gândit să dezvăluie şi altora secretul cireşului. Şi-apoi era prea bătrână să mai care la piaţă coşuri grele încărcate cu cireşe. Ştia că fata noastră dragă n-o s-o lase să moară de foame.

Fata luă coşul mulţumind bătrânei, se duse acasă şi făcu întocmai cum o învăţase aceasta. Nu după multă vreme, în faţa casei sărăcăcioase se ridica un cireş mare, frumos şi plin de roade. Copiii făcuseră roată în jurul lui şi priveau uimiţi minunea. Au mâncat pe săturate, neuitând să-şi pună cireşe-cercei la urechi şi să mulţumească lui Dumnezeu şi Cireşoaiei pentru bucuria care le fusese dată. În fiecare zi, sora cea mare pleca de acasă cu câte un coş plin cu cireşe pe care îl lăsa la câte o casă cu mulţi copii, neuitând să le spună şi taina creşterii. În scurt timp colinele s-au umplut cu aceşti pomi şi de copii cu cireşe la urechi.

Vestea s-a răspândit dincolo de hotarele ţării colinelor, care de acum se numea Ţara Cireşelor. Veneau acolo, oameni din toate cele patru zări şi plecau cu câte un coş cu cireşe pe care îl primeau fără bani odată cu secretul înmulţirii minunatului pom. Şi astfel cireşul a devenit faimos şi s-a răspândit în lumea largă. Ba chiar şi luna iunie, luna în care se coc cireşele, a fost numită de cei bătrâni şi de calendarele bisericeşti: „Cireşar”! Cu timpul povestea sădirii cireşului s-a mai uitat. A rămas însă bucuria copiilor care şi în zilele noastre îşi mai pun cireşe la urechi… şi nostalgia celor mari, care atunci când nu-i vede nimeni îşi mai atârnă cerceii copilăriei la urechi sau în suflet ca să se poată întoarce în timp şi să retrăiască bucuria fără seamăn a acestui obicei.

Legenda albinei

Legenda albinei

culeasa de G. Cosbuc 

Era odată o femeie şi avea doi copii: un băiat şi o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea putere să-i ţie.

Băiatul a intrat învăţăcel la un ţesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case.

După câtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi a rugat pe un om din satul său să ducă veste copiilor.

Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Băiatul era tocmai la războiul de ţesut. Şi când i-a spus omul de ce a venit, băiatul răspunse:

„Eu ce să-i fac? Las să moară, că e bătrână şi i-a sosit ceasul. Eu nu pot să plec, că am prea mult de lucru.”Şi a rămas băiatul tot la război, şi a ţesut mai departe şi n-a plecat.

Pe fată a găsit-o omul suind schelele cu pietre în poala hainei. Şi când i-a spus omul de ce a venit, fata a lăsat pietrele jos şi a început să plângă, şi a plecat într-un suflet spre casă.

Mumă-sa, când a văzut-o, s-a ridicat din pat şi de multă bucurie i s-a limpezit sufletul; dar s-a făcut neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat capul fetei între mâini şi a sărutat-o pe frunte şi a zis:

„Măcar că el a uitat de mine tocmai în ceasul morţii mele, eu vă iubesc deopotrivă pe amândoi. Il iubesc şi îl iert. Şi dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-1 judece Dumnezeu, că e drept şi puternic, şi judecata lui e fără greşeală.

Aşa a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătâi şi a închis ochii şi-a murit.

Şi, în clipa aceea, fata s-a făcut Albină, iar băiatul Păianjen.

Şi de atunci Păianjenul trăieşte singur, veşnic singur, fără fraţi şi fără surori, şi fără părinţi. El fuge de lumină şi veşnic îşi ţese pânza prin locuri întunecoase, şi e posomorât şi supărat, iar oamenii îl urgisesc şi, oriunde îl află, îi strică pânza şi pe el îl fugăresc şi îl omoară.

Iar Albina, de atunci e veselă şi toată ziua zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii ei şi cu fraţii şi cu surorile la un loc. Oamenii o iubesc şi o văd cu drag căci ea cu toţi împărtăşeşte ce adună şi tuturor le dă din mierea ei, iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, şi din ceara albinelor fac creştinii lumânările pe care le aprind în ceasul morţii şi le pun să lumineze sub icoana Maicii Domnului.

,,Fricosul'' de Emil Garleanu

Fricosul

de Emil Garleanu

Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă.

Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:

„Poate mai întâlnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.

Şi gândul îi răspunse:

„Poate mai întâlneşti un prieten…”

Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:

„Poate dau şi peste o prietenă.”

Şi gândul:

„Poate dai şi peste o prietenă.”

Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:

„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.”

„…Şi totuşi luna încă nu a răsărit.”

„Dar o să răsară.”

„…O să răsară.”

Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului.

Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi… Să nu-şi mai vază umbra!

,,De la Apenini pana la Anzi "de Edmondo de Amicis

De la Apenini pana la Anzi

de Edmondo de Amicis
 

Sunt mai mulţi ani de atunci! Un băiat genovez de vreo treisprezece ani, fiul unui lucrător, pleacă din Genova în America singur singurel, ca să o caute pe mama sa. Aceasta plecase cu doi ani înainte la Buenos-Aires, capitala republicii Argentina, cu scopul de a intra în serviciu, într-o casă avută, ca să câştige astfel în scurt timp, atât cât îi trebuia ca să-şi scoată familia din datorii şi din sărăcia în care căzuse din cauza mai multor nenorociri ce o loviseră.Sunt multe femei de inimă, care fac această îndelungată călătorie cu un asemenea scop şi care, mulţumită salariilor mari ce primesc acolo, se întorc după câţiva ani în ţară cu câteva mii de lire. Sărmana mamă plânsese lacrimi de sânge, când se despărţise de copiii săi, unul de optsprezece ani, celălalt de unsprezece; dar plecă totuşi cu bărbăţie şi plină de nădejde.

Călătoria îi fu cu noroc. Îndată ce ajunse la Buenos Aires, găsi numaidecât, prin mijlocirea unui negustor genovez, văr cu soţul ei şi stabilit acolo de mult timp, o bună familie argentiniană, care o plătea mult şi se purta bine cu ea. Câtva timp urmă o corespondenţă periodică cu familia ei. Se învoiră astfel: femeia adresa scrisorile vărului bărbatului său, şi el le trimitea la Genova, adăugând şi el câteva rânduri din partea sa.

Câştigând optzeci de lire pe lună şi necheltuind nimic pentru dânsa, putea să trimită acasă bărbatului, pe fiecare trimestru o sumă frumuşică, sumă cu care el, om cinstit, plătea cu încetul datoriile mai urgente şi-şi redobândea astfel buna sa reputaţie. În acelaşi timp, el muncea, era mulţumit de felul cum îi mergeau treburile şi trăia cu nădejdea că nevasta i se va întoarce cât de curând, deoarece casa părea goală fără dânsa şi băiatul cel mic, care iubea foarte mult pe mama sa, era mereu trist şi nu se putea obişnui culipsa ei.

Dar un an după plecarea ei, în urma unei scrisori scurte în care spunea că e cam bolnavă, nu mai primiră nici o ştire. Scriseră de două ori vărului; vărul lui nu răspunse nimic. Scriseră familiei argentiniene, unde femeia slujea; dar n-avură nici un răspuns, pentru că scriseseră rău

adresa. Temându-se de vreo nenorocire, scriseră consulatului italian din Buenos-Aires, ca să facă cercetări, şi după trei luni primiră răspunsul de la consul că, deşi dăduse o înştiinţare prin jurnale, totuşi nu se înfăţişase nimeni, nici cel puţin ca să dea vreo desluşire. Şi nici nu se putea întâmpla altfel, căci sărmana femeie, de teamă să nu-şi înjosească familia, nu dăduse adevăratul ei nume familiei argentiniene. Mai trecuseră multe luni tot fără nici o veste.

Tatăl şi fiii erau disperaţi. Mai cu seamă cel mic era cuprins de un dor pe care nu-l putea învinge. Ce era de făcut? La ce mijloc să alerge? Cel dintâi gând al tatălui fusese să plece şi el în America, pentru a-şi căuta nevasta. Dar cine era să muncească să întreţină pe copii? Nici băiatul cel mare n-ar fi putut să plece, căci tocmai atunci începea şi el să câştige câte ceva, familia avea nevoie de el.

Trăiau în chinurile acestea, schimbând în fiecare zi aceleaşi convorbiri dureroase, sau uitându-se unul la altul în tăcere.

Într-o seară, Marco, băiatul cel mai mic, zise hotărât:

— Mă duc eu, în America, să o caut pe mama!

Tatăl clătină din cap cu întristare şi nu răspunse. Era un gând bun, dar un lucru cu neputinţă. La treisprezece ani, singur să călătorească până în America, un drum de o lună de zile până să ajungă acolo? Băiatul însă, stărui iarăşi a doua zi, a treia şi aşa mereu, zi după zi, cu hotărâre şi cu judecată rece ca un om mare.

Zicea:

— Nu s-au mai dus si alţii si mai mici decât mine? Când voi fi pe vapor nu o să ajung şi eu ca oricare altul? Sosind acolo, mă duc drept la prăvălia vărului. Sunt atâţia italieni în America; n-o să se găsească doar vreunul, care să mă călăuzească? Şi îndată ce voi găsi pe vărul nostru,

găsesc şi pe mama. Dacă n-aş găsi-o, m-aş duce la consul, ca să cerceteze despre familia argentiniană, şi, la orice întâmplare, acolo cine munceşte nu piere; o să muncesc şi eu ca ceilalţi, ca să-mi câştig cu ce să mă întorc în ţară.

În acest timp, izbuti încetul cu încetul, să înduplece pe tatăl său. Tatăl său îl preţuia, ştia că e copil cuminte, plin de râvnă şi că toate aceste daruri s-ar întări în inima lui cu gândul sfânt de a-şi regăsi mama, pe iubita lui mamă.

În aceste împrejurări, un căpitan de corabie, prieten cu un cunoscut al lui, auzind despre aceasta, propuse să dea gratis lui Marco un bilet de clasa a III-a pe vaporul său până în Republica Argentina.

Atunci, după câteva răzgândiri, tatăl se învoi şi călătoria fu hotărâtă.

Îi umplură o traistă cu veşminte, îi dădură ceva de cheltuială, adresa vărului, şi într-o frumoasă seară de aprile îl îmbarcară.

— Copile! Marco dragă, îi zise tatăl, dându-i ultima sărutare cu lacrimile în ochi. Fii bărbat! Pleci cu o hotărâre sfântă. Dumnezeu o să te ajute!

Bietul Marco! Într-adevăr, el avea o inimă plină de bărbăţie şi se pregătise pentru cele mai grele încercări în acea călătorie; totuşi, când văzu că dispare de pe orizont frumoasa lui Genova, când se văzu pe întinsul mării şi necunoscut pe acel vapor înţesat de ţărani emigranţi, cu mica lui traistă drept toată avuţia, i se strânse inima. Două zile de-a rândul stătu nemişcat la prora corăbiei, mâncând mai nimic şi înecat în plâns.

Tot felul de gânduri triste îi treceau prin minte, şi cel mai trist, cel care i se înfăţişa cu mai multă stăruinţă, era acela că poate să fi murit mama sa.Când adormea, vedea totdeauna în visurile sale, rele şi întrerupte, pe un necunoscut care-l privea cu compătimire şi-i şoptea la ureche:

— Mama ta a murit!

Atunci se deştepta, înăbuşind un ţipăt. Totuşi, după ce trecu strâmtoarea de la Gibraltar, şi zări oceanul Atlantic, prinse puţină inimă

şi un pic de speranţă. Dar fu o scurtă mângâiere. Marea aceea nemărginită, totdeauna egală, căldura care mergea crescând, întristarea care se observa în ochii tuturor celor care-l înconjurau, simţământul singurătăţii în care se afla: toate acestea îi provocară o mâhnire şi mai adâncă.

Zilele treceau unele după altele: triste şi monotone; ele i se încurcau în minte, aşa cum se întâmplă bolnavilor. I se părea că e pe mare de un an, şi, cu toate acestea, în fiecare dimineaţă când se scula, era cuprins de o nouă mirare, văzându-se aici, singur în mijlocul nemărginitului ocean, călătorind spre America. Frumoşii peşti zburători, care cădeau din când în când pe corabie, minunatele apusuri de soare ale tropicelor, cu norii aceia uriaşi, roşii ca jăraticul şi ca sângele; acele fosforescenţe nocturne, care fac din Atlantic o mare lavă: nu-i păreau că sunt aievea, ci ca nişte minuni văzute în visuri.

Se iviră şi zile de vreme rea, în care el rămânea mereu în dormitor, unde toate lucrurile se izbeau şi se răsturnau, mărind zgomotul blestemelor şi al vaietelor de tot felul. Atunci, bietul băiat credea că-i sunase ceasul din urmă. Erau însă şi zile frumoase, în care marea era liniştită şi gălbuie, dar de o căldură nesuferită şi de o plictiseală îngrozitoare! Ceasuri negre şi nesfârşite, în timpul cărora călătorii obosiţi, lungiţi şi nemişcaţi pe scânduri, păreau morţi cu toţii.

Călătoria nu se mai sfârşea: mare şi cer, cer şi mare; azi ca ieri şi mâine ca azi; mereu, totdeauna, veşnic. Marco rămânea ceasuri întregi proptit de parapet, uitându-se la acea mare nemărginită, ameţit, gândindu-se ca într-un vis la mama sa, până ce i se închideau ochii de somn şi capul îi cădea pe umeri; atunci revedea iarăşi chipul acela necunoscut, care îl privea cu ompătimire şi-i şoptea la ureche: „Mama ta a murit!”

La glasul acela, Marco se deştepta tresărind, ca să-şi urme-ze visul cu ochii deschişi şi să privească orizontul neschimbat

Călătoria ţinu douăzeci şi şapte de zile. Dar cele din urmă fură cele mai frumoase. Timpul era senin şi aerul răcoros, el se împrietenise cu un moşneag lombard, care mergea în America, la fiul său, plugar în ţinutul de lângă Rosario. Mario îi spusese toate împrejurările prin care trecuse, şi bătrânul îi spunea mereu, bătându-l cu mâna pe umăr:

— Fii bărbat, băiete! O să găseşti pe mama ta sănătoasă şi fericită!

Prietenia aceea îl încuraja pe bietul Marco; presimţirile sale cele rele deveniră bune. Stând la proră, lângă bătrânul ţăran, care trăgea din lulea, sub un cer frumos, înstelat în mijlocul cetelor de emigranţi, care cântau, el închipuia de sute de ori în gândul său cum are să fie sosirea lui la Buenos-Aires. Se şi vedea în strada în care locuia vărul său, îi găsea prăvălia şi alerga la dânsul, întrebându-l:

— Ce face mama? Unde e? Haidem numaidecât la ea. Alergau amândoi, urcau o scară, se deschidea o uşă…

Şi aici monologul său se oprea, închipuirea lui se pierdea într-un simţământ de înduioşare nespusă, care îl făcea să scoată pe ascuns o mică iconiţă pe care o purta la gât şi încetinel să rostească, sărutând-o, rugăciunea sa. Ajunseră, în sfârşit, la Buenos-Aires, a douăzeci şi şaptea zi de la plecare. Era un frumos răsărit de zi de mai, când corabia îşi aruncă ancora în râul uriaş, La Plata, pe ţărmul căruia se întinde măreaţa capitală a republicii Argentina. Timpul acela minunat păru de bun augur lui Marco. Era ca ameţit de bucurie şi de neastâmpăr. Mama sa era abia la câteva mile de el. În câteva ceasuri avea s-o vadă! Şi el se afla în America, în Lumea-nouă, avusese îndrăzneala să vină singur! Atunci i se păru că lunga lui călătorie trecuse ca nimica. I se păru că se visase zburând şi că se deşteptase aici.

Marco era atât de fericit, încât nici nu se întristă, nici nu se miră când, căutându-se în buzunar, găsi numai o punguliţă din cele două în care îşi împărţise averea, ca să fie mai sigur de a nu pierde totul. I se furase punga, îi rămâneau numai câteva lire, dar lui ce-i păsa acum,

când era în apropiere de mama sa?Se coborî cu traista în spinare, împreună cu alţi mulţi italieni, într-un vaporaş care-i duse până aproape de ţărm. Din vapor sări într-o luntre care purta numele „Andreea Doria”, debarcă la chei, îşi luă ziua bună de la bătrânul său prieten lombard şi apucă apoi cu paşi mari către oraş.

Cum intră pe cea dintâi stradă, opri pe un om care trecea şi-l întrebă ce drum să apuce ca să ajungă la strada „Los Artes”. Trecătorul se întâmplă să fie tocmai un italian. Acesta se uită cu mirare la dânsul şi-l întrebă dacă ştie să citească. Marco răspunse că da.

— Atunci, zise trecătorul, arătându-i strada din care venea el, mergi drept, tot drept înaintea ta, citind numele străzilor la fiecare răspântie, până ce vei găsi pe aceea pe care o cauţi.Băiatul mulţumi şi apucă înainte pe stradă.

Era o stradă lungă, dreaptă, nesfârşită, dar îngustă având pe amândouă părţile case scunde şi albe, care păreau nişte căsuţe de ţară.

Strada era plină de trecători, de trăsuri, de căruţe ce făceau un zgomot asurzitor. Ici şi colo fâlfâiau steaguri de diferite culori cu inscripţiuni în litere mari, vestind plecarea vapoarelor spre oraşe necunoscute. Din când în când, întorcându-şi privirea în dreapta şi în stânga, el vedea alte străzi, care se întindeau şi ele fără sfârşit, tot cu case mici şi albe, tot înţesate de lume şi de căruţe şi tăiate în fund de linia dreaptă a nemărginitei câmpii americane, uniformă ca orizontul mării. Oraşul i se părea fără sfârşit. Se uita cu băgare de seamă la numele străzilor: nişte nume ciudate pe care abia le putea citi. La fiecare capăt de stradă i se bătea inima, crezând că e strada ce o caută.

Se uita la toate femeile, sperând că o s-o vadă pe mama sa. Văzu pe una mergând înaintea lui,

care-l făcu să tresară, o ajunse, se uită la ea: era o negresă.Mergea, mergea, iuţind mereu pasul. Ajungând la o răspântie citi şi rămase înmărmurit pe trotuar: era strada „Los Artes”. Apucă pe acolo, văzu numărul 117, prăvălia vărului era la numărul 175, fu silit să se oprească nemaiputând să respire, şi îşi zise în sine: „Mamă, dragă mamă, e oare ade-vărat că o să te văd peste câteva minute?

Alergă înainte şi ajunse la o mică prăvălie de mărunţişuri. Era aceea. Se opri în pragul uşii, văzu o femeie căruntă, cu ochelari.

— Ce vrei, băiete, întrebă femeia spanioleşte.

— Nu e aici, zise băiatul cu glasul înăbuşit, prăvălia lui Francisco Merelli?

— Francisco Merelli a murit! răspunse femeia italieneşte.

Băiatului i se păru că-l loveşte cineva drept în piept.

— De când a murit?

— De mult, răspunse femeia, de mai multe luni… Treburile i-au mers rău şi a fugit. Se zice că a plecat la Baia-Blanca, foarte departe de aici, şi că a murit, sosind acolo. Prăvălia o ţin eu acuma.

Băiatul îngălbeni. Apoi zise repede:

— Merelli cunoştea pe mama. Ea era în serviciul domnului Mequinez. Numai el ştia unde se află mama. Am venit din Italia în America înadins, ca să o caut. Merelli îi trimitea scrisorile noastre… Trebuie să o găsesc pe mama!

— Bietul copil! răspunse femeia. Eu nu ştiu nimic, dar pot să întreb pe rândaşul din curte, el cunoştea pe băiatul care făcea comisioanele lui Merelli; poate să ştie să-ţi dea vreo desluşire.Se duse în fundul prăvăliei şi chemă pe băiat, care veni îndată.

— Ia spune-mi, întrebă negustoreasa, ţi-aduci cumva aminte dacă Merelli trimitea câteodată pe ucenicul său, să ducă scrisori unei servitoare, care era băgată la nişte localnici?

— La domnul Mequinez, răspunse băiatul, da, doamnă, câteodată, tocmai la capătul străzii LosArtes.

— Îţi mulţumesc, doamnă! strigă Marco. Ştii să-mi spui numărul?… Daţi-i voie, să vină cu mine… Însoţeşte-mă, dacă poţi băiete, mai am ceva gologani.El grăi aceste cuvinte cu atâta căldură, încât fără să aştepte porunca stăpânei, băiatul îi răspunse:

— Haidem! şi plecă înainte cu paşi repezi. Alergând aşa fără să scoată un cuvânt măcar, ajunseră

la capătul străzii, intrară în gangul unei case mici, albe şi se opriră dinaintea unui grilaj de fier prin care se zărea o curticică plină cu ghivece de flori. Marco trase clopoţelul. Veni o domnişoară.

— Aici locuieşte familia Mequinez? Nu e aşa? întrebă băiatul cu nerăbdare.

— A stat aici! răspunse domnişoara, pronunţând italieneşte cu un accent spaniol. Acum locuim noi!

— Şi unde s-a mutat familia Mequinez? întrebă Marco, căruia îi bătea inima.

— A plecat la Cordova.

— Cordova! Unde e Cordova? întrebă Marco. Dar femeia care era în serviciul lor? Mama?

Servitoarea era mama mea! Au luat-o cu ei?

Domnişoara îl privi şi-i zise:

— Nu ştiu, drăguţule, poate să ştie tata, care i-a văzut când au plecat. Aşteaptă puţin!

Plecă repede şi se întoarse după câteva minute cu tatăl său, un domn înalt, cu barba căruntă.

Acesta se uită un moment la chipul drăgălaş al micului marinar genovez, cu părul bălai şi cu

nasul drept, şi-l întrebă într-o italienească stricată.

— Mama ta e genoveză?

— Da! răspuse Marco.

— Află dar, că femeia genoveză, care era în serviciul lor, a plecat cu dânşii. Ştiu sigur!

— Şi unde s-au dus?

— La Cordova, un oraş.

Băiatul suspină, apoi zise hotărât:

— Dacă e aşa, mă duc şi eu la Cordova.

— Sărăcuţule! strigă domnul, uitându-se la el cu milă, Cordova e la o sută de poşte depărtare de aici.

Marco îngălbeni ca ceara şi fu silit să se sprijine de grilaj.

— Ia să mai chibzuim puţintel, zise domnul, mişcat de compătimire, şi-i deschise uşa, adăugând:

-Vino înăuntru puţin, să vedem ce e de făcut.

Îi dete un scaun şi-l puse să povestească repede cum de ajunsese acolo, îl ascultă cu multă bunătate şi după aceea rămase câtva timp pe gânduri. În cele din urmă îi zise cu hotărâre:

— Bani n-ai, nu e aşa?

— Mai am… ceva… foarte puţin, zise Marco.

Domnul se duse la o măsuţă, scrise o scrisoare, o pecetlui şi o dete băiatului, zicându-i:

— Uite, italienaşule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, un orăşel aproape genovez, la două ceasuri departe de aici. Oricine te poate îndruma. Când vei ajunge acolo, dă scrisoarea aceasta domnului la care am adresat-o; o să-l găseşti foarte uşor, pentru că toţi îl cunosc ca pe un cal

breaz. El îţi va procura mijloacele, ca să-ţi urmezi drumul până la Cordova, unde vei găsi pe familia Mequinez şi prin urmare pe mama ta. Deocamdată ţine astea, băiete! Îi dete câteva lire.

Du-te cu Dumnezeu!

Băiatul îi mulţumi, fără să poată găsi un cuvânt mai mult. Ieşi cu traista sa şi luându-şi ziua bună de la mica lui călăuză, porni încet pe drumul spre Boca, străbătând oraşul cel mare şi plin de zgomot cu inima cuprinsă de o adâncă mâhnire.Tot ce i se întâmplă din minutul acela până a doua zi seara, îi rămase încurcat în minte, ca un vis urât, atât era de obosit şi de disperat.După ce dormi noaptea într-o odăiţă de cârciumă din Boca, alături de un hamal de la port, şi după ce îşi petrecu mai toată ziua stând pe o grămadă de bârne în faţa portului, ameţit la vederea atâtor vase, corăbii şi vaporaşe, se pomeni şi el îmbarcat pe o luntre cu pânze, ncărcată cu pometuri, mânuită de trei genovezi voinici şi pârliţi de soare, şi plutind spre oraşul Rosario. Glasul lor şi scumpul dialect ce-l vorbeau îl însufleţiră.

Călătoria ţinu trei zile şi patru nopţi, pricinuind micului călător uimire peste uimire.Trei zile şi patru nopţi pe minunatul râu Parana, care întrece de patru ori Italia în lungime, şi pe lângă care marele Pad nu mai e decât un pârâiaş! Luntrea înainta încet, luptând cu acea nemărginită întindere de apă. Trecea printre nişte insule lungi, cuiburi de şerpi şi de tigri, înţesate cu portocali şi cu sălcii, care semănau a păduri plutitoare; uneori intra în canale strâmte de părea că n-o să mai poată ieşi de acolo, alteori se pomenea într-un vast spaţiu de apă ce avea înfăţişarea unor lacuri mari şi liniştite; apoi iarăşi printre insule, canale şi boschete enorme, de o vegetaţie încântătoare. Domnea pretutindeni o adâncă tăcere.

Cu cât înaintau mai mult, cu atât uriaşul râu înspăimânta mai tare pe bietul Marco. Îşi inchipuia că mama sa se afla la izvorul său şi că o să-i trebuiască ani întregi până să ajungă la ea. Mânca de două ori pe zi pâine şi carne sărată, împreună cu luntraşii care, văzându-l mereu trist, nu-i mai vorbeau deloc.Noaptea dormea pe acoperişul luntrei şi se deştepta din când în când buimăcit de strălucirea limpede a lunii, care se râsfrângea în undele argintii şi înălbea ţărmurile depărtate. Atunci i se strângea inima. Cordova! rostea de mai multe ori acel nume: Cordova; ca numele unei cetăţi misterioase din basme. După aceea se gândea:”Şi mama a trecut pe aici, a văzut şi ea ţărmurile şi insu-lele acestea”. Atunci nu i se mai păreau atât de stranii şi singuratice locurile acelea peste care trecuse privirea mamei sale.

Noaptea, unul dintre luntraşi cânta. Vocea lui îi aminti cântecele pe care i le cânta mama sa, când era mic, ca să adoarmă. Când îl auzi, izbucni în plâns. Luntraşul îi strigă:

— Fii tare de înger, băiete, ce naiba! S-a mai pomenit vreodată să plângă un genovez, fiindcă e departe de ai săi? Genovezii cutreieră pământul, glorioşi şi biruitori.

La auzul acestor cuvinte, Marco tresări, simţi glasul sângelui genovez şi ridicând fruntea cu mândrie, bătu cu pumnul în cârma bărcii şi strigă:

— Da, chiar de-ar trebui să ocolesc Pământul, călătorind ani după ani, mergând sute de poşte pe jos, voi merge tot înainte până ce-o voi găsi pe mama! M-aş mulţumi o singură dată. Înainte dar!Şi îmbărbătându-se astfel, sosi în zorii unei zile răcoroase şi limpezi în faţa oraşului Rosario, zidit pe malul înalt al râului Parana, în undele căruia se oglindeau catarge, împodobite cu steaguri, ale sutelor de corăbii din toate ţările.

Îndată ce debarcară, străbătu oraşul cu traista la spinare, căutând pe un domn argentinian, pentru care protectorul său din Boca îi dăduse o scrisoare de recomandare.Cum intră în Rosario, lui Marco i se păru că intră într-un oraş cunoscut. Erau tot acele străzi nesfârşite, drepte, cu casele mici şi albe, încrucişate în toate direcţiile, cu mii de fire telegrafice şi telefonice pe deasupra acoperişurilor, care păreau mari pânze ţesute de păianjen; apoi un amestec şi un zgomot de oameni, de cai şi de cărute. Mintea bietului băiat se tulbură, mai că-i venea să creadă că se află iarăşi la Buenos-Aires şi că merge să-l caute pe vărul său.

Se învârti un ceas şi mai bine şi, întrebând întruna, găsi în sfârşit locuinţa noului său protector. Trase clopoţelul. Ieşi în uşă un om gras şi blond, cu înfăţişarea aspră, care părea a fi un îngrijitor, acesta îl întrebă cu mojicie:

— Ce cauţi? Băiatul întrebă de stăpân.

— Stăpânul? răspunse îngrijitorul, a plecat aseară la Buenos-Aires cu toată familia.

Băiatul rămase înmărmurit, însă după aceea boloborosi:

— Da eu… n-am pe nimeni aici… sunt singur. Şi întinse biletul.

Îngrijitorul îl luă, îl citi şi-i zise cu asprime:

— Ce vrei să-ţi fac eu? O să-i dau biletul, când s-o întoarce, peste o lună!

— Dar sunt singur! Ce să mă fac eu? Sunt fără bani! strigă băiatul cu glas rugător.

— Haide, cară-te! zise omul, nu sunt destui vagabonzi ca tine în Rosario? Pleacă de cerşeşte în ţara ta.

Îi închise uşa în nas şi bietul băiat rămase împietrit pe loc.

Pe urmă îşi luă iar traista şi plecă, cu inima sfâşiată şi cu mintea cuprinsă de mii de gânduri prăpăstioase.Ce să facă? Încotro să apuce? Trebuia să călătorească o zi întreagă pe drumul de fier, ca să ajungă de la Rozario la Cordova, şi nu mai avea la el decât vreo câteva lire. Unde să-şi

găsească bani pentru ca să plătească drumul? Putea să munceasc. Dar cum şi la cine să ceară de lucru? Să cerşească! Ah! Nu! Să fie gonit, ocărât, înjosit, ca mai adineaori? Nu, niciodată, mai bine moartea!

Frământat de aceste gânduri şi uitându-se la şoseaua ce se pierdea în nemărginita câmpie, fu cuprins iarăşi de disperare. Îşi aruncă jos traista şi, aşezându-se cu spatele rezemat de zid, plecă uşor capul si râmase cu totul nimicit.Oamenii care treceau puteau să dea peste el. Carele uruiau pe drum cu zgomot. Mulţi băieţi stăteau pe loc şi se uitau la el. Marco nu-i vedea, nu auzea nimic.

Deodată fu smuls din nimicirea în care căzuse de un glas care îl întrebă pe italieneşte, cu un accent lombard:

— Ce ai, băiete?

Marco ridică ochii şi sări drept în picioare scoţând un strigăt de mirare:

— Cum, dumneata aici?

Era bătrânul ţăran lombard, cu care se împrietenise în călătoria lui.

Nici ţăranului nu i se părea mai puţin ciudat decât lui. Băiatul se apucă să-i povestească în grabă tot ce i se întâmplase de când se despărţiseră.

— Iată-mă acum fără nici o para. Trebuie să muncesc, găseşte-mi dumneatata ceva de lucru, ca să pot strânge câteva lire. Fac orice: hamal, măturător de stradă, chiar şi muncă de ţară; mă mulţumesc cu pâine neagră, numai să pot pleca mai repede, ca să-o găsesc pe mama. Fă-ţi pomana aceasta cu mine, găseşte-mi de lucru, pentru Dumnezeu, căci nu mai pot!

— Ei drace, drace! Ce istorie mai e şi asta! zise ţăranul, scărpinân-du-se în cap. Să lucrezi, e uşor de zis. Ia să vedem, nu putem aduna treizeci de lire de pe la compatrioţii ce se află aici?

Băiatul se uită la el, cuprins de o nouă nădejde.

— Vino cu mine! îi zise ţăranul.

— Unde? întrebă băiatul, luându-şi sacul.

— Vino cu mine!

Ţăranul porni. Marco se luă după dânsul. Merseră cât merseră fără să vorbească. În sfârşit, ţăranul se opri la uşa unui han, care avea ca firmă o stea, sub care era scris: „Steaua Italiei”.Ţăranul se uită înăuntru şi întorcându-se spre băiat, îi zise cu veselie:

— Stăm bine!

Intrară amândoi într-o sală, unde erau mese multe, la care stăteau o mulţime de oameni, bând şi vorbind tare.Bătrânul lombard se apropie de cea dintâi masă, şi după felul în care ură bună ziua celor şase oameni care stăteau la ea, se vedea că fusese în tovărăşia lor până atunci.Erau aprinşi la faţă şi ciocăneau paharele strigând şi râzând.

— Prieteni, zise lombardul, stând în picioare şi arătând pe Marco, iată un biet băiat de-al nostru, care a venit singur de la Genova, ca să caute pe mama sa la Buenos-Aires. Acolo i s-a spus că mama sa e la Cordova. El a venit cu barca până la Rosario, având la sine o scrisoare de

recomandare către un domn. Când a arătat-o, a fost primit ca un milog. Sărmanul băiat n-are nici măcar un gologan în pungă şi e aici singur, ca un oropsit. E un băiat de inimă, v-o spun eu. Ia să vedem: nu putem să-i strângem atât cât îi trebuie ca să-şi cumpere un bilet până la

Cordova, la mama lui? Cum adică, o să-l lăsăm aici ca pe un câine?

— Ferească Dumnezeu!

— Cu nici un preţ, strigară toţi deodată, dând cu pumnul în masă. Să nu ajutăm pe unul de-al nostru? Vino încoace, mititelule. Nu suntem noi aici! Ia uitaţi-vă ce frumos ştrengărel! Deschideţi-vă pungile, prieteni! Ai venit singur, foarte frumos! Eşti un băiat de inimă! Na şi

ţie un pahar, închină, n-ai grijă, o să-ţi ajutăm noi, ca să-ţi găseşti pe mama. Şi unul îl luă de bărbie, altul îl bătu pe umeri, un al treilea îi lua traista. Alţi trecători se ridicară de la mesele vecine şi se apropiară. Istoria băiatului trecu din gură în gură; aşa că în mai puţin de zece minute, ţăranul lombard strânse din adunare patruzeci şi două de lire.

— Văzuşi, băiete? Iată cum curg banii în America!

— Ia mai bea! îi strigă un altul, întinzându-i un pahar cu vin; hai să închinăm cu toţii în sănătatea mamei tale!

— În sănătatea mamei tale! strigară toţi, ridicând paharele.

Marco vru şi el să zică: în sănătatea ma…! dar îl podidiră lacrimile de bucurie.Îşi puse paharul pe masă şi se aruncă la gâtul bătrânului său prieten.In ziua următoare, în zori, el şi plecase spre Cordova plin de presimţiri bune.Dar nici o veselie nu poate să ţină mult, când natura ne înfăţişează o tristă privelişte.Timpul era întunecat; trenul aproape gol, străbătea cu iuţeala fulgerului o câmpie nemărginită

şi pustie. El era singur într-un vagon lung, care părea un tren de ambulanţă.Se uita, şi în dreapta, şi în stânga, şi nu vedea decât singurătate fără sfârşit. Ici şi colo, câţiva copaci strâmbi, mici, o iarbă neagră şi rară, care dădea câmpiei înfăţişarea unui vast cimitir. Marco aţipea puţin, se deştepta şi aceeaşi privelişte îi izbea văzul. Staţiile căii ferate erau singuratice ca nişte locuinţe de pustnici şi, când se oprea trenul, nu se auzea nici un cuvânt. Lui Marco i se părea că e singur în acel tren şi părăsit în mijlocul pustietăţii.

Un vânt rece îi pişcă obrazul. Plecase din Genova către sfârşitul lui aprilie, şi tatăl său, neştiind că în America o să fie iarnă, îl îmbrăcase ca de vară.Pătruns de frig şi obosit de emoţie şi de nevoile zilelor trecute, adormi.Dormi mult şi se deşteptă înţepenit. Simţind că nu-i prea este bine, fu cuprins de groază să nu se îmbolnăvească, să moară pe drum şi cadavrul să-i fie aruncat şi să rămâie pradă corbilor şi a câinilor, ca stârvurile de cai şi de vaci ce văzuse de-a lungul drumului şi de la care îşi întorsese privirea cu înfiorare.Într-o stare sufletească aşa de îngrijorată, în mijlocul tăcerii întunecate a firii, gândurile lui erau pornite tot înspre rău. Oare o s-o găsească el, pe mama sa, în Cordova? Şi dacă nu va fi? Dacă domnul de la Buenos-Aires se va fi înşelat? Dacă ar fi murit! Adormi iarăşi cu aceste

gânduri, visă că ajunsese noaptea la Cordova şi că lumea de pe la uşi şi de pe la ferestre îi striga: „Nu e aici! Nu e aici!”

Se deşteptă tresărind, îngrozit, dar văzând că fusese numai un vis, adormi iarăşi, şi când îl deşteptară, ajunsese la Cordova.

Ce uşurare, cu ce avânt sări din tren!Întrebă pe un slujbaş de la gară, dacă ştie unde locuieşte inginerul Mequinez. Omul îl îndreptă spre o biserică, lângă care era casa.Băiatul o luă la picior. Era noapte. Intră în oraşul întunecos şi liniştit, dar care, după groaznicul pustiu ce îl străbătuse, i se păru vesel.Întâlni pe un preot. Acesta îi arătă biserica şi el găsi îndată casa. Sună clopoţelul şi mâna îi tremura, bătăile inimii îi opreau răsuflarea.Veni să-i deschidă o bătrână cu o lumânare aprinsă în mână. Băiatul nu putu să vorbească.

— Pe cine cauţi? îl întrebă ea, pe spaniolă.

— Pe inginerul Mequinez, răspunse Marco.

Bătrâna îşi încrucişa braţele clătinând din cap şi zise:

— Dar ce Dumnezeu! Şi tu vii să cauţi pe inginerul Mequinez? Ar fi vremea să sfârşim cu istoria asta. Iată trei luni de când ne plictisiţi. N-am publicat prin ziare? Nu cumva trebuie să scrie şi pe colţurile răspântiilor: Mequinez s-a mutat la Tucuman!

Băiatul îşi frânse mâinile de disperare; apoi strigă plin de ciudă: Ce blestem mă urmăreşte, Doamne! Sunt eu oare ursit să mor pe drumuri, căutând-o pe mama? Înnebunesc! Îmi vine să mă strâng de gât! Dumnezeule, ce să mă fac eu, acum?

Stătu puţin pe gânduri, apoi întrebă:

Ia mai spune-mi, te rog, cum se cheamă ţara aceea? Unde este? La ce depărtare?

— Nimica toată, o fugă de cal, răspunse bătrâna, apoi înduioşându-se, adăugă: Ei, băiete dragă, află că e la o depărtare de cel puţin patru sau cinci sute de poşte de aici.Pe băiat îl podidi plânsul şi întrebă suspinând:

— Şi acum, ce să mă fac?…

— Ce vrei să-ţi spun, zise femeia, ştiu şi eu?

Dar numaidecât îi trecu prin minte un gând şi-i zise:

— Ştii ce? Ia-o la dreapta pe stradă şi o să găseşti la a treia casă o curte. Acolo locuieşte un capataz, un negustor, care pleacă mâine la Tucuman cu carele cu boi. Du-te şi roagă-l să te ia şi pe tine în schimul serviciului ce-i vei face. Aleargă fuga.

Băiatul îşi luă traista, mulţumi şi în două minute intră în curtea aceea luminată cu felinare, unde găsi oameni care încărcau saci cu grâu în nişte care uriaşe. Un om înalt şi bărbos, infăşurat într-o manta lungă, supraveghea lucrările. Băiatul se apropie de el şi-l întrebă cu sfială, dacă voia să-l ia şi pe el cu dânsul, spunând că venea din Italia şi căuta pe mama sa.

Capatazul îl măsură de sus până jos şi-i zise răstit:

— N-am loc pentru tine!

— Am cincisprezece lire, răspunse băiatul, cu glas rugător, ţi le dau pe toate şi pe drum o să-ţi muncesc. O să car apă şi grăunţe pentru boi, fac orice. Îmi ajunge o bucată de pâine. Te rog, domnule, fă-mi şi mie un locşor!

Capatazul se uită iarăşi la el şi-i răspunse cu glas mai blând:

— Nu-ţi spun că nu e loc? Şi apoi, vezi, noi nu mergem la Tucuman; ne ducem în alt oraş, la Santiago del Estero. La un loc oarecare ar trebui să te las în drum şi o să ai încă o lungă bucată de făcut pe jos.

— Aş face şi îndoit! strigă Marco. Să n-ai grijă.Găsesc eu drumul. Fă-mi un loc, domnule… fie-ţi milă, nu mă lăsa!

— Gândeşte-te, e o călătorie de douăzeci de zile! adăugă captazul.

— Nu-mi pasă!

— Drumul e greu!

— Voi răbda toate!

— O să trebuiască să călătoreşti singur.

— Nu mi-e frică de nimic, numai să o găsesc pe mama. Fie-ţi milă de mine, domnule, ia-mă!

Capatazul apropie felinarul de faţa lui şi, după ce se uită puţin la el, îi zise:

— Bine!

Băiatul îi sărută mâna.

— Noaptea asta culcă-te aici, pe un car, îi zise capatazul, mâine dimineaţă, în zori de zi , o să te deştept. Buenas noches (noapte bună).

La patru de dimineaţă, după cum spusese negustorul, carele porniră cu mare zgomot.Fiecare car era tras de şase boi şi urmat de alţi patru boi de schimb. Băiatul, deşteptat şi vârât într-un alt car, se lungi pe saci şi adormi iarăşi greu.Când se deşteptă, convoiul se oprise într-un loc singuratic, la soare, şi toţi oamenii stăteau în cerc în jurul unui foc aţâţat de vânt, la care frigeau într-o frigare lungă un sfert de viţel.

Mâncară cu toţii, se odihniră şi porniră iarăşi. Drumul continuă astfel ca un marş soldăţesc. În fiecare dimineaţă porneau la cinci, se opreau la nouă, plecau iarăşi la cinci seara şi se opreau la zece noaptea. Cărăuşii mergeau călare şi îmboldeau boii la mers, împungându-i cu nişte

prăjini lungi.Băiatul aprindea focul pentru friptură, dădea nutreţ vitelor şi le adăpa, curăţa felinarele, aducea apă de băut. Ţinuturile îi treceau pe dinainte ca nişte vedenii nelămurite: păduri intinse de copaci mici şi negri; cătune sărăcăcioase cu câteva case roşii, răspândite ici şi

colo. Spaţii nemărginite acoperite cu sare, care fuseseră probabil odinioară albiile vreunor lacuri sărate, se întindeau albind în depărtare, până unde putea să cuprindă ochiul.

Pretutindeni: numai câmpie, singurătate şi linişte adâncă. Întâlneau foarte rar doi sau trei călători călări, urmaţi de o herghelie de cai, care treceau în goană, ca fulgerul.Timpul era frumos, dar cărăuşii se făceau din zi în zi mai pretenţioşi, ca şi cum băiatul ar fi fost servitorul lor. Unii din ei îl ocărau, alţii îl ameninţau, îl puneau să le care legături mari de nutreţ, îl trimiteau departe după apă, şi bietul copil, prăpădit, obosit, nu putea nici măcar să doarmă noaptea din cauza zguduiturilor căruţei şi a scârţâitului roţilor. Pe lângă acestea, se mai iscă şi un vânt puternic, care ridică o pulbere groasă şi roşiatică, ce acoperea totul, pătrundea în car, îi umplea ochii şi gura, tăindu-i răsuflarea. Sleit de oboseală şi de nedormire, cu hainele rupte şi murdărite, ocărât de di-mineaţă până seara, bietul băiat era topit şi s-ar fi descurajat cu totul, dacă totuşi capatazul nu i-ar fi vorbit din când în când cu blândeţe. Adesea plângea pe furiş într-un colţ al carului cu faţa vârâtă în traista lui, care nu mai conţinea decât zdrenţe. În fiecare zi se trezea mai slab şi mai descurajat, şi uitându-se la câmpia cea nemărginită şi grozavă, care părea un ocean de pământ, îşi zicea în sine:

„Nu o s-o mă mai ducă până diseară, o să mor pe drum!” Oboseala şi ocările creşteau pe fiecare zi. Într-o dimineaţă, pentru că întârziase cu apa, un cărăuş, folosindu-se de lipsa capatazului, îl bătu. Atunci, ceilalţi cărăuşi începură şi ei să-i dea câte o palmă, de câte ori îi dădeau o

poruncă; şi-i ziceau în bătaie de joc:

— Na şi p-asta! Mai dă-o şi pe asta, mă-ti, derbedeule!

Bietul băiat nu mai putu suporta şi se îmbolnăvi.Stătu trei zile în car, zăcând de friguri. Numai capatazul venea la el să-i aducă apă şi să vadă

ce mai face.Marco crezu că şi moare atunci. În disperarea lui chemă de o mie de ori pe mama sa:

— Mamă, mamă, ajută-mă! Vino la mine, că mor! N-o să te mai văd, mamă dragă! Biata mamă o să mă găsească mort în mijlocul drumului! Şi se ruga de Dumnezeu, să aibă milă de el.În sfârşit se făcu bine.

Dar odată cu însănătoşirea sosi şi ziua cea mai teribilă, ziua în care trebuia să-şi urmeze calea singur.Călătoreau de mai bine de două săptămâni, când ajunseră la locul unde se întretăiau drumurile: unul spre Tucuman şi celălalt spre Santiago del Estro. Capatazul îl vesti că trebuie să se despartă. Îi dete câteva lămuriri asupra drumului ce trebuia să urmeze. Îi legă traista în spinare, ca să-i uşureze mersul şi îşi luă ziua bună de la el, repede, ca să nu se înduioşeze.

Băiatul abia apucă să-i sărute mâna. Chiar ceilalţi, care îl trataseră aşa de rău, arătară oarecare milă, văzându-l cum rămâne singur şi-i făcură un semn de rămas bun cu mâna. Marco răspunse scoţându-şi pălăria şi stătu câtva timp pe loc, uitându-se lung la convoiul care se depărta ridicând în urmă pulberea, o pulbere roşiatică.După aceea îşi urmă şi el calea, oftând din greu.Un singur lucru îi înviora sufletul. După atâtea zile de călătorie prin acea nemărginită câmpie, vedea în sfârşit, în zarea depărtată, un lanţ de munţi foarte înalţi şi albaştri, cu vârfurile

albe de zăpadă, care-i aduceau aminte de Alpi şi îi dădeau impresia, că se apropie de ţara lui. Erau Anzii, şira spinării continentului american, lanţul nesfârşit, care se întindea de la Ţara de Foc până la Marea îngheţată. Iar ceea ce-l învia şi mai mult, era că aerul devenea din ce în

ce mai cald, din cauză că mergând către miazănoapte, se apropia de tropice.Găsea la mari depărtări câte o căsuţă ori vreo dugheană, unde îşi cumpăra ceva de mâncare.

Întâlnea oameni călări, din când în când, femei şi copilaşi şezând nemişcaţi pe pământ; chipuri cu totul noi pentru dânsul, cu ochii tăiaţi pieziş, care se uitau la el şi întorceau capul încet, ca nişte automate. Erau indieni.

În ziua dintâi merse cât îl ţinură picioarele şi noaptea dormi sub un copac. A doua zi umblă mai Incet şi cu mai puţină speranţă. I se rupseră cizmele şi picioarele îi sângerau, iar stomacul i se slăbise din cauza hranei proaste. Spre seară i se făcu frică. Auzise în Italia că în ţara aceasta erau şerpi mulţi. I se părea că îi aude şuierând, se oprea o clipă şi iarăşi o luă la fugă; îi îngheţau oasele de frică.Uneori îl apuca o milă grozavă de el însuşi. Mergând, plângea amarnic şi îşi zicea:

— Cum ar plânge biata mamă, dacă ar şti că mi-e aşa de frică! Gândul acesta îl îmbărbăta şi, ca să-şi uite frica, îşi aducea aminte de o mulţime de lucruri despre mama sa; ultimele ei vorbe când plecase din Genova, cum îl învelea cu plapuma până la bărbie, când se trezea, cum îl lua în braţe, când era mititel!

Atunci îşi zicea însufleţit:

— Da, mamă dragă, într-o zi te voi vedea! Doar o da Dumnezeu, să sfârşesc acest drum lung. Şi mergea, mergea mereu printre copaci cu frunze minunate, printre plantaţiile nesfârşite, de trestie de zahăr, având totdeauna dinaintea ochilor munţii albaştri, ale căror vârfuri înalte

atingeau cerul.

Patru, cinci zile, o săptămână întreagă trecu. Puterile îi slăbeau din zi în zi şi picioarele insângerate i se umflaseră. În sfârşit, într-o seară, către apusul soarelui, i se spuse că Tucuman era la cinci mile de acolo. Marco scoase un ţipăt de bucurie şi îşi iuţi paşii, ca şi cum ar fi redobândit puterea pierdută. Dar fu o scurtă închipuire. Puterile îl părăsiră deodată şi căzu istovit pe marginea unui şanţ. Totuşi, inima îi bătea de bucurie.

Cerul, plin de stele scânteietoare, nu i se păruse niciodată atât de frumos. Lungit pe iarbă, se uita la ele, le admira şi se gândea că poate atunci şi mama sa le priveşte.Îşi zicea: Dragă mamă, unde eşti? Ce vei fi făcând tu acum? Te gândeşti la băieţelul tău? Îţi închipui că e aşa aproape de tine?

Bietul Marco! Dacă ar fi putut să vadă în ce stare se afla mama lui în minutul acela, s-ar fi silit din toate puterile să umble mereu înainte, ca să ajungă la ea cu câteva ore mai curând. Era bolnavă în pat, într-o odaie din etajul de jos al unei case frumoase, unde locuia toată familia Mequinez, care o iubea foarte mult şi o ajuta din toate puterile. Biata femeie era cam suferindă, când inginerul Mequinez fusese silit să plece pe neaşteptate de la Buenos Aires şi nu se însănătoşise deloc, cu tot aerul curat din Cordova. Pe lângă acestea, faptul că nu mai primea nici un răspus de la scrisorile sale, nici de la bărbatul său, nici de la vărul său, presimţirea unei mari nenorociri, grija continuă în care trăia stând la îndoială dacă trebuie să plece sau să rămână, aşteptând în fiecare zi o veste tristă, toate acestea o slăbiseră foarte mult, şi în cele din urmă se îmbolnăvi rău. De cincisprezece zile nu se ridicase din pat. Trebuia să-i facă o mică operaţie, ca să-i mântuie viaţa. Şi tocmai în momentul în care Marco se gândea cu mai mare dor la ea, în jurul patului său stăteau stăpânul şi stăpâna ei, silindu-se cu multă blândeţe s-o înduplece ca să se lase operată, iar dânsa nu voia cu nici un chip şi plângea.

Un doctor bun din Tucuman venise deja cu o săptămână mai înainte; dar degeaba.

— Nu, dragii mei stăpâni, spunea ea, nu mai am putere, simt că aş muri sub cuţitul doctorului. Mai bine lăsăţi-mă să mor aşa. Nu-mi mai trebuie viaţa de aici înainte. Totul s-a sfârşit pentru mine. Mai bine să mor înainte de a şti ce s-a întâmplat cu ai mei. Şi la aceste cuvinte izbucnea in plâns. Băieţii mei! Băieţii mei! striga ea, frângându-şi mâinile, cine ştie dacă mai trăiesc. Nu e mai bine să mor şi eu? Vă mulţumesc din tot sufletul, bunii mei stăpâni! Mai bine să mor. Ştiu că n-o să mă fac bine nici cu operaţia. Vă mulţumesc de atâta grijă. Nu trebuie să mai vină doctorul, poimâine. Vreau să mor! Soarta a vrut să mor aici. Sunt hotărâtă să nu mă las să mă opereze! Vreau să mor!

Stăpânii stăteau şi priveau cu milă pe mama ceea adorabilă, care, ca să-şi mântuiască familia, venise să moară la şase mii de poşte, departe de ţara ei. Să moară după ce răbdase atâtea! Biata femeie, aşa de cinstită, aşa de bună, aşa de nenorocită!…

A doua zi de dimineaţă, cu traista la spinare, obosit şi, şchiopătând, dar cu nădejdea în suflet, Marco intra în oraşul Tucuman, unul din cele mai noi şi mai înfloritoare oraşe din republica Argentina.

Oraşele acestea ale Americii, fondate de puţin timp, seamănă atât de mult unele cu altele, încât, lui Marco i se păru iarăşi că intră în Buenos-Aires, în Rosario ori în Cordova.Erau aceleaşi străzi drepte şi lungi, aceleaşi case mici şi albe, dar pretutindeni o verdeaţă veselă şi încântătoare, un aer îmbălsămat, un cer limpede şi azuriu, cum nu mai văzuse

niciodată, nici măcar în Italia. Străbătând oraşul, fu cuprins din nou de aceeaşi nelinişte care îl apucase la Buenos-Aires. Se uita la toate ferestrele, şi la toate uşile, se uita la toate femeile ce treceau, cu speranţa nerăbdătoare de a întâlni pe mama sa. Ar fi voit să întrebe pe toţi câţi întâlnea în cale, dar nu îndrăznea să oprească pe nimeni. Se uita să vadă un chip mai blând, ca să-l întrebe, când deodată îi căzură ochii pe o firmă scrisă în limba italiană. În prăvălie stătea un om cu ochelari şi două femei.

Se apropie cu sfială de uşă şi prinzând inimă, întrebă:

— Nu ştii dumneata, domnule, să-mi spui unde locuieşte familia Mequinez?

— Familia inginerului Mequinez? întrebă negustorul.

— Da, domnule! răspunse băiatul du glas sfârşit.

— Familia Mequinez, zise negustorul, nu locuieşte în Tucuman.

Un strigăt sfâşietor, ca al unui rănit de moarte, răspunse acestor cuvinte.

Negustorul şi femeile săriră deodată. Câţiva vecini alergară să vadă ce e.

— Ce e! Ce ai, băiete? îi zise negustorul, băgându-l în prăvălie şi aşezându-l pe un scaun. Nu dispera aşa, ce Dumnezeu! Familia Mequinez nu locuieşte aici, dar nu e departe, e în împrejurimile Tucumanului.

— Unde? Unde e? strigă Marco, însufleţindu-se.

— Cam la vreo două poşte de aici, adăugă negustorul, pe ţărmul râului Saladillo, într-un loc unde se clădeşte o mare fabrică de zahăr. Oricine te poate îndrepta!

— Am fost eu acolo acum o lună, zise un tânăr, care alergase la strigătul lui Marco.

Marco se uită la el cu ochii mari şi îl întrebă repede, îngălbenind:

— Ai văzut pe servitoarea domnului Mequinez, pe italianca?

— Genoveza? Da, am văzut-o! Marco izbucni totdeodată în plâns şi în râs. Pe urmă deodată întrebă hotărât:

— Pe unde s-o apuc? Arătaţi-mi repede drumul, plec îndată!

— Dar e cale de o zi! îi spuseră cu toţii. Eşti obosit, odihneşte-te, o să pleci mâine!

— Nu se poate! Nu se poate! răspunse băiatul. Arătaţi-mi calea, plec îndată, chiar de-aş şti că mor pe drum!

Văzându-l atât de hotărât, nu se mai împotrivi nimeni:

— Du-te copile, Dumnezeu să te păzească! îi spuseră cu toţii.

— Să bagi de seamă, când vei trece prin pădure, să nu te rătăceşti.

— Călătorie bună, italienaşule!

Un om îl însoţi până afară din oraş, îi arătă drumul, îi dete câteva poveţe şi rămase puţin privindu-l cum se îndepăr-tează. Peste câteva minute, băiatul se făcu nevăzut în dosul copacilor stufoşi de pe marginea şoselei.

***

Noaptea aceea fusese înfiorătoare pentru sărmana bolnavă… Avea nişte dureri groaznice, care o făceau să ţipe sfâşietor şi să aiureze. Femeile care o îngrijeau, îşi pierduseră capul. Stăpâna intra din când în când îngrijorată. La toţi le era teamă că nu va scăpa, chiar de s-ar lăsa să

fie operată, să nu fie prea târziu, medicul venind tocmai a doua zi. Suferinţa ei cea mai adâncă, era cea morală. Prăpădită, zdrobită, schimbată la faţă; îşi smulgea părul cu disperare şi striga:

— Doamne, Doamne! Să mor aşa de departe, fără să-mi mai văd copiii! Să-i las fără mamă! Pe micul meu Marco, aşa de bun, aşa de iubitor! Dumneavoastră nu ştiţi ce băiat este! Sâ-l fi văzut cum plângea când am plecat; nu se mai putea smulge din braţele mele. Parcă înţelegea mititelul, că n-o să mă mai vadă. De ce n-am murit atunci? Nu, nu, să nu rămână fără mamă. Nu mă lăsaţi să mor! Alergaţi după doctor, să vină, să mă taie, dar să-mi scape viaţa. Vreau să mă vindec, vreau să trăiesc! Doctorul! Doctorul! Ajutor! Ajutor!

Femeile care o îngrijeau o luau de mână, îi vorbeau de Dumnezeu şi o încurajau. Atunci, biata bolnavă plângea ca un copil şi şoptea din când în când:

— O! Frumoasa mea Genova! Casa mea! Marea cea întinsă!… Şi Marco, scumpul meu Marco, ce-o fi făcând el acuma, sărăcuţul!

***

Era miezul nopţii şi sărmanul ei Marco, după ce petrecuse ceasuri întregi pe marginea unui şanţ, sleit de puteri, trecea prin mijlocul unei păduri întinse, umbrită de copaci uriaşi, ale căror vârfuri argintate de razele lunii, păreau nişte turnuri de biserică. El zărea în umbră,

mii de trunchiuri de toate formele: drepte, culcate, încâlcite, cu o înfăţişare stranie şi ameninţătoare; o măreţie maiestuoasă, o dezordine a firii de o rară frumuseţe, priveliştea cea mai grozavă şi cea mai măreaţă, pe care vegetaţia pământului o poate înfăţişa vreodată ochilor.

Uneori, Marco era cuprins de spaimă, dar îndată ce se gândea la mama sa, inima i se îmbărbăta.Zdrobit de oboseală, cu picioarele sângerânde, singur în mijlocul acelei păduri uriaşe, unde foarte rar se vedeau numai nişte mici colibe omeneşti, care, pe lângă arborii aceia monstruoşi păreau nişte muşuroaie de furnici, sau vreun bivol dormind pe marginea drumului; Marco, deşi zdrobit, nu mai simţea oboseala; era singur şi nu-i mai era frică. Măreţia pădurii îi îmbărbăta sufletul. Apropierea de mama sa îi dădea puterea şi îndrăzneala unui om mare. Amintirile oceanului străbătut, neajunsurile, durerile suferite şi biruite, ostenelile răbdate îl făceau să ridice fruntea sus, şi chipul mamei sale, pe care îl pierduse din minte după atâţia ani de depărtare, i se arăta în acele minute, lămurit. El vedea până şi clipitul ochilor, mişcarea buzelor, în sfârşit toate gesturile ei. Aceste amintiri îl făceau să grăbească pasul. Mergând, nu băgase de seamă că de pe vârful copacilor lumina argintie a lunii se împrăştiase în revărsarea zorilor.

***

În aceeaşi dimineaţă, pe la orele opt, doctorul din Tucuman, un tânăr argentinian, era la patul bolnavei, împreună cu un ajutor al său. Ei se sileau s-o înduplece să-şi facă operaţia. Domnul şi doamna Menquinez, care se aflau de faţă, stăruiau şi ei. Dar totul era zadarnic; femeia, văzându-se atât de slabă de puteri, nu mai avea încredere în operaţie. Doctorul o încredinţă că reuşita operaţiei era sigură, precum era de sigură şi moartea, dacă nu se lăsa. Stăruiau cu toţii în zadar.

— Nu, doctore, spunea bolnava, îmi rămâne numai curajul de a muri, dar nu şi acela de a mai suferi şi operaţia zadarnică; îţi mulţumesc, doctore, dar lasă-mă să mor liniştită! Doctorul, descurajat, nu mai stărui. Atunci, femeia se întoarse către stăpâna sa şi cu glasul sfârşit îi făcu ultimele sale rugăciuni:

-Buna mea stăpână, zise ea cu greutate, te rog să trimiţi prin consulat economiile şi lucrurile ce le am aici familiei mele. Am nădejde că se află toţi în viaţă. Presimţirile îmi sunt bune în aceste momente din urmă. Te rog, fă-ţi bunătate şi scrie-le… că m-am gândit totdeauna la ei. că am muncit totdeauna pentru copiii mei… şi singura mea durere este că mor fără să-i văd. Spune-le că mor binecuvântându-i pe toţi…

Încredinţez bărbatului meu şi fiului meu celui mare pe micul Marco… Să aibă grijă de el! Şi încrucişând mâinile, strigă cu disperare: Mititelul mamei, sufletul meu! Pe urmă, întorcând ochii plini de lacrimi, văzu că stăpâna sa nu mai era acolo. Venise cineva şi o chemase pe furiş. Plecase şi domnul Mequinez, rămăsese numai asistentul şi două femei. Se auzea în odaia de alături un zgomot obişnuit, şoapte şi strigăte înăbuşite. Bolnava îşi îndreptă spre uşă ochii împăienjeniţi, aşteptând. După câteva minute, intră medicul, cu o privire ciudată, apoi domnul şi doamnă Mequinez şi ei tot cu faţa schimbată.

Toţi se uitau la bolnavă într-un fel neobişnuit şi şopteau încet între dânşii. I se păru că doctorul zicea stăpânei sale:

— Mai bine îndată! Ea nu înţelegea nimic.

— Iulia! îi zise stăpâna sa, cu vocea tremurândă, am să-ţi aduc o ştire bună. Pregăteşte-ţi inima pentru o veste bună.

Iulia se uită drept în ochii ei. Pregăteşte-te! îi zise doamna, să vezi pe cineva la care ţii foarte mult!

Iulia ridică brusc capul cu o mişcare rapidă şi începu să se uite când la doamna, când la uşă, cu ochii înflăcăraţi.

— Cineva care a sosit acum pe neaşteptate!

— Spuneţi, cine e? strigă bolnava, cu glasul înăbuşit.

Deodată scoase un strigăt grozav, se ridică în sus, rămase nemişcată cu ochii holbaţi şi cu mâinile la cap, ca înaintea unei apariţii supranaturale. Marco, zdrenţăros şi prăfuit, stătea în pragul uşii. Doctorul îl ţinea de mânuţă. Femeia strigă de trei ori: Doamne, Doamne, Doamne!

Marco se repezi înainte; ea îi întinse braţele ei slabe şi, strângându-l la piept cu o putere de tigru, izbucni într-un râs groaznic, întrerupt de suspine adânci, fără lacrimi şi căzu înăbuşită pe pernă. Dar îndată, îşi reveni în fire şi strigă repede, nebună de bucurie, acoperind cu sărutări capul copilului:

— Tu eşti? Cum ai ajuns aici? De ce? Dar mare te-ai mai făcut. Cine te-a adus? Ai venit singur? Nu eşti bolnav? Tu eşti, Marco? Nu e un vis? Ia, vorbeşte-mi!

Pe urmă, schimbându-şi glasul deodată:

-Nu, taci, aşteaptă! strigă ea.Şi întorcându-se repede:

-Iute, doctore, vreau să mă fac bine, scapă-mă, sunt gata, nu mai pierde un minut. Luaţi de aici pe Marco, să nu audă. Nu te speria, Marco dragă, nu e nimica. Mai dă-mi o sărutare… du-te! Sunt gata, doctore!

Marco ieşi cu stăpânul şi cu stăpâna. Rămase numai doctorul şi asistentul, care încuiară uşa. Domnul Mequinez vru să-l ducă pe Marco într-o odaie mai depărtată, dar fu cu neputinţă. Parcă era pironit de scânduri: ‘

— Ce e? întrebă el. Ce are mama? Ce-i face doctorul?

Inginerul se silea să-l depărteze binişor:

— Vino cu mine, o să-ţi spun totul! Mama ta e bolnavă, are nevoie de o mică operaţie. Vino cu mine să te desluşesc.

— Nu, vreau să rămân aici, răspunse băiatul, spune-mi aici ce are.

Inginerul se silea să-i dea curaj. Băiatul începea să se teamă şi să tremure, când deodată un ţipăt îngrozitor răsună în toată casa.

Băiatul răspunse şi el cu alt ţipăt sfâşietor:

— A murit mama!

Doctorui ieşi în prag şi zise:

— Nu! E scăpată!

Copilul se uită o clipă la el, pe urmă se aruncă la picioarele sale plângând şi zise:

— Dumnezeu să-ţi răsplătească, domnule doctor, că ai scăpat-o pe mama!

Dar doctorul îl ridică şi-i zise:

— Scoală-te, sărmane şi inimos băiat; nu eu, ci tu ai scăpat-o pe mama ta!

Ti-a placut? De ce?