,,Micul iepuras'' ,cu fisa

Micul

 Iepuraş

În pădure trăiesc multe animale care sunt diferite în foarte multe feluri, poate ca şi copiii de la şcoală sau personajele din povestea pe care urmează să o citesc. Un personaj din pădure pe care toate animalele îl cunoşteau era Marele Urs Maro. Celelalte animale din pădure nu îl plăceau pentru că se lega de toată lumea. Se dădea mare pentru simplul motiv că putea  speria celelalte animale când se jucau, şi fugea după ele ca să le rănească sau ca să le mănânce. Se părea că în pădure nu există nici un animal suficient de mare sau de puternic care să îl poată opri pe Marele Urs Maro.

Într-o  zi , Micul  Iepuraş  se  plimba  prin  pădure  văzându-şi  de  treaba  lui,  când  a simţit pământul zguduindu-se sub el şi a auzit lemnele uscate rupându-se sub greutatea unor  picioare.  Nu  era  greu  de  ghicit  ale  cui  erau.  Marele  Urs maro  venea către  el.  În acelaşi moment, Micul Iepuraş a simţit frică. Să fugă cum făcea întotdeauna? Era sătul de atâta fugă, întotdeauna să-i fie frică când era Marele Urs Maro în preajmă. Dar era prea mic şi prea slab să stea şi să lupte. În vreme ce se gândea ce să facă ,a văzut nişte oase pe jos, în apropiere. Se prea poate că Micul Iepuraş era micuţ şi înfricoşat, dar era mai deştept şi mai şmecher decât Marele Urs Maro. Mergând către oase s-a aşezat şi a început  să  le  mestece  cu  spatele  întors  curajos  către  Marele  Urs  Maro. A aşteptat  cu răbdare,  ascultând  zgomotul  făcut  de  picioarele  ursului  până  când  acesta  a  ajuns  în apropiere. Micul Iepuraş a spus cu voce tare "Mmmm, ce delicios a fost ursul maro pe care tocmai l-am mâncat. Încă mi-e foame. Aş vrea să mai găsesc unul să mănânc".

Marele Urs Maro era obişnuit să i se facă pe plac. Alunga alte creaturi din calea sa după cum avea chef. Călca peste ele fără să-i pese cât de tare le rănea. Nu era obişnuit să-i  fie  frică  pentru  că  în  pădure  nu  era  nimeni  mai  mare  sau  mai  răutăcios  decât  el. Totuşi,  gândul  că  ar  putea  fi  mâncat  l-a  oprit  din  drum.  Pentru  prima  dată  el  a  simţit teamă.  Chiar  putea  un  iepuraş  să  prindă  şi  să  mănânce  un  urs?  Nu  era  pregătit  să  îşi asume  acest  risc , aşa  că  a  dat  înapoi  încetişor  în  pădure,  în  final  întorcându-se  şi dispărând între copaci cu un răsuflat de uşurare. "Am fost aproape" şi-a spus. "Mă bucur că am scăpat de iepuraşul cel răutăcios".

Sus într-un copac, nevăzută de Marele Urs Maro şi Micul Iepuraş, Veveriţa privise ceea ce se întâmplase. Poate că, dacă i-ar fi spus Marelui Urs Maro cum îl păcălise Micul Iepuraş ,atunci Marele Urs Maro l-ar fi privit ca pe un prieten şi ar fi avut grijă de el şi de familia sa. Aşa că Veveriţa s-a grăbit să coboare ... dar nu suficient de repede, pentru că Micul  Iepurş  s-a  întors  şi  a  văzut  cum  cobora  pe  trunchiul  copacului  şi  fugea  după Marele Urs Maro.

Când  Veveriţa  l-a  ajuns  pe  Marele  Urs  Maro  i-a  spus  ceea  ce  văzuse  întrebând dacă  puteau  fi  prieteni.  Cu  siguranţă  că  Marele  urs  Maro  nu  era  prea  deştept  dar  îşi dădea seama când cineva îl făcea să pară ca un caraghios. S-a enervat şi a spus cu o voce iritată: "Urcă-te pe umărul meu, veveriţă!" a spus el ursuz. "Trebuie să mergem să vedem ce e de făcut cu iepuraşul cel ticălos".

Tocmai când Micul Iepuraş spera că este în siguranţă, a auzit din nou zgomotul făcut  de  labele  ursului  pe  pământ.  Marele  Urs  Maro  venea  înapoi  după  el  şi  avea Veveriţa pe umăr. Micul Iepuraş avea din nou o problemă. Avusese un mic avantaj - dar ce  putea  să  facă  acum?  Trebuia  să  fugă  cum  făcuse  întotdeauna?  Trebuia  să  fugă înfricoşat  toată  viaţa?  Trebuia  să-i  permită  Marelui  Urs  Maro  să  se  lege  de  toate animalele din pădure aşa cum făcuse mereu?

Nu, s-a gândit Micul Iepuraş, Marele Urs Maro nu este atât de deştept. Eu sunt cu mult mai deştept. Poate că el are un corp mai puternic, dar eu am o minte mai puternică. Cu această concluzie, Micul Iepuraş a început să se întrebe ce putea să facă. Din nou s-a aşezat cu spatele la Marele Urs Maro şi la Veveriţă făcându-se că nu-i vede. A aşteptat până când paşii s-au apropiat în aşa  fel încât  Marele Urs Maro  să-l audă şi, tocmai la momentul potrivit, Iepuraşul a spus tare "Unde-o fi Veveriţa? Cred că a trecut o jumătate de oră de când l-am trimis să-mi aducă alt urs maro!"

Adaptat după 101 Healing Stories for Kids and Teens de G. W. Burns

Cerinţe:

1.      Completează tabelul cu verbele subliniate.

Verb	Pers./ Nepers.	Mod	Timp	Pers.	Nr.	Diateză	Conj.	Functie Sintact.

2.     Eşti de acord  că oamenii sunt de multe feluri, la fel ca şi animalele? Argumentează.

3.     Care sunt atu-urile (avantajele) iepurelui în faţa ursului?

4.     Ce tactică  foloseşte iepuraşul pentru a-l învinge pe urs?

5.     Ce sentiment trăieşte pentru prima dată ursul?

6.     Ai trăit vreodată o experienţă asemănătoare? Cum  ai depăşit-o?

,,Hrăneşte ceea ce doreşti să crească'' , cu fisa de lucru

Hrăneşte ceea ce doreşti să crească

Un bunic s-a aşezat pe o piatră, la soare, lângă râu, cu nepoţelul său. “Spune-mi o poveste” a cerut copilul.

“Aceasta este o poveste despre doi lupi” a spus bunicul. “Pe măsură ce creştem uneori  simţim  că  sunt  doi  lupi  în  noi  care  se  bat  pentru  a  prelua  controlul.  Poţi  să-ţi imaginezi că primul lup are părul gri şi moale şi o privire blândă, poate chiar un zâmbet cald. Este un lup care îşi arată dinţii foarte rar şi este dispus să stea la urmă pentru ca cei mici să poată mânca. Pe acesta putem să-l numim lupul păcii, blândeţii, bunătăţii, pentru că acest lup crede că dacă toţi trăim în pace unii cu alţii toate animalele şi toţi oamenii ar fi mult mai fericiţi”.

“Pentru acest lup, dragostea contează mai mult decât orice altceva. Vezi tu, se ştie că  fără  dragoste  lumea  noastră  de  oameni  şi  animale  ar  înceta  să  mai  existe.  Existăm pentru  că  o  mamă  îşi  iubeşte  copilul  pe  care  îl  îngrijeşte,  îl  hrăneşte,  îl  îmbracă,  îl adăposteşte, îl apără de rău. Ajungem în această lume ca urmare a iubirii şi ne hrănim cu dragostea care ne-o arată părinţii. Avem nevoie de dragoste şi vieţile noastre sunt mai bogate şi mai frumoase când iubim şi suntem iubiţi.”

“Acest lup ştie că bunătatea face parte din dragoste. Când suntem buni cu ceilalţi este  posibil  –  nu  întotdeauna  se  întâmplă  aşa  –  să  ne  întoarcă  binele  făcut.  Zâmbeşte cuiva şi sunt şanse mari să îţi zâmbească înapoi. Du-te şi ajută pe cineva şi este foarte posibil să primeşti şi tu ajutor când vei avea nevoie. Lupii seamănă cu oamenii şi trăiesc în grupuri. Se amestecă unii cu alţii, şi, în general, se simt mai bine când se bucură unii de alţii şi trăiesc în armonie”.

“Dar”  continuă  bunicul  “să  ne  imaginăm  că  există  un  alt  lup  în  haită  care  nu gândeşte  în  acelaşi  fel. Acest  lup  are  o  faţă  răutăcioasă  şi  urâcioasă.  Îşi  mişcă  buzele pentru a-şi arăta ameninţător dinţii la celelalte animale. Când face aşa ele simt frică mai mult decât dragoste şi respect, pentru că acesta este lupul fricii, al lăcomiei, şi al urii. Poate  este  înfricoşat  sau  îi  este  frică  de  ceva  de  aceea  este  tot  timpul  în  gardă.  Din nefericire nu a învăţat că fiind aşa de nervos şi agresiv, gândindu-se la cine şi ce urăşte mai mult decât la cine şi ceea ce îi place, cultivă foarte multe sentimente negative în sine şi  la  cei  din  jur. Acest  lup  vrea  să  fie  primul  în  vreme  ce  lupul  păcii  vrea  dragoste, bunătate şi vrea binele celorlalţi aşa cum îl vrea pe al său”.

“Îţi poţi imagina că dacă cei doi lupi sunt în aceeaşi haită ar putea fi interesant de văzut care iese în faţă. Lupul dragostei, păcii şi al bunătăţii vrea să împartă acele valori cu toată lumea, dar lupul fricii, lăcomiei şi al urii se preocupă doar de sine. El se simte rău şi îi face şi pe cei din jur să se simtă rău”.

“Să ne imaginăm mai departe” spuse bunicul, “că cei doi lupi se luptă în interiorul

tău”.

Micul  băieţel  s-a  uit  în  sus  la  bunicul  său,  cu  ochii  mari.  “Care  va  câştiga?   a  întrebat cu nerăbdare.

Bunicul s-a uitat în jos, cu ochii blânzi, şi cu voce liniştită a răspuns: “Cel pe care îl hrăneşti”.

Adaptat după 101 Healing Stories for Kids and Teens de G. W. Burns

            Răspunde la următoarele întrebări:

1.     Care sunt calităţile omeneşti despre care se vorbeşte în text?

………………………………………………………………………………………...

2.     Ți s-a întâmplat vreodată să zâmbeşti cuiva şi acesta să îţi zâmbească înapoi?

………………………………………………………………………………………...

3.     Dar să faci bine cuiva şi apoi el  să se poarte urât cu tine?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

4.     Care sunt defectele omeneşti la care face referire textul?

………………………………………………………………………………………...

5.     Ai avut vreodată frică de ceva/cineva? Dă exemplu şi explică cum ai depăşit momentul…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

6.     Cum crezi că se poartă cineva invidios?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

7.     De ce sunt asemănaţi cei doi lupi din aceeaşi haită cu doi lupi din interiorul sufletesc al copilului?............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

8.     Găseşte două asemănări între oameni şi lupi.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………...

,,Întâmplări din clasă'' de Dimitrie Goga

Întâmplări    din      clasă

                                                                                de    Dimitrie Goga

            Învățătorul nostru,  domnul Toma Tăbuș, era un om la mijlocul vieții. Era foarte bun cu noi. Nu ne certa și nici nu ne bătea. Nu ne înghesuia nici cu învățatul . Fiecare învățam după voia inimii și dacă nici părinții n-aveau vreme să ne controleze- cum se-ntâmpla cu mine - școala era destul de ușoară.

          Cu domnul Tăbuș făcusem o înțelegere tare bună, dar nu cu tocmeală ca la târg, ce mai dai tu, ce mai las eu, ci pe cuvânt.

-         De nu mă supărați, sâmbătă după-amiază o să vă citesc ceva frumos.

Așa că în sâmbăta următoare, în ultima oră, ne-a citit din ,, Isprăvile lui Păcală” de Petru Dulfu. Așa de mult ne-a plăcut, că ne-am hotărât cu toții să fim cuminți toată săptămâna, iar dumnelui să ne răsplătească sâmbăta, în ultima oră, cu o lectură din Isprăvile lui Păcală. Dar înainte de a isprăvi cartea, Domnul Tăbuș s-a îmbolnăvit. Într-o zi ne-a spus:

          - Astăzi mi-e foarte rău... M-a doborât boala...N-am să mai pot veni la școală...Vă rog să fiți cuminți și ascultători cu cine va veni în locul meu.

          Vestea ne-a întristat, pentru că grozav doream să știm ce-a mai făcut Păcală cu popa...

          Eram hotărâți să dăm ascultare domnului și să ne purtăm bine cu cine va veni în locul dumisale. Numai că noi eram noi și uitam de la mână până la gură...

          A doua zi, spre marea noastră uimire, a intrat în clasă o doamnă...Poftim, o doamnă în clasa noastră, cea mai mare din școală! Asta era prea, prea...

          N-a fost nevoie de nicio înțelegere între noi, ca să pornim un război împotriva ei...

           După ce ne-a spus c-o cheamă ,, doamna Manoliu”, ne-a cerut un creion ca să noteze absenții. Deodată ne-am bulucit la catedră cincizeci de băieți, cu și fără creioane și am împresurat-o pe doamna, țigănindu-ne: ,, Pe-al meu, doamnă! Ba pe-al meu, că e mai ascuțit…’’

          Eram atât de înghesuiți și atât de îndrăzneți, că nici într-un chip n-ar fi putut doamna să ne urnească de acolo.

          Doamna a pus mâna la întâmplare pe un creion, fără să ia seama la rugămințile noastre, apoi a rotit spre noi niște ochi frumoși, că n-a rămas niciun băiat neprivit și, liniștită, ne-a spus:

-         Acum, la loc! și nu ne-a slăbit din loc.

           Am rămas o clipă neclintiți. Atunci privirile doamnei s-au schimbat: parcă ne împungeau. Ne-am clătinat ca leii și tigrii în fața dresorului și ne-am retras cu pași mici, mergând de-a-ndărătelea la locurile noastre în bănci. Doamna nu și-a luat ochii de pe noi până când nu s-a așezat și ultimul băiat. După aceea a început să strige catalogul.

-         Zent! A răspuns primul băiat, ridicându-se leneș într-un cot.

            -  Nu așa! Te scoli frumos în picioare, pivești țintă în ochii mei și răspunzi cum trebuie: prezent, nu zent.Șezi! Am să te strig încă o dată.

          La a doua strigare, băiatul s-a ridicat drept ca lumânarea, a privit-o pe doamna țintă în ochi și a spus: Prezent! S-a așezat apoi copleșit de bucurie că el a răspuns cel dintâi atât de frumos.

          Așa am răspuns toți.

          În ora aceea domna ne-a ascultat la citire. Poate că n-am citit tocmai bine. Ne-a citit dumneaei aceeași povestire și tare ne-a plăcut cum citea. Să tot fi ascultat!

           Când s-a dus la tablă, ca să scrie ceva, un băiat- Gheorghieș- a aruncat asupra ei un cocoloș de hârtie cât o cireașă. Cocoloșul a alunecat de pe păr pe bluză și apoi pe jos, la picioarele doamnei. Nu se poate ca doamna să nu-l fi simțit și să nu fi auzit chicotul înfundat al unora dintre noi, dar n-a spus niciun cuvânt.

          Altădată toți eram încântați de îndemânarea cu care Gheorghieș arunca cocoloașe în străinii care intrau întâmplător în clasă. De astă dată necuviința lui a nemulțumit pe câțiva băieți. Fără să știe, doamna avea apărători în clasă.

          În altă zi, tot Gheorghieș a prins două capete de țâri de poalele rochiei doamnei, fără ca ea să fi simțit. Înainte de a părăsi clasa, un băiat i-a spus:

-         Aveți agățat ceva de rochie.

          Băiatul  s-a plecat și a scos capetele țârilor. Doamna le-a văzut. S-a întors la catedră și ne-a ținut câteve clipe – lungi cât veșnicia- sub privirea sa mustrătoare. A rostit mâhnită:

-                     Am un băiat de anii voștri. Învață la școala nr. 3. De câte ori vin acasă mă întreabă cum vă purtați. Eu îi spun întotdeauna: ,,Ce crezi tu, că numai la școala nr. 3 sunt băieți cuminți? Și elevii mei sunt cuminți și cuviincioși. Mi-s  dragi, tare dragi! Astăzi n-am să-i mai pot spune băiatului meu că sunteți cuminți și cuviincioși.”

      Pe când stam cu capetele plecate, doamna a ieșit din clasă fără să ne spună, ca altă dată : ,, La revedere, copiii mei!”

     Ce rușine pe noi!

     În ziua aceea a fost în ograda școlii o bătaie de pomină.

     Gheorghieș n-a mai adus capete de țâri la școală . De atunci toți cei cincizeci de copii din clasa  am înțeles că nu mai poate fi vorba de război între noi și doamna. Toți ne aflam sub vraja ei.