,,Întâmplări din clasă'' de Dimitrie Goga

Întâmplări    din      clasă

                                                                                de    Dimitrie Goga

            Învățătorul nostru,  domnul Toma Tăbuș, era un om la mijlocul vieții. Era foarte bun cu noi. Nu ne certa și nici nu ne bătea. Nu ne înghesuia nici cu învățatul . Fiecare învățam după voia inimii și dacă nici părinții n-aveau vreme să ne controleze- cum se-ntâmpla cu mine - școala era destul de ușoară.

          Cu domnul Tăbuș făcusem o înțelegere tare bună, dar nu cu tocmeală ca la târg, ce mai dai tu, ce mai las eu, ci pe cuvânt.

-         De nu mă supărați, sâmbătă după-amiază o să vă citesc ceva frumos.

Așa că în sâmbăta următoare, în ultima oră, ne-a citit din ,, Isprăvile lui Păcală” de Petru Dulfu. Așa de mult ne-a plăcut, că ne-am hotărât cu toții să fim cuminți toată săptămâna, iar dumnelui să ne răsplătească sâmbăta, în ultima oră, cu o lectură din Isprăvile lui Păcală. Dar înainte de a isprăvi cartea, Domnul Tăbuș s-a îmbolnăvit. Într-o zi ne-a spus:

          - Astăzi mi-e foarte rău... M-a doborât boala...N-am să mai pot veni la școală...Vă rog să fiți cuminți și ascultători cu cine va veni în locul meu.

          Vestea ne-a întristat, pentru că grozav doream să știm ce-a mai făcut Păcală cu popa...

          Eram hotărâți să dăm ascultare domnului și să ne purtăm bine cu cine va veni în locul dumisale. Numai că noi eram noi și uitam de la mână până la gură...

          A doua zi, spre marea noastră uimire, a intrat în clasă o doamnă...Poftim, o doamnă în clasa noastră, cea mai mare din școală! Asta era prea, prea...

          N-a fost nevoie de nicio înțelegere între noi, ca să pornim un război împotriva ei...

           După ce ne-a spus c-o cheamă ,, doamna Manoliu”, ne-a cerut un creion ca să noteze absenții. Deodată ne-am bulucit la catedră cincizeci de băieți, cu și fără creioane și am împresurat-o pe doamna, țigănindu-ne: ,, Pe-al meu, doamnă! Ba pe-al meu, că e mai ascuțit…’’

          Eram atât de înghesuiți și atât de îndrăzneți, că nici într-un chip n-ar fi putut doamna să ne urnească de acolo.

          Doamna a pus mâna la întâmplare pe un creion, fără să ia seama la rugămințile noastre, apoi a rotit spre noi niște ochi frumoși, că n-a rămas niciun băiat neprivit și, liniștită, ne-a spus:

-         Acum, la loc! și nu ne-a slăbit din loc.

           Am rămas o clipă neclintiți. Atunci privirile doamnei s-au schimbat: parcă ne împungeau. Ne-am clătinat ca leii și tigrii în fața dresorului și ne-am retras cu pași mici, mergând de-a-ndărătelea la locurile noastre în bănci. Doamna nu și-a luat ochii de pe noi până când nu s-a așezat și ultimul băiat. După aceea a început să strige catalogul.

-         Zent! A răspuns primul băiat, ridicându-se leneș într-un cot.

            -  Nu așa! Te scoli frumos în picioare, pivești țintă în ochii mei și răspunzi cum trebuie: prezent, nu zent.Șezi! Am să te strig încă o dată.

          La a doua strigare, băiatul s-a ridicat drept ca lumânarea, a privit-o pe doamna țintă în ochi și a spus: Prezent! S-a așezat apoi copleșit de bucurie că el a răspuns cel dintâi atât de frumos.

          Așa am răspuns toți.

          În ora aceea domna ne-a ascultat la citire. Poate că n-am citit tocmai bine. Ne-a citit dumneaei aceeași povestire și tare ne-a plăcut cum citea. Să tot fi ascultat!

           Când s-a dus la tablă, ca să scrie ceva, un băiat- Gheorghieș- a aruncat asupra ei un cocoloș de hârtie cât o cireașă. Cocoloșul a alunecat de pe păr pe bluză și apoi pe jos, la picioarele doamnei. Nu se poate ca doamna să nu-l fi simțit și să nu fi auzit chicotul înfundat al unora dintre noi, dar n-a spus niciun cuvânt.

          Altădată toți eram încântați de îndemânarea cu care Gheorghieș arunca cocoloașe în străinii care intrau întâmplător în clasă. De astă dată necuviința lui a nemulțumit pe câțiva băieți. Fără să știe, doamna avea apărători în clasă.

          În altă zi, tot Gheorghieș a prins două capete de țâri de poalele rochiei doamnei, fără ca ea să fi simțit. Înainte de a părăsi clasa, un băiat i-a spus:

-         Aveți agățat ceva de rochie.

          Băiatul  s-a plecat și a scos capetele țârilor. Doamna le-a văzut. S-a întors la catedră și ne-a ținut câteve clipe – lungi cât veșnicia- sub privirea sa mustrătoare. A rostit mâhnită:

-                     Am un băiat de anii voștri. Învață la școala nr. 3. De câte ori vin acasă mă întreabă cum vă purtați. Eu îi spun întotdeauna: ,,Ce crezi tu, că numai la școala nr. 3 sunt băieți cuminți? Și elevii mei sunt cuminți și cuviincioși. Mi-s  dragi, tare dragi! Astăzi n-am să-i mai pot spune băiatului meu că sunteți cuminți și cuviincioși.”

      Pe când stam cu capetele plecate, doamna a ieșit din clasă fără să ne spună, ca altă dată : ,, La revedere, copiii mei!”

     Ce rușine pe noi!

     În ziua aceea a fost în ograda școlii o bătaie de pomină.

     Gheorghieș n-a mai adus capete de țâri la școală . De atunci toți cei cincizeci de copii din clasa  am înțeles că nu mai poate fi vorba de război între noi și doamna. Toți ne aflam sub vraja ei.