Jack London
Colţ Alb
PARTEA I
Capitolul 1
PÂRTIA CĂRNII.
Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă dea lungul malurilor
îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă,
şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de
nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea
asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de
viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te
îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs
fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva
din grozăvia celor nestrămutate. Era Wildul1, sălbaticul wild de la miazănoapte,
cu inima de gheaţă.
Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În
josul apei îngheţate trudea un atelaj de câinilupi. Blana lor zburlită prinsese
chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de
aburi, aşternândulise apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de
piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă
groasă de mesteacăn, cu fundul dea dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în
sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă
afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă
lungă şi îngustă. Mai erau şi altele – pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o
tigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot
locul.
Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În
urma saniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda
se sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai
putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea.
Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte
întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alerge
spre mare, alungă seva din arbori dei face să îngheţe pânăn măduvă, dar cel
mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şil doboară wildul pe om – omul,
făptura cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care
mişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.
Totuşi, înaintea şi în urma saniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei
doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi
piei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele
răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că
sunt nişte arătări, ciocli dintro lume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii.
Nu erau însă decât oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ţinutul amăgirii
şi tăcerii, bieţii vânturălume, porniţi întro aventură uriaşă, luptându-se cu
străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită precât e
hăul văzduhului.
Mergeau fără vorbă, cruţânduşi suflarea pentru truda trupurilor.
Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le
apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai
multe atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a unei
sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri ale
sufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate
patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până
ce şiau dat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce
se mişcă cu prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului
marilor elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.
Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare,
începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera
încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă
notă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De nai fi simţit
în el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet
rătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui o
întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste,
amândoi dădură din cap cu înţeles.
Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură
seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă
peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot
dinapoia lor, dar din stânga celui deal doilea urlet.
— Neau luat urma, Bill – spuse omul din faţă.
Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintro altă lume, iar ca să vorbească, se
trudise dea binelea.
— Carnea e rară – îi răspunse tovarăşul său. Nam mai văzut urme de
iepure nu ştiu de câte zile.
După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la
urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.
La căderea nopţii vârâră câinii întrun desiş de molift de pe malul apei şi
înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de
masă. Câiniilupi, înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau
între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă.
— Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape ca de obicei,
observă Bill.
Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o
bucată de gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nuşi
luă locul pe sicriu şi nu începu să mănânce.
— Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să
fie înfulecaţi. Câinii ăştia nus proşti deloc.
Bill dădu din cap.
— Eh, nu ştiu, zău.
Tovarăşul îl privi mirat:
— Nu team mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor.
— Henry – spuse celălalt, mestecânduşi tacticos fasolea, ai auzit ce
larmă au făcut când leam dat de mâncare?
— Sau bătut pe ea mai mult ca de obicei – recunoscu Henry.
— Câţi câini avem, Henry?
— Şase.
— Bine, Henry…
— Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. După
cum ţiam spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti şi am dat
fiecărui câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte.
— Ai numărat greşit.
— Avem şase câini – o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti.
Ureche Tăiată a rămas fără peşte. După aia mam dus la sac şi iam dat şi lui
un peşte.
— Avem numai şase câini – spuse Henry.
— Henry – continuă Bill – nu vreau să spun că toţi erau câini, dar şapte
au primit peşte.
Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe deasupra focului,
numără câinii.
— Acum îs doar şase – spuse el.
— Lam văzut pe celălalt rupândo la fugă prin nămeţi, zise Bill cu
nepăsare. Am văzut şapte.
Henry îl privi compătimitor şi spuse:
— Ce naş da să se termine odată drumul ăsta!
— Ce vrei să spui? întrebă Bill.
— Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi cam
zdruncină nervii şi că ai început să ai vedenii.
— Mam gândit la asta – răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îţi spuneam,
când lam văzut că o tuleşte peste nămeţi, mam uitat pe zăpadă şi iam văzut
urmele. După aia am numărat câinii şi tot şase miau ieşit la socoteală. Urmele
mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt.
Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, până ce îşi
termină mâncarea. O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul
palmei şi zise:
— Adică, crezi că… – un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, venind de
undeva din beznă, îi curmă vorba. Se opri săl asculte, apoi îşi încheie fraza,
arătând în direcţia de unde venea urletul – era vreunul din ei?
Bill dădu din cap.
— Al dracului să fie dacă nui aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut
câinii!
Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea întrun adevărat balamuc. De pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau
spaima ghemuinduse unul întraltul şi atât de aproape de foc, încât dogoarea
le pârlea părul. Înainte de aşi aprinde pipa, Bill mai azvârli câteva lemne pe
foc.
— Mi se pare că teai cam pierdut cu firea – spuse Henry.
— Henry…
— Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă
gândeam… zău că ăsta e cu mult mai fericit decât o să fim noi amândoi
vreodată!
Făcu semn către cel deal treilea, arătând cu degetul mare în jos, spre
lada pe care erau aşezaţi.
— Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani
peste hoiturile noastre, ca să ne apere de câini.
— Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca ăsta –
adăugă Henry. Nui de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape.
— Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pământului,
prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care
nar fi avut nevoie niciodată săşi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se
acopere; asta nu pricep eu.
— Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe dacă rămânea la el acasă –
încuviinţă Henry.
Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi să arate cu
degetul spre zidul de întuneric cei apăsa de pretutindeni. În bezna de
nepătruns nu puteai desluşi vreo formă, ci doar o pereche de ochi care
străluceau ca jăraticul. Henry mai arătă cu capul o a doua şi o a treia pereche.
În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În răstimpuri, o pereche de
ochi se mişca sau dispărea, ca să reapară după o clipă.
Neliniştea câinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură buzna spre
foc, târânduse şi ghemuinduse la picioarele oamenilor. În învălmăşeală, unul
din câini nimeri peste foc şi începu să schelălăiască de durere şi de spaimă
când mirosul de păr pârlit se răspândi în aer. Larma făcu o clipă ca cercul de
ochi să dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă puţin, pentru ca îndată ce
câinii se liniştiră, să se apropie din nou.
— Henry, ce ghinion al dracului să ţi se termine muniţia!
Bill îşi sfârşi pipa şil ajută pe tovarăşul său să aştearnă culcuşul de
blană şi păturile peste crengile de molift pe care le aşezaseră pe zăpadă înainte
de cină.
Henry mormăi ceva şi începu săşi dezlege mocasinii.
— Câte cartuşe ziceai că neau rămas? întrebă el.
— Trei – se auzi răspunsul – şi aş fi vrut să fie trei sute. Leaş fi arătat eu
atunci, luaiar naiba!
Ridică pumnul ameninţător spre ochii ce sclipeau, apoi îşi puse cu grijă
mocasinii în faţa focului.
— De sar muia odată gerul – urmă el. Sunt 50F4 sub zero de două
săptămâni. Ce bine ar fi fost să nu mă fi pornit la drumul ăsta, Henry. Numi
place întorsătura pe care o ia. Nu mă prea simt eu în apele mele. Şi cum îţi
spuneam, aş vrea să se sfârşească odată drumul ăsta, să putem sta amândoi în
faţa focului la Fortul Mc. Gurry, aşa cum stăm acum, şi să jucăm cărţi. Uite ceaş vrea eu.
Henry mai mormăi ceva şi se vâri în culcuş. Nu aţipi bine, căl trezi
glasul tovarăşului său.
— Ascultă, Henry, când a venit ăla dea luat un peşte, de ce oare nor fi
sărit câinii pe el? Asta mă frământă pe mine.
— Te frămânţi prea mult, Bill – răspunse Henry, somnoros. Nu erai aşa
altădată. Mai tacăţi gura şi culcăte şi să vezi că mâine dimineaţă o să te simţi
iară în apele tale. Cred că nu stai bine cu stomacul şi daia eşti aşa.
Cei doi tovarăşi dormeau unul lângă altul, în acelaşi culcuş, răsuflând
din greu; focul sta să se stingă şi ochii strălucitori strângeau cercul în jurul
taberei. De spaimă, câinii se strânseseră grămadă şi din când în când mârâiau
ameninţător la vreo pereche de ochi care se apropiau. La un moment dat se
făcu atâta larmă, încât Bill se trezi. Ieşi din culcuş cu băgare de seamă, ca să
nuşi trezească tovarăşul, şi mai puse lemne pe foc. De îndată ce flăcările se
înălţară cercul de ochi se trase înapoi. Mai aruncă o privire spre câinii ghemuiţi
unul întraltul. Se frecă la ochi şi se uită la ei cu mai multă atenţie. Apoi se
strecură din nou sub pături.
— Henry – zise el. Ei, Henry!
Henry mormăi trezinduse din somn şi întrebă:
— Ce sa mai întâmplat?
— Nimic – se auzi răspunsul – numai că iam numărat din nou şi iar
sunt şapte.
Henry primi această noutate printrun mormăit care se transformă în
sforăială şi adormi din nou.
Dimineaţa, Henry se trezi primul şi îl trase afară din culcuş şi pe
tovarăşul său. Deşi era şase dimineaţa, mai aveau încă trei ceasuri până să se
lumineze de ziuă. Şi în bezna nopţii, Henry începu să pregătească gustarea de
dimineaţă, în timp ce Bill împăturea aşternutul şi pregătea sania de plecare.
— Ascultă Henry – întrebă el pe neaşteptate – câţi câini ziceai că avem?
— Şase.
— Greşit – proclamă Bill, triumfător.
— Sunt iar şapte? întrebă Henry.
— Nu, cinci; unu a tulito.
— La naiba! strigă Henry, mânios, lăsând gătitul şi venind să numere
câinii.
— Ai dreptate, Bill – spuse el. Grăsanul a şterso.
— Şi a rupto la fugă, de parcă scapără în urma lui. Nu lam putut vedea
din pricina fumului.
— Nare sorţi de scăpare – încheie Henry. Lau înghiţit de viu. Pun
rămăşag că schelălăia când le aluneca pe gâtlej, bătuiar Dumnezeu săi bată!
— Câinele ăsta a fost întotdeauna nebun – zise Bill.
— Dar oricât de nebun o fi un câine, chiar până întratât nu cred să fie
ca so tulească şi săşi facă singur felul! Aruncă o privire cercetătoare spre
ceilalţi câini, prinzând întro clipă trăsăturile caracteristice ale fiecărui animal.
Mă prind că niciunul din ăştia nar face aşa ceva.
— Nici cu bâta nui poţi urni de lângă foc – încuviinţă Bill. Am spus eu
întotdeauna că Grăsanului îi lipseşte o doagă.
Iată epitaful unui câine mort pe o pârtie de la miazănoapte – şi câţi alţi
câini, câţi oameni nu vor fi avut parte nici măcar de unul ca acesta.
Capitolul 2
LUPOAICA.
O dată micul dejun terminat, cei doi oameni îşi legară pe sanie
sărăcăciosul lor bagaj şi o porniră prin întuneric. În aceeaşi clipă, în gerul şi
bezna nopţii începură să se audă urlete de o jale sălbatică, ce se chemau şişi
răspundeau. Conversaţia se curmă. Pe la nouă se crăpă de ziuă. La vremea
prânzului, cerul se coloră spre miazăzi până ce orizontul deveni trandafiriu,
marcând linia pe care rotunjimea pământului o pune între însorita lume a
sudului şi cea a nordului. Dar culoarea trandafirie păli iute. Geana de lumină
cenuşie mai ţinu până la trei, când se destramă şi ea, iar linţoliul nopţii arctice
se aşternu peste ţinutul singuratic şi cufundat în tăcere.
Pe măsură ce se lăsa întunericul, urletele sălbatice care veneau din
dreapta, din stânga şi din urmă se auzeau tot mai aproape, atât de aproape,
încât nu o dată semănară groază printre câinii ce trăgeau din greu la sanie,
stârnind panică.
După un astfel de moment de panică, Bill, care împreună cu Henry
izbutise să înhame din nou câinii, zise:
— Mai bine şiar vedea de vânat prin alte părţi şi sar căra o dată, să ne
lase în pace!
— Teribil ne calcă ăştia pe nervi! spuse Henry, aprobator.
După aceea nu mai scoaseră o vorbă până ce nuşi instalară tabăra.
Henry sta aplecat asupra oalei cu fasole care da în clocot şi din când în
când arunca înăuntru bucăţi de gheaţă. Deodată se auzi o lovitură, însoţită de
un strigăt al lui Bill şi de un schelălăit ascuţit de durere ce venea dintre câini.
Henry tresări şi se îndreptă tocmai la timp pentru a mai vedea o formă
întunecată care dispărea peste zăpezi, la adăpostul întunericului. Îl zări apoi pe
Bill în mijlocul câinilor, cu un aer deopotrivă triumfător şi abătut, ţinând întro
mână o bâtă zdravănă, iar în cealaltă – o coadă de peşte şi o bucată de somn
uscat la soare.
— A înşfăcat jumătate – spuse Bill – dar şi eu iam ars una. Îl auzi cum
schelălăie?
— Cum arăta? întrebă Henry.
— Nu lam putut vedea. Dar avea patru picioare, bot şi păr şi arăta ca
orice câine.
— O fi vreun lup domesticit.
— Al dracului de domesticit, lup sau ceo fi el, dacă vine aici chiar la
timpul mesei şi ia o bucată de peşte!
În noaptea aceea, după ceşi terminară cina şi se aşezară pe lada
lunguiaţă trăgând din pipă, cercul de ochi scânteietori se strânse în jurul lor
mai mult ca de obicei.
— Ce bine ar fi să se ia după vreo turmă de elani sau alt vânat şi să se
care de aici, să ne lase în pace – zise Bill.
Henry îngână ceva pe un ton nu prea prietenos, apoi timp de aproape un
sfert de oră rămaseră tăcuţi, Henry privind la foc, iar Bill – la cercul de ochi
care sticleau în întuneric, dincolo de văpaia focului.
— Tare aş vrea să fim acum la Mc. Gurry – începu el din nou.
— Mai termină o dată cu ceai vrea tu şi cu văicărelile astea! izbucni
Henry, mânios. Nu ţie bine la stomac. Astai cu tine. Ia o lingură de bicarbonat
că ai să te îndulceşti şi ai să fii un tovarăş mai plăcut!
Dimineaţa, Henry fu trezit de blestemele furioase ce ieşeau din gura lui
Bill. Se sprijini întrun cot şi îşi văzu tovarăşul printre câini, în apropierea
focului bine întreţinut, cu braţele ridicate ameninţător şi cu faţa schimonosită
de furie.
— Hei! strigă Henry. Ce sa întâmplat?
— A şterso şi Broscoiul – răspunse el.
— Nu, zău?
— Pe cinstea mea!
Henry sări din culcuş şi se repezi spre câini. Îi numără cu luareaminte şi
apoi se alătură tovarăşului său, blestemând forţele wildului care le mai răpiseră
încă un câine.
— Broscoiul era cel mai puternic câine din ceată – zise Bill după un timp.
— Şi nici nu era un câine nebun – adăugă Henry.
Iată cel deal doilea epitaf în decurs de două zile.
Posomorâţi, îşi luară gustarea, după care înhămară la sanie cei patru
câini rămaşi. Ziua nu se deosebea de cele de până atunci. Cei doi oameni
înaintau tăcuţi şi anevoie peste întinderea îngheţată. Tăcerea nu era tulburată
decât de urletele urmăritorilor, care, nevăzuţi, se ţineau după ei. Pe la mijlocul
dupăamiezii, o dată cu căderea nopţii, urletele începură să se audă tot mai
aproape, pe măsură ce urmăritorii, după obiceiul lor, înaintau; câinii deveniră
neliniştiţi şi speriaţi, şi în agitaţia lor încurcară şleaurile sporind amărăciunea
celor doi oameni.
— Hei, asta o să vă vie de hac, javre smintite! zise Bill cu sete în seara
aceea, rămânând în picioare după ce îşi termină treaba.
Henry lăsă gătitul şi veni să vadă ce se întâmplă. Tovarăşul lui nu numai
că legase câinii, dar îi priponise cu beţe, aşa cum fac indienii. În jurul gâtului
fiecărui câine, el strânsese o cureluşă de piele. Aproape de grumaz, dar
îndeajuns de departe ca animalul să nul poată ajunge cu dinţii, atârnase, legat
de cureluşă, câte un băţ gros şi lung de patru sau cinci picioare5. Celălalt
capăt al băţului era fixat, cu ajutorul unei cureluşe de piele, de un par înfipt în
pământ. Câinele nu putea să roadă pielea la capătul băţului ce era spre el.
Băţul îl împiedica să ajungă la curea, în celălalt capăt.
Henry dădu aprobator din cap.
— E singurul mijloc de al ţine pe Ureche Tăiată, zise el.
— E în stare să taie cureaua cu dinţii, aşa cum ar tăiao cu un cuţit, ba
chiar de două ori mai repede. În felul ăsta, mâine dimineaţă o săi găsim pe
toţi.
— Pun rămăşag că aşa o să fie, afirmă Bill. Dacă mai lipseşte vreunul,
atunci am să plec fără să beau cafeaua.
— Ei ştiu prea bine că nu avem cartuşe ca săi ucidem, observă Henry
înainte de culcare, arătând spre cercul clipitor care îi împresura. Dacă leam
putea ciurui pielea cu câteva gloanţe, ce cuviincioşi ar mai fi după aia! În
fiecare noapte vin tot mai aproape. Dăte la o parte din faţa focului şi uităte cu
atenţie… acolo: lai văzut pe ăla?
Un timp, cei doi oameni îşi alungară urâtul urmărind mişcarea formelor
nedesluşite în preajma luminii focului. Privind mai de aproape şi stăruitor spre
locul unde sclipea în întuneric o pereche de ochi, încetul cu încetul începea să
se desluşească forma animalului. Puteau chiar să zărească cum aceste forme
se mişcă în răstimpuri.
Le atrase atenţia un zgomot ce venea dinspre locul unde erau câinii.
Ureche Tăiată scotea gemete repezi, de nerăbdare, smucinduse dea lungul
băţului, spre întuneric, oprinduse din timp în timp pentru ca apoi, şi mai
înfuriat, să se năpustească din nou cu colţii în el.
— Ia te uită la ăsta, Bill! murmură Henry.
În plină lumină a focului, un animal ce aducea a câine se furişa pieziş.
Păşea cu neîncredere, dar şi cu îndrăzneală, observândui prudent pe cei doi
oameni şi cu atenţia fixată asupra câinilor. Ureche Tăiată se întindea dea
lungul băţului spre cel care se furişase şi gemea cât îl ţineau puterile.
— Smintitul ăsta de Ureche Tăiată nu prea arată speriat, zise Bill, cu
glasul scăzut.
— E o lupoaică – îi şopti Henry – şi asta explică dispariţia Grăsanului şi a
Broscoiului. Ea e momeala haitei. Atrage câinele şi apoi ceilalţi se reped şil
mănâncă.
Focul trosnea. Un butuc se prăbuşi cu zgomot puternic. La auzul lui,
ciudatul animal sări înapoi în beznă.
— Henry, eu unul cred… – spuse Bill.
— Ce crezi?
— Cred că pe ăsta lam cotonogit eu cu bâta.
— Nu mă îndoiesc de loc – răspunse Henry.
— Şi tocmai asta voiam să spun – urmă Bill – că obişnuinţa animalului
ăstuia cu focul de tabără dă de bănuit şi e nefirească.
— Ştie desigur mai multe decât se cuvine să ştie un lup care se respectă
– încuviinţă Henry. Un lup care ştie destule ca să vină printre câini la vremea
mesei a învăţat el ceva în viaţă.
— Moş Villan avea odată un câine care sa înhăitat cu lupii – gândi Bill
cu glas tare. Ar fi trebuit sămi amintesc de asta. Eu lam împuşcat întro zi
chiar în haită, pe o păşune de elani, dincolo de Little Stick. Şi moş Villan a
plâns ca un copil. Nul văzuse de trei ani, spunea el. În tot timpul ăsta stătuse
cu lupii.
— Cred că ai brodito, Bill. Lupul ăsta e un câine şi a mâncat de multe
ori peşte din mâna omului.
— Şi dacă am noroc, lupul ăsta, care nui decât un câine, o să fie în
curând mâncare pentru câini – declară Bill. Nu ne mai dă mâna să mai pierdem
din animale.
— Dar nu mai ai decât trei cartuşe – îi atrase atenţia Henry.
— Nu trag decât la sigur – răspunse el.
Dimineaţa, Henry aţâţă focul şi pregăti micul dejun, însoţit la treabă de
sforăitul tovarăşului său.
— Dormeai prea bine – îi spuse Henry, zgâlţâindul să se scoale pentru
micul dejun. Nu ma lăsat inima să te trezesc.
Somnoros încă, Bill începu să mănânce. Observă că ceaşca îi era goală şi
întinse mâna spre ibric. Dar ibricul era prea departe, lângă Henry.
— Ia spune, Henry – îl dojeni el, cu blândeţe – nai uitat nimic?
Henry privi cu atenţie în jur şi dădu nedumerit din cap. Bill ridică ceaşca
goală.
— Nu mai capeţi cafea – zise Henry.
— Dar ce e? Sa terminat? întrebă Bill, îngrijorat.
— Nu.
— Doar nuţi închipui că o sămi facă rău la stomac?
— Nu.
Un val de sânge îi năvăli în faţă lui Bill.
— Cafeaua e tocmai caldă şi vreau să ştiu ce ai de zis, spuse el.
— Solidul a întinso, răspunse Henry.
Fără grabă, cu un aer resemnat la nenorociri, Bill întoarse capul şi, de
unde se afla, numără câinii.
— Cum sa întâmplat? întrebă el, nepăsător.
Henry ridică din umeri.
— Nu ştiu. Numai dacă Ureche Tăiată nu io fi ros cumva cureaua. Altfel,
fără doar şi poate că nar fi putut face aşa ceva de unul singur.
— Secătura dracului! Bill vorbea grav şi rar şi nuşi trăda de fel furia ce
clocotea în el.
— Pentru că na putut săşi scoată cureaua lui, la slobozit pe Solidul.
— Eh, oricum, Solidul a terminat cu toate necazurile; cred că la ora asta
e digerat şi ţopăie peste câmpii, în burţile a douăzeci de lupi.
Acesta a fost epitaful lui Henry pentru ultimul câine pierdut.
— Şi acum, ia puţină cafea, Bill.
Dar Bill dădu din cap.
— Hai, stărui Henry, ridicând ibricul.
Bill îşi feri ceaşca.
— Să nu mă mişc de aici dacă iau. Am spus că numi mai beau cafeaua
dacă dispare vreun câine, şi mă ţin de făgăduială.
— E o cafea a dracului de bună! căută Henry săl ispitească.
Dar Bill era încăpăţânat şi se mulţumi doar cu uscăturile pe care le
înghiţi o dată cu blestemele mormăite la adresa lui Ureche Tăiată pentru festa
pe care leo jucase.
— Deseară am săi leg în aşa fel, încât să nu se mai poată ajunge unul pe
celălalt – zise Bill pe când o pornea iarăşi la drum.
Nu făcură mai mult de o sută de yarzi, când Henry, care era în frunte, se
aplecă să ridice de jos ceva de care se lovise cu rachetele. Era întuneric şi nu
putu desluşi ce e, dar, pipăindul, recunoscu obiectul. Îl aruncă înapoi;
obiectul lovi sania şi apoi se ciocni de rachetele lui Bill.
— Poate că o să mai ai nevoie de el – spuse Henry.
Bill scoase un strigăt. Era tot ce mai rămăsese din Solidul – băţul cu care
fusese legat.
— Lau mâncat cu piele cu tot – constată Bill. Băţul e neted ca un fluier.
Au mâncat cureaua de la amândouă capetele. Sunt al dracului de înfometaţi,
Henry, o să ne înfulece şi pe mine şi pe tine, înainte de a sfârşi drumul ăsta.
Henry râse sfidător:
— Nu mi sa mai întâmplat până acum să se ţină lupii aşa după mine,
dar am mai trecut eu prin altele şi mai rele şi tot am scăpat teafăr şi
nevătămat! Bill, fiule! E nevoie de mult mai mult decât un pumn de blestemaţi
dăştia ca săţi sune ceasul.
— Nu ştiu, nu ştiu – mormăi Bill, parcă presimţind o nenorocire.
— Bine, ai să vezi tu când o să intrăm în Mc. Gurry.
— Nu prea mă simt în apele mele – stărui Bill.
— Eşti palid, asta e – zise Henry, sentenţios. Ai nevoie de chinină şi, cum
ajungem la Mc. Gurry, o să te doftoricesc eu.
Bill mormăi nemulţumit de diagnostic şi se cufundă în tăcere. Ziua era la
fel ca toate celelalte. Se lumină la nouă. La douăsprezece, soarele, nevăzut,
încălzi orizontul spre miazăzi, apoi începu dupăamiaza cenuşie şi rece, care
după trei ore fu înghiţită de noapte.
La ora când soarele încerca zadarnic să apară, Bill trase puşca din
legătura saniei şi zise:
— Ţineo drept înainte, Henry, vreau sămi dau seama dacă pot vedea
ceva.
— Mai bine rămâi lângă sanie – se împotrivi tovarăşul lui. Nai decât trei
cartuşe şi cine ştie ce se mai poate întâmpla.
— Acum cine cobeşte? întrebă Bill, triumfător.
Henry nu răspunse, ci continuă să înainteze anevoie singur, aruncând
necontenit priviri îngrijorate în urmă, spre singurătatea cenuşie în care
dispăruse tovarăşul său. După o oră, cum sania trebuia să facă mereu ocoluri
spre a se feri de cioturile de copaci, Bill îl ajunse din urmă.
— Au luato care încotro, până hătdeparte – zise el. Nici pe noi nu ne
slăbesc şi au grijă şi de vânat. Vezi tu, sunt siguri de noi, dar ştiu ei că trebuie
să aştepte ca să ne înhaţe. În timpul ăsta se mulţumesc cu ce le iese în cale.
— Adică vrei să zici că ei cred căs siguri de noi – se împotrivi cu tărie
Henry.
Dar Bill nul luă în seamă:
— Am văzut câţiva dintre ei. Sunt jigăriţi rău. Cred că de săptămâni nau
mai înfulecat altceva decât pe Grăsanul, pe Broscoiul şi pe Solidul, şi sunt atât
de mulţi, că asta nu lea putut ajunge nici pe o măsea. Sunt tare slabi. Le ies
coastele ca la scândurile de spălat, şi li sa lipit burta de spate. Au ajuns la
disperare, ascultămă ceţi spun. Or să înnebunească, şi atunci să te ţii!
După câteva clipe, Henry, care mergea în urma saniei, scoase un şuierat
înăbuşit, ca un semnal de alarmă. Bill se întoarse şi privi, apoi opri calm câinii.
În fund, după ultima cotitură, în văzul lor, gonea cu paşi mărunţi, furişânduse
chiar pe pârtia pe care mergeau ei, o formă acoperită cu blană. Gonea cu nările
în pământ şi avea un mers ciudat, de parcă aluneca fără nici un fel de sforţare.
Când se opreau ei, se oprea şi ea, ridicând capul şi privindui fix, cu nările
tremurânde, adulmecândui.
— E lupoaica – zise Bill.
Câinii se trântiseră în zăpadă, iar Bill trecu pe lângă ei ca să ajungă
lângă tovarăşul său. Se uitară împreună la ciudatul animal care îi urmărea de
zile întregi şi care le înjumătăţise ceata de câini.
După o cercetare minuţioasă, animalul înaintă câţiva paşi. Repetă
mişcarea de câteva ori, până ce ajunse la vreo sută de yarzi de cei doi oameni.
Se opri, cu capul ridicat, în apropierea unui desiş de molifţi, cercetând cu ochii
şi cu nările echipamentul celor doi oameni care îl observau. Se uita la ei ciudat
de stăruitor şi cu o privire cum numai câinii au; dar în pofta ce i se putea citi în
ochi nu era nimic din afecţiunea unui câine. Era o poftă nesăţioasă stârnită de
foame, tot atât de crudă ca şi colţul lui, tot atât de neîndurătoare ca şi gerul.
Era prea mare ca să fie un lup, şi după trup, deşi jigărit, se vedea că nu e
unul dintre cei mai gigantici din speţa lui.
— Până la umeri trebuie că măsoară aproape două picioare şi jumătate –
remarcă Henry. Şi mă prind că în lungime nu e mai mic de cinci picioare.
— Ciudată culoare pentru un lup – observă Henry. Eu, unul, nam mai
văzut lup roşu. E aproape de culoarea scorţişoarei.
Animalul, desigur, nu avea culoarea scorţişoarei. Blana lui era o
adevărată blană de lup. Culoarea dominantă era cenuşiul, cu o slabă nuanţă
roşiatică – o nuanţă care înşela: apărea şi dispărea; era mai mult o iluzie optică
schimbarea de la cenuşiu, un cenuşiu puternic, la reflexele vagi roşiatice, o
culoare greu de descris în cuvinte obişnuite.
— Ai spune că e un câine zdravăn, bun pentru sanie – zise Bill. Nu maş
mira săl văd dând din coadă.
— Hei, dulăule! strigă el. Vinaici, oricum ţiar zice ţie!
— Nici gând să se sperie de tine – râse Henry.
Bill îl ameninţă cu mâna şi strigă cât îl ţinu gura, dar animalul nici gând
să se sperie. Singura schimbare pe care o putură observa la el fu un
neastâmpăr şi mai mare.
Continua săi privească cu stăruinţa lacomă a foamei. Cei doi oameni
reprezentau carne, iar lui îi era foame, şi dacă ar fi cutezat, sar fi dus şi iar fi
mâncat.
— Uite ce e, Henry – începu Bill, coborânduşi fără să vrea glasul, care se
transformă întro şoaptă din pricina gândurilor cel frământau. Avem trei
cartuşe. Dar e o lovitură sigură. Trag la mare precizie. Nea înhăţat trei câini şi
trebuie să terminăm cu ea. Ce zici?
Henry dădu aprobator din cap. Bill trase încetişor puşca de sub legăturile
saniei. O ducea tocmai spre umăr, dar nu mai ajunse până acolo, deoarece, în
aceeaşi clipă, lupoaica sări din drum în desişul de molifţi şi se făcu nevăzută.
Cei doi se priviră. Henry şuieră prelung şi cu înţeles.
— Ar fi trebuit să mă gândesc la asta – se mustră Bill, cu glas tare,
punând puşca la locul ei.
— Sigur că un lup care ştie destule ca să vină printre câini când le dai
mâncare ştie şi ce e o puşcă. Îţi spun eu, Henry, ăsta e de vină de tot necazul
nostru. Dacă nu era lupoaica asta, am fi avut acum şase câini în loc de trei. Şiţi mai spun, Henry, că am să pun eu mâna pe ea! E prea vicleană ca so
împuşti la loc deschis. Numai că am so pândesc, şi să numi mai spui mie Bill
dacă no dobor.
— Să nu te duci prea departe pentru asta – îl preveni tovarăşul său. Dacă
sare haita pe tine, cele trei gloanţe nu fac nici cât o ceapă degerată. Animalele
astea îs al naibii de flămânde şi, o dată asmuţite, sa zis cu tine, Bill!
În seara aceea îşi aşezară tabăra mai devreme. Trei câini nu puteau trage
sania tot atât de repede şi tot atâtea ceasuri ca şase câini, şi dădeau semne
vădite de osteneală, iar oamenii se culcară devreme, după ce Bill avu grijă să
lege câinii în aşa fel, încât să nu se ajungă cu botul.
Dar lupii deveneau tot mai îndrăzneţi, iar oamenii fură treziţi din somn
de mai multe ori. Se apropiaseră atât de tare de ei, încât câinii fură cuprinşi de
o spaimă nebună; din când în când era nevoie să se mai aţâţe focul pentru ai
ţine pe tâlhari la distanţă.
— Am auzit marinari vorbind despre rechini care se ţin după vapoare –
zise Bill, vârânduse sub pătură după ce avusese grijă să mai arunce lemne pe
foc. Eh, lupii îs rechini de uscat. Îşi ştiu ei mai bine treaba decât noi şi nu se
aţin pe urmele noastre doar de florile mărului. Au să pună ei gheara pe noi.
Sigur că au să pună, Henry.
— Pe jumătate au şi pus gheara pe tine, dacă vorbeşti aşa, îl repezi
Henry. E pe jumătate snopit în bătaie cel ce spune dinainte că e. Şi aşa cum
vorbeşti tu, înseamnă că teau şi mâncat pe jumătate.
— Au pus ei gheara pe alţii mai ceva ca noi – răspunse Bill.
— Mai tacăţi gura şi nu mai cobi atât, că mă scoţi din sărite!
Henry se întoarse pe o parte, supărat, dar se miră că Bill nu e şi el la fel
de înfuriat. De obicei, Bill nu era aşa, se supăra repede când îi spuneai vorbe
aspre. Henry căzu pe gânduri şil obsedă ideea aceasta până ce adormi, când
pleoapele i se închiseră. Se gândea mereu în sinea lui: „Desigur că Bill e tare
abătut. Mâine o să trebuiască să am grijă de el, săl mai înveselesc”.
Capitolul 3
URLETUL FOAMEI.
Ziua începu cu bine. Nu pierduseră peste noapte nici un câine şi cei doi
oameni o porniră mai departe la drum, cu sufletul uşor, prin tăcere, beznă şi
frig. Bill părea că îşi uitase presimţirile rele din seara trecută, şi când pe la
amiază câinii răsturnară sania la un hârtop, el se porni pe glume.
Se produse o învălmăşeală supărătoare. Sania, prinsă între un trunchi de
copac şi o stâncă uriaşă, rămăsese cu fundul în sus. Pentru a ieşi din
încurcătură, se văzură nevoiţi să deshame câinii. Amândoi erau aplecaţi peste
sanie, încercând so întoarcă, când Henry îl zări pe Ureche Tăiată rupândo la
fugă.
— La mine, Ureche Tăiată! strigă el, ridicânduse şi uitânduse după
câine.
Dar Ureche Tăiată o zbughi, lăsânduşi urmele pe zăpadă, iar ceva mai
departe, pe pârtie, înapoia lor, îl aştepta lupoaica. Când ajunse însă aproape de
ea, Ureche Tăiată deveni brusc mai prevăzător. Îşi încetini mersul, înaintând cu
paşi mărunţi, apoi se opri. O privi cu luareaminte şi cu neîncredere, şi totuşi
plin de dorinţe. Părea că lupoaica îi zâmbeşte, arătândui colţii mai degrabă cu
bunăvoinţă decât cu vrăjmăşie. Făcu, jucăuşă, câţiva paşi spre el, apoi se opri.
Ureche Tăiată se apropie de ea, încă neîncrezător şi prudent, ţinânduşi coada
în sus, urechile ciulite şi capul ridicat.
Se dădu şi mai aproape, încercând să ajungă bot în bot, dar ea se dădu
înapoi sprintenă şi sfioasă. Cum făcea el un pas înainte, ea se retrăgea. Pas cu
pas, îl ademeni departe de tovărăşia oamenilor, carei dădea siguranţă.
Deodată, ca străbătut de o vagă presimţire, Ureche Tăiată aruncă o privire
înapoi spre sania răsturnată, spre ceilalţi câini din atelaj şi spre cei doi oameni
care îl strigau.
Orice idee iar fi încolţit însă în minte, lupoaica io spulbera pe dată
înaintând spre el, întinzânduşi botul pentru o clipă, retrăgânduse apoi sfioasă
de cum începea el să înainteze.
Între timp, Bill îşi aminti de puşcă. Dar era prinsă sub sania răsturnată
şi, în vreme ce Henry îl ajuta să întoarcă încărcătura, Ureche Tăiată şi lupoaica
ajunseseră prea aproape unul de altul şi prea departe de ei ca să poată risca un
glonţ.
Când Ureche Tăiată îşi dădu seama de greşeală, era prea târziu. Înainte
de a pricepe care este cauza, cei doi îl văzură întorcânduse şi luândo la fugă
înapoi spre ei. După aceea zăriră o duzină de lupi jigăriţi şi cenuşii care goneau
prin zăpadă, venind dea curmezişul pârtiei, ca săi taie retragerea. Pe dată
pieriră şi sfiala şi voia bună a lupoaicei. Scoţând un urlet, ea se năpusti asupra
lui Ureche Tăiată, care o împinse cu umărul, dar cum retragerea îi era tăiată şi
mai dorea încă să ajungă la sanie, îşi schimbă drumul, încercând să facă un
ocol. Apăreau tot mai mulţi lupi, care se alăturau urmăririi. Lupoaica se ţinea
după el la distanţă doar de un salt şil urmărea de una singură.
— Unde te duci? îl întrebă Henry pe tovarăşul său, apucândul de braţ.
Bill îl dădu la o parte.
— Nu mai pot să îndur asta – zise el. Dacă o să le vin de hac, no să ne
mai înhaţe nici un câine.
Cu arma în mână, el se înfundă în desişul care străjuia pârtia. Era
limpede ce avea de gând să facă. Luând sania ca centru al cercului pe care îl
descria Ureche Tăiată, Bill plănuia să taie acest cerc întrun punct, înaintea
urmăritorilor. Cu puşca în mâna, în plină zi, Bill ar fi fost în stare să vâre
lupilor spaima în oase şi săşi salveze câinele.
— Hei, Bill! îi strigă Henry din urmă. Bagă de seamă! Dacă nu merge, laso baltă!
Henry se aşeză pe sanie, urmărindul cu privirea. Nui mai rămăsese
altceva de făcut. Pe Bill îl pierduse din vedere, îl zărea însă în răstimpuri pe
Ureche Tăiată, apărând şi dispărând prin desişuri şi printre molifţi. Henry
găsea că situaţia e deznădăjduită. Câinele îşi dădea bine seama de primejdie,
dar continua să fugă, descriind un cerc tot mai larg, în timp ce haita de lupi
alerga înlăuntrul acestui cerc, descriind altul mai mic. Era zadarnic săţi
închipui că Ureche Tăiată ar fi putut depăşi urmăritorii atât de mult, încât să
taie cercul pe care îl descriau lupii, înaintea acestora, şi să ajungă la sanie.
Cele două cercuri se apropiau cu repeziciune.
Henry ştia că undeva, prin zăpezile acelea, întrun loc pe care desişurile
şi arborii îl ascundeau, haita, Ureche Tăiată şi Bill erau pe punctul de a se
întâlni. Totul se petrecu prea repede, cu mult mai repede decât se aşteptase.
Auzi o împuşcătură, şi alte două, trase una după alta, şi înţelese că Bill şia
terminat muniţia. Auzi apoi larmă multă, urlete şi chelălăieli. Recunoscu
urletul de durere şi de spaimă al lui Ureche Tăiată şi auzi un urlet de lup, un
urlet de animal rănit. Şi aceasta a fost totul. Urletele se curmară. Schelălăitul
se stinse în depărtare. Liniştea se aşternu din nou peste ţinutul însingurat.
Henry rămase mult timp aşezat pe sanie. Nu mai simţea nevoia să se
ducă să vadă ce sa întâmplat; ştia şi aşa, ca şi cum totul sar fi petrecut sub
ochii lui. La un moment dat se ridică brusc şi apucă repede securea de sub
legături. Dar căzu din nou pe gânduri şi rămase aşa vreme îndelungată, în timp
ce câinii – mai rămăseseră doar doi – se ghemuiau tremurând la picioarele lui.
În cele din urmă se ridică în silă de pe sanie, lipsit de orice vlagă, şi
începu să înhame câinii. Îşi trecu o funie peste umăr şi se înhămă alături de ei.
Nu izbuti să ajungă prea departe. La prima umbră a întunericului se grăbi să
aşeze tabăra, având grijă să adune cât mai multe lemne de foc. Dădu de
mâncare câinilor. Îşi pregăti şi lui cina, apoi îşi aşternu culcuşul în apropierea
focului.
Nu avu însă parte să se bucure de somn. Nu apucase să închidă ochii, că
lupii se apropiară atât de mult, încât nu se mai putea simţi în siguranţă. Ca săi vadă, nu trebuia să mai facă nici o sforţare. Erau strânşi în jurul lui şi al
focului, formând un cerc îngust, iar la lumina flăcărilor îi vedea fără greutate
stând, care întinşi pe jos, care în picioare, care târânduse înainte pe burtă sau
dând târcoale; unii chiar dormeau. Ici şi colo putea să desluşească câte unul
încovrigat în zăpadă, ca un câine, bucurânduse de somnul care lui nui era
hărăzit.
Întreţinu foc straşnic, pentru că ştia că numai el stătea între carnea
trupului său şi colţii lor flămânzi. Cei doi câini se lipiseră de el, de o parte şi de
alta a lui, căutând apărare, urlând, chelălăind, şi mârâind cu disperare ori de
câte ori vreun lup se apropia mai mult ca de obicei. În astfel de clipe, când
câinii începeau să mârâie, întregul cerc era cuprins de agitaţie şi lupii veneau
până la picioarele lor, încercând să înainteze şi formând un cor de urlete şi
gemete lacome. Apoi cercul se culca din nou şi, icicolo, câte un lup reîncepea
să picotească.
Dar cercul avea tendinţa de a se strânge mereu în jurul lui. Pas cu pas,
centimetru cu centimetru, un lup târânduse ici, altul – dincolo, cercul se
strângea, până ce fiarele ajungeau la un salt de el. Atunci Henry lua din foc
cioturi aprinse şi azvârlea cu ele în haită. Urmarea era întotdeauna o retragere
grăbită, însoţită de urlete furioase şi de mârâituri speriate ori de câte ori câte
un ciot bine ţintit nimerea şi pârlea blana vreunei fiare prea cutezătoare.
Zorile îl găsiră cu privirea rătăcită, frânt de oboseală, cu ochii holbaţi de
nesomn. Îşi găti micul dejun încă pe întuneric şi la nouă, când o dată cu
lumina zilei haita de lupi se retrase, începu săşi pună în aplicare planul pe
care şil făurise în nesfârşitele ore ale nopţii. Tăie câţiva brazi tineri, îi aşeză în
cruce şi construi o schelă, legândo sus de trunchiurile arborilor. Folosi
legăturile saniei drept frânghie de tras şi, cu ajutorul câinilor, sui sicriul pe
schelă.
— Pe Bill lau mâncat şi poate că or să mă mănânce şi pe mine, dar de
tine e sigur că nu se vor atinge, tinere – spuse el, adresânduse trupului
neînsufleţit din mormântul cocoţat în copac.
Apoi o porni la drum, alături de sania care, uşoară, sălta în urma celor
doi câini ce se arătau foarte ascultători; ştiau şi ei la fel de bine că, dacă ajung
la Fortul Mc. Gurry, sunt în siguranţă. Acum lupii îi urmăreau şi mai făţiş;
mergeau calm în urma lor, înşirânduse de o parte şi de alta, cu limbile lor roşii
atârnând; pe sub piele li se vedeau coastele ce unduiau la fiecare mişcare. Erau
foarte slabi, păreau nişte saci de piele întinşi pe o ramă de oase, cu nişte coarde
drept muşchi – atât de slabi, încât era de mirare că se mai ţin pe picioare şi nu
se prăbuşesc dea dreptul în zăpadă.
Nu cuteză să mai meargă până la căderea nopţii. La amiază, soarele nu
numai că încinse orizontul spre sud, dar partea de sus a cercului său, palidă şi
aurie, apăru deasupra orizontului. Henry luă aceasta drept un semn bun. Ziua
creştea. Se întorcea soarele. Dar cum se stinse mângâierea luminii, el îşi aşeză
tabăra. Mai rămâneau câteva ceasuri de lumină cenuşie până la asfinţitul
întunecat, pe care Henry le folosi ca săşi facă o provizie zdravănă de lemne de
foc.
O dată cu noaptea veni şi groaza. Nu numai că lupii, lihniţi, deveniră şi
mai îndrăzneţi, dar începu să se facă simţită şi lipsa de odihnă. Aţipi fără voie,
ghemuinduse lângă foc, cu păturile pe umeri şi cu securea între picioare. De o
parte şi de alta, cei doi câini se înghesuiau în el. Deodată se trezi şi văzu în faţa
lui, la câţiva paşi, un lup mare, cenuşiu, unul din cei mai mari din haită. Şi în
timp cel privea, fiara se întinse tacticoasă, ca un câine leneş, căscândui drept
în faţă, cu o privire posesivă, ca şi cum întradevăr nar fi fost decât o mâncare
pe care o lăsase pe mai târziu, dar pe care curând avea so înfulece.
Întreaga haită arăta aceeaşi siguranţă. Numără chiar vreo douăzeci de
lupi, care îl priveau flămânzi sau dormeau liniştiţi în zăpadă. Îi aminteau de
nişte copii strânşi în jurul unei mese, aşteptând doar să li se dea voie să
mănânce, şi el era mâncarea! Se întreba cum şi când va începe ospăţul.
Pe când îngrămădea lemne pe foc, îşi descoperi o admiraţie pentru
propriul său trup, o admiraţie pe care no mai simţise nicicând; îşi urmări
muşchii în mişcare şi privi cu interes mecanismul ingenios al degetelor. Îşi
îndoi degetele încet, de mai multe ori, la lumina focului, mai întâi unul câte
unul, apoi toate deodată, întinzândule sau mişcândule repede, ca pentru a
apuca ceva. Studie conformaţia unghiilor şi se ciupi tare de vârful degetelor,
apoi încet, măsurând durata senzaţiei nervoase. Îl fascină acest lucru şi
deodată începu săşi preţuiască propria carne, atât de minunat alcătuită.
Aruncă o privire plină de teamă spre cercul de lupi care îl înconjura,
aşteptândul, şi îi fulgeră prin minte că minunatul lui trup, carnea aceasta vie,
nu era decât vânat, prada unor animale hrăpăreţe, care trebuia să fie sfâşiată
cu colţii lor flămânzi, să le slujească săşi ţină zilele, aşa cum de atâtea ori,
elanul sau iepurele servesc acestui scop.
Se trezi dintro aţipeală pe jumătate coşmar şi zări în faţa lui pe lupoaica
cea roşcată. Şedea în zăpadă, la nu mai mult de şase picioare de el, privindul
lacomă. Cei doi câini schelălăiau şi mârâiau la picioarele lui, dar ea nu le dădea
nici o atenţie. Îl fixa pe om, şi o bună bucată de vreme îi întoarse şi el privirile.
În ochii ei nu era nimic ameninţător, ci doar o mare încordare; omul ştia însă
că această încordare răspundea unei foame tot atât de mari. Pentru ea, omul
acesta era hrana şi, văzândul, i se trezise senzaţia gustativă. Gura i se
deschise, începură săi curgă bale şi se linse pe bot cu plăcere la gândul
ospăţului ce va urma.
Îl trecu un fior de spaimă. Luă repede un ciot aprins săl zvârle în
lupoaică. Dar abia îl atinse şi, înainte ca degetele să i se fi încleştat pe proiectil,
lupoaica făcu un salt înapoi, punânduse la adăpost; omul îşi dădu seama că
era obişnuită să se arunce cu lucruri în ea. Sărise înapoi, mârâind şi arătânduşi colţii albi până la rădăcină; apoi, încordarea îi dispăru făcând loc unei
ferocităţi carnivore carel cutremură de spaimă. Privi la mâna în care avea
ciotul aprins, remarcând delicata ingeniozitate a degetelor care îl ţineau, cum
se deprindeau ele cu toate asperităţile de pe suprafaţa acestuia, încolăcinduse
deasupra, dedesubtul şi în jurul lemnului aspru, pe când degetul mic, fiind
prea aproape de partea care ardea, simţind durerea, se retrăsese automat de
lângă căldura vătămătoare către un loc mai rece; şi în aceeaşi clipă i se păru că
vede aceste degete, simţitoare şi delicate, sfârtecate de colţii albi ai lupoaicei.
Niciodată nuşi iubise trupul atât de mult ca acum când existenţa lui era atât
de nesigură.
Cât a fost noaptea de lungă, na făcut altceva decât să alunge haita
flămândă, aruncând în ea cu cioturi aprinse. Ori de câte ori îl fura somnul,
câinii îl trezeau cu chelălăielile şi mârâiturile lor. În sfârşit se făcu ziuă, dar
pentru prima dată lumina ei nu izbuti săi mai împrăştie pe lupi. În zadar îi
aştepta omul să plece. Rămaseră pe loc, înconjurândul şi pe el, şi focul şi
arătând o aroganţă posesivă care îi zdruncină curajul dobândit o dată cu ivirea
zorilor.
Făcu o încercare desperată să pornească la drum. În clipa în care părăsi
pavăza focului, cel mai îndrăzneţ dintre lupi se năpusti spre el, dar saltul
fusese prea scurt. Scăpă sărind înapoi, în timp ce fălcile lupului clămpăniră la
numai un lat de palmă de şoldul lui. Restul haitei se ridicase, năpustinduse
asupra lui. Trebui să arunce cu ciotul aprins în dreapta şi în stânga pentru ai
putea alunga la o distanţă respectabilă.
Nici în plină zi nu mai îndrăzni să părăsească focul pentru a tăia alte
lemne. La douăzeci de paşi de el se înălţa un molift uscat. Îşi petrecu jumătate
din zi pentru aşi întinde focul până la copac, ţinând necontenit o jumătate de
duzină de cioturi aprinse, gata să le arunce în duşmani. O dată ajuns la copac,
cercetă pădurea din jur pentru al doborî în direcţia spre care se găsea mai
mult lemn de foc.
Noaptea se scurse ca şi cea dinainte, cu deosebire că nevoia de somn îl
copleşea. Mârâitul câinilor nu mai avea nici un efect. De altfel, mârâiau tot
timpul, iar simţurile sale amorţite şi adormite nu mai înregistrau vreo
schimbare de tonalitate sau de intensitate. Tresări din somn. Lupoaica era la
mai puţin de un metru de el. Cu un gest mecanic luă un ciot aprins, pe care il
vârî în gura deschisă, fără săl lase din mână. Lupoaica sări cât colo gemând de
durere şi, în timp ce el se desfăta cu mirosul de carne şi păr ars, o văzu la vreo
duzină de picioare, scuturând din cap şi urlând mânioasă.
De astă dată, înainte de a aţipi din nou, îşi legă de mâna dreaptă un ciot
de pin aprins. Abia închise ochii câteva clipe, când flacăra carei ardea carnea îl
trezi. Ceasuri dea rândul făcu la fel. Ori de câte ori era trezit în felul acesta,
gonea lupii cu cioturi aprinse, aţâţa focul şi îşi potrivea din nou ciotul de pin în
mână. Totul merse strună, numai o dată se întâmplă săşi lege slab ciotul de
pin. De cum i se închiseră ochii, ciotul i se desprinse din mână.
Începu să viseze. Se făcea că e la Fortul Mc. Gurry. Era cald şi bine şi
juca o partidă de cărţi cu agentul comercial. Se mai făcea că fortul era asediat
de lupi, care urlau chiar în faţa porţilor şi, din vreme în vreme, el şi agentul se
opreau din joc ca să asculte şi să râdă de strădania zadarnică a lupilor de a
pătrunde înăuntru. După aceea – ce vis ciudat, se auzi un trosnet. Uşa fu izbită
în lături şi văzu lupii năvălind în salonul cel mare al fortului. Se repezeau chiar
spre el şi spre agent. O dată cu deschiderea bruscă a uşii, larma stârnită de
urletele lor crescuse înspăimântător. Urletele acestea îl obsedau acum. Încetul
cu încetul, visul se prefăcu în altceva – nuşi mai dădu seama în ce anume; dar
în toate aceste întâmplări îl urmăreau stăruitor urletele.
Atunci se trezi şişi dădu seama că urletele erau adevărate, în jurul lui
era un vacarm de mârâituri şi chelălăieli. Lupii îi dădeau târcoale, erau cu toţii
în jurul lui şi peste el. Colţii unuia din ei se înfipseseră în braţ. Instinctiv, sări
în foc. Pe când sărea, simţi tăişul colţilor care îi sfâşiau carnea de la picior.
Apoi începu o luptă cu cioturi aprinse. Mănuşile lui groase îi apărară mâinile
un timp şi el scoase cărbunii cu palmele, ca o lopată, împroşcândui în toate
direcţiile până ce focul începu să semene cu un vulcan.
Dar aceasta nu putea să ţină prea mult. Faţa i se băşică de dogoare,
sprâncenele şi genele îi fură pârlite, iar picioarele nu mai puteau îndura arsura.
Sări la marginea focului, ţinând în fiecare mână câte un ciot aprins. Lupii
fuseseră alungaţi. De jur împrejur, pe locurile unde căzuseră tăciunii aprinşi,
zăpada sfârâia şi, în fiecare clipă, câte un lup care da înapoi vestea printrun
salt şi un urlet sălbatic că labele lui nimeriseră peste un tăciune.
După ce aruncă cioturi aprinse în duşmanii mai din apropiere, omul îşi
lăsă în zăpadă mănuşile pârlite şi tropăi pe loc ca săşi răcorească picioarele.
Cei doi câini lipseau şi el îşi dădu bine seama că nu fuseseră decât primul fel
de mâncare la ospăţul prelungit care începuse acum câteva zile cu Grăsanul şi
care, după toate aparenţele, avea să se termine cu el, întruna din zilele
următoare.
„Naţi pus gheara pe mine!” strigă el, ridicând sălbatic pumnul spre
jivinele lihnite; la auzul glasului, întregul cerc începu să se agite, se auziră
mârâituri din toate părţile, iar lupoaica se târî prin zăpadă până aproape de el,
fixândul cu lăcomie.
Începu săşi pună în aplicare un nou plan cei încolţise în minte. Lărgi
focul întrun cerc mare şi se ghemui la mijloc, pe aşternut, ca săl ferească de
zăpada care se topea. Când dispăru în spatele adăpostului de flăcări, întreaga
haită se apropie curioasă până la marginea rugului, ca să vadă ce se
întâmplase cu el. Până acum nu se putuseră apropia de foc, şi iată că de astă
dată se aşezară întrun cerc strâns, aşa cum obişnuiesc să se aşeze câinii,
clipind, căscând sau dezmorţinduşi la căldura neobişnuită trupurile jigărite.
Se aşeză apoi şi lupoaica şi, ridicânduşi botul spre o stea, începu să urle. Unul
câte unul, lupii i se alăturară, până ce întreaga haită, aşezată pe zăpadă cu
boturile ridicate spre cer, îşi începu urletul foamei.
Veniră zorile şi lumina zilei. Focul se mai molcomise. Provizia de lemne
era pe sfârşite şi trebuia adusă alta. Omul încercă să iasă din cercul de flăcări,
dar lupii se năpustiră asupra lui. Cioturile aprinse îi făcură să sară în lături,
dar nu înapoi. Încercă în zadar săi împrăştie. Tocmai când renunţase, făcând
un salt înapoi în cercul de foc, un lup sări la el, fără săl ajungă însă, şi se trezi
cu toate cele patru labe pe jeratic. Se porni pe un urlet de spaimă şi se târî
înapoi în zăpadă săşi răcorească labele.
Omul se aşeză pe pătură, ghemuinduse, cu trupul aplecat înainte.
Umerii care îi atârnau greu şi capul sprijinit pe genunchi arătau că renunţase
la luptă. În răstimpuri îşi mai ridica ochii, ca să vadă cum se stinge focul.
Cercul de flăcări şi cărbuni se întrerupea din loc în loc, lăsând goluri.
Spărturile acestea creşteau, iar spaţiile dintre ele se micşorau.
„Acum cred că puteţi pune gheara pe mine în orice clipă, îngână el. Fie
ceo fi, eu mă culc”.
Deodată se trezi, şi întro spărtură a cercului, exact în faţa lui, o văzu pe
lupoaică fixândul cu privirea.
Se trezi din nou, puţin mai târziu, deşi lui i se păru că trecuseră ceasuri
întregi. Se petrecuse o schimbare ciudată, atât de ciudată, încât se trezi dea
binelea. Se întâmplase ceva. La început nuşi putu da seama ce anume, apoi
pricepu totul. Lupii plecaseră. Numai zăpada călcată în picioare mai arăta cât
de strâns îl înghesuiseră. Somnul îl năpădise din nou, copleşindul, iar capul i
se lăsase pe genunchi, când deodată tresări şi se trezi.
Se auzeau strigăte de oameni, hârşâit de sănii, trosnet de hamuri şi
schelălăitul nerăbdător al câinilor ce trăgeau încordaţi. Patru sănii se îndreptau
dinspre albia râului spre tabăra dintre arbori. Şase oameni stăteau în jurul
celui ghemuit în mijlocul cercului de foc care abia mai pâlpâia, scuturândul şi
încercând săl trezească. El îi privi ca beat şi mormăi ceva întro limbă ciudată,
somnoroasă:
— Lupoaica roşie… a venit cu câinii la vremea mesei… a mâncat din
hrana câinilor… Apoi ia mâncat pe câini… şi după asta la mâncat pe Bill.
— Undei lord Alfred? îi răcni unul din ei la ureche, scuturândul cu
putere.
Omul dădu încet din cap:
— Nu, nu la mâncat lupoaica… e cocoţat întrun copac, la ultima
tabără.
— Mort, strigă celălalt.
— Şi întro ladă – răspunse Henry. Îşi smuci cu putere umărul din
strânsoarea celui care îl întrebase. Ei, dămi pace… Îs frânt de oboseală…
noapte bună.
Ochii clipiră şi se închiseră. Bărbia îi căzu în piept. Şi chiar în clipa în
care îl lăsau pe pământ, se porni să sforăie.
Dar se mai auzea şi un alt zgomot. Era urletul slab şi îndepărtat al haitei
de lupi înfometate, care luase urma altei cărni decât aceea a omului care
tocmai le scăpase.
PARTEA a IIa.
Capitolul 1
BĂTĂLIA COLŢILOR.
Lupoaica auzi cea dintâi larma glasurilor omeneşti şi lătratul câinilor de
ham şi tot ea sări prima de lângă omul înghesuit în cercul lui de flăcări ce
stăteau să se stingă. Haita nu se arăta dispusă să renunţe la vânatul pe carel
încolţise şi şovăi câteva clipe pentru a se asigura că întradevăr se auzea larmă,
apoi o porni pe urmele lupoaicei.
În fruntea haitei gonea un lup mare, cenuşiu, unul din cei câţiva
conducători. El îndruma haita pe urmele lupoaicei şi tot el mârâia ameninţător
la cei mai tineri membri ai haitei, sau le arăta colţii când cei mai ambiţioşi
încercau săl întreacă. De asemenea, tot el iuţea pasul când o vedea pe
lupoaică mergând agale prin zăpadă.
Lupoaica veni lângă el, ca şi cum acolo iar fi fost locul, şi luă şi ea pasul
haitei. Lupul nu mârâia la ea şi nici nuşi arăta colţii când se întâmpla săl
întreacă cu câte un salt. Dimpotrivă, părea binevoitor cu ea – chiar prea
binevoitor ca săi poată fi pe plac acesteia, deoarece el se arăta dispus să
gonească alături de ea, şi când se apropia prea tare, lupoaica mârâia şişi arăta
colţii. La nevoie nu se dădea în lături săşi înfigă colţii adânc în umerii lui. În
asemenea împrejurări, el nu se supăra deloc. Se mulţumea să sară în lături şi
alerga drept înainte, făcând câteva salturi stângace, şi în felul lui de a se purta
părea un mire de la ţară care se fâstâcise.
Acesta era singurul lui necaz în conducerea haitei, dar lupoaica avea alte
griji. De cealaltă parte gonea un lup bătrân şi tare jigărit, încărunţit şi plin de
semne rămase din nenumăratele lui lupte. Cum navea decât un singur ochi –
pe cel stâng – se ţinea tot timpul dea dreapta ei. Îi făcea şi el curte,
întorcânduse spre ea până ce botul lui, plin de cicatrice, îi atingea trupul,
umărul sau grumazul. Lupoaica însă îi respingea şi lui atenţiile, folosinduşi
colţii, iar când se nimerea ca amândoi săşi arate atenţiile dintro dată, era atât
de brutal înghiontită, încât la repezeală trebuia să muşte în dreapta şi în
stânga, ca săi respingă pe cei doi îndrăgostiţi, menţinânduse în acelaşi timp
în fruntea haitei şi adulmecând mai departe drumul. În asemenea împrejurări,
tovarăşii ei îşi arătau colţii, mârâind unul la altul ameninţător. Sar fi putut
bate, dar şi curtea pe care io făceau, şi rivalitatea stârnită de prezenţa ei
rămâneau acum mai prejos de foamea tot mai aprigă care pusese stăpânire pe
haită.
Ori de câte ori era respins, lupul cel bătrân se dădea pe dată în lături,
ferinduse de obiectul dorinţei sale, care era înzestrat cu colţi ascuţiţi, şi se
izbea de un lup tânăr, de trei ani, care gonea în dreapta lui, adică pe partea pe
care el nu vedea. Lupul cel tânăr crescuse cât unul matur şi, dacă ţinem seama
de starea de slăbiciune şi de înfometare a haitei, forţa şi curajul lui erau puţin
obişnuite. Deşi tânăr, gonea totuşi cu capul în dreptul umărului lupului mai
bătrân şi chior. Când cuteza să alerge în rând cu el (lucru ce se întâmpla rar),
un mârâit şi o muşcătură îl dădea înapoi, în dreptul umărului. Uneori, totuşi,
se furişa încet şi prudent între conducătorul cel bătrân şi lupoaică. Lucrul
acesta era privit cu duşmănie de doi sau chiar de trei lupi. Când lupoaica
începea să mârâie nemulţumită, conducătorul cel bătrân sărea asupra lupului
de trei ani, rostogolinduse cu el. Uneori ajungea şi lupoaica să se rostogolească
cu el, ba chiar şi şeful cel tânăr din stânga ei.
Atunci, înfruntat de trei şiruri de colţi sălbatici, lupul cel tânăr se oprea
degrabă, se dădea înapoi şi se aşeza pe picioarele dindărăt, ţinânduşi pe cele
dinainte ţepene, botul ameninţător şi coama zbârlită. Învălmăşeala din frunte a
haitei care gonea stârnea întotdeauna agitaţie şi în coada haitei. Lupii care
veneau din urmă dădeau peste lupul cel tânăr şişi arătau nemulţumirea
muşcândul de picioarele dinapoi şi de coaste. Toată vina o purta doar el,
pentru că întotdeauna lipsa de hrană şi nervii sunt tovarăşi nelipsiţi; dar cu
încrederea nemărginită a tinereţii, el repeta mereu manevra, cu încăpăţânare,
deşi niciodată nu izbutea să iasă decât înfrânt.
Dacă ar fi existat hrană, dragostea şi lupta ar fi destrămat haita. Dar
situaţia haitei era acum disperată. Lihnită după o foame atât de îndelungată,
ea gonea mai încet ca de obicei. În urmă şchiopătau cei mai slabi, cei foarte
tineri şi cei foarte bătrâni. În frunte mergeau cei mai puternici. Dar toţi laolaltă
arătau mai degrabă a schelete decât a lupi în lege. Totuşi, în afară de cei ce
şchiopătau, mersul celorlalţi nu trăda vreun efort sau oboseală. Muşchii lor
fibroşi păreau un izvor nesecat de energie. După fiecare contracţie ca de oţel a
unui muşchi, urma alta, şi alta, şi încă una, la nesfârşit.
Goniră multe mile în acea zi. Mai goniră şi toată noaptea. Ziua următoare
îi găsi tot gonind. Goneau printro lume îngheţată şi moartă. Nu era nici o
urmă de viaţă. Prin nesfârşita încremenire, doar ei se mişcau, doar ei trăiau şi
căutau alte vieţuitoare pe care să le sfâşie şi să continue să trăiască.
Trecură povârnişuri scunde şi traversară o duzină de râuleţe dintrun
ţinut de şes, până ce strădania să le fie răsplătită. Dădură peste elani. Zăriră
mai întâi un mascul mare. Acesta însemna carne şi viaţă, şi nici nu era străjuit
de vreun foc misterios şi nici de proiectile zburătoare de flăcări. Copitele late şi
coarnele răsfirate le mai cunoscuseră ei, şi de aceea părăsiră obişnuita lor
răbdare şi prevedere. Lupta fu scurtă şi sălbatică. Elanul cel mare fu încolţit
din toate părţile. Lupii cădeau spintecaţi sau se prăvăleau cu ţeasta crăpată de
loviturile dibace pe care animalul le dădea cu copitele lui mari. Îi zdrobea şii
sfărâma cu coarnele lui uriaşe. Îi strivea cu picioarele în zăpadă, sub el, în
tăvăleala luptei. Dar era condamnat dinainte şi se prăbuşi cu lupoaica
deasupra lui, sfârtecândui sălbatică gâtlejul, şi cu alţi colţi înfipţi în tot trupul,
sfâşiindul de viu, înainte ca ultima sforţare să fi încetat, înainte să fi fost ucis.
Era hrană din belşug. Elanul avea peste opt sute de pfunzi6 – câte
douăzeci de pfunzi de carne, pentru fiecare din cei peste patruzeci de lupi din
haită. Dar tot aşa cum puteau posti uimitor de mult, lupii puteau înghiţi
cantităţi uriaşe; curând, doar câteva oase împrăştiate ici şi colo erau tot ce mai
rămăsese din superbul animal viu, care, cu câteva ceasuri înainte înfruntase
haita.
Acum se puteau odihni şi dormi în voie. Cu stomacurile pline, lupii mai
tineri începură să se hârjonească şi hărţuiala lor ţinu câteva zile, până ce haita
se destramă. Foamea trecuse. Lupii se aflau acum în patria vânatului, dar, deşi
vânau încă în haită, erau mai prevăzători, şi din mica turmă de elani pe care o
întâlniră în drum sfâşiară doar elani bătrâni şi betegi sau femele greoaie.
Veni o zi în această ţară a belşugului, în care haita de lupi se împărţi în
două, luândo fiecare în altă direcţie. Lupoaica, cu şeful cel tânăr – în stânga, şi
cu chiorul mai bătrân – în dreapta, îşi urmară ceata în josul fluviului
Mackenzie, pe carel trecură intrând în regiunea lacurilor de la răsărit. Zi de zi,
aceste resturi ale haitei se micşorau. Doi câte doi, mascul şi femelă, lupii
dezertau. Uneori, câte un mascul singuratic era alungat de colţii ascuţiţi ai
rivalilor săi. În cele din urmă rămaseră doar patru: lupoaica, şeful cel tânăr,
chiorul şi lupul cel ambiţios, în vârstă de trei ani.
În timpul din urmă, lupoaica devenise tot mai sălbatică. Toţi cei trei
pretendenţi purtau urmele colţilor ei. Totuşi nui răspundeau niciodată la fel,
nu se apărau împotriva ei. La cele mai sălbatice muşcături ale ei îşi întorceau
grumazul şi, dând din coadă sau făcând paşi mărunţi, încercau săi potolească
mânia. Dar dacă erau blânzi cu ea, unul faţă de celălalt se purtau cu cruzime.
Cel de trei ani devenise prea ambiţios în sălbăticia lui. Îl înhaţă pe cel mai
bătrân de partea unde se afla ochiul cu care acesta nu vedea şii sfâşie
urechea, fâşii, fâşii. Deşi cel bătrân şi cărunt era chior, în lupta împotriva
tinereţii şi vigoarei celuilalt folosi înţelepciunea anilor îndelungaţi de
experienţă.
Ochiul lipsă şi botul lui plin de cicatrice stăteau mărturie a aprigei
experienţe pe care o agonisise. Supravieţuise prea multor lupte ca să
zăbovească acum o clipă, neştiind ce are de făcut.
Lupta începu cinstit, dar nu se termină tot astfel. Nu se ştie care ar fi fost
sfârşitul, dacă cel deal treilea lup nar fi luat partea celui bătrân; împreună cu
şeful cel bătrân şi şeful cel tânăr, îl atacară pe ambiţiosul în vârstă de trei ani,
hotărâţi săl ucidă. Era prins din amândouă părţile între colţii nemiloşi ai
tovarăşilor săi de odinioară. Uitate erau zilele când vânaseră împreună, uitat
era vânatul pe carel răpuseseră împreună, foamea pe care o înduraseră. Toate
acestea erau de domeniul trecutului. Acum se punea problema dragostei –
dintotdeauna mai cumplită şi mai crudă decât goana după hrană.
Şi în acest timp, lupoaica – pricină a tot ce se petrecea, şedea mulţumită
şi urmărea lupta. Ba chiar îi făcea plăcere. Era vremea ei – şi asta nu i se
întâmpla prea des – era vremea când coamele se zbârleau şi colţul lovea alt colţ
sau sfâşia carnea care ceda, şi toate acestea pentru a o cuceri pe ea.
Şi în această luptă pentru dragoste, cel de trei ani, care era la prima lui
aventură, îşi dădu viaţa. Cei doi rivali străjuiau acum trupul celui ucis. Se
uitau la lupoaică, care şedea în zăpadă rânjind. Dar lupul cel bătrân era
înţelept, foarte înţelept, în dragoste ca şi în luptă. Şeful cel tânăr îşi întoarse
capul ca săşi lingă o rană de pe grumaz. Îndoitura grumazului său era
întoarsă spre rival. Cu singurul lui ochi, lupul cel bătrân observă prilejul. Se
repezi cu iuţeală şişi înfipse colţii. Îi făcu o rană lungă, sfâşiind carnea şi
intrând adânc cu colţii. În drumul lor, colţii plesniseră vâna mare de la gât.
Apoi sari întro parte.
Şeful cel tânăr scoase un urlet groaznic, dar urletul i se opri la jumătate,
întro tuse sâcâitoare. Sângerând şi tuşind aproape răpus, el se năpusti asupra
celui bătrân şi începu lupta, în timp ce viaţa i se scurgea din trup, picioarele îi
slăbeau, ochii i se împăienjeneau, iar salturile îi deveneau din ce în ce mai
scurte.
În tot acest timp, lupoaica şedea şi rânjea. Lupta îi trezea o bucurie
nelămurită, pentru că aşa e dragostea în wild, o tragedie a sexului, a naturii,
dar care e tragedie doar pentru cei ce pier. Pentru cei ce supravieţuiesc nu e
tragedie, ci împlinire şi dorinţă.
Când şeful cel tânăr rămase ţeapăn în zăpadă, chiorul păşi mândru peste
trupul lui, îndreptânduse spre lupoaică. În ţinuta lui era un amestec de triumf
şi prevedere. Era foarte sigur că era respins şi rămase mirat când ea nui arătă
mânioasă colţii. Pentru prima oară îl primea cu bunăvoinţă. Îşi frecă botul deal
lui mirosindul şi chiar consimţi să sară în jurui, să zburde şi să se joace cu el
cum sar fi jucat cu nişte pui. Şi el, cu toţi anii lui cărunţi şi cu experienţa lui
plină de înţelepciune, se purta tot ca un pui şi chiar ceva mai smintit.
Uitaţi erau rivalii înfrânţi şi povestea de dragoste scrisă cu roşu pe
zăpadă. Uitaţi, afară de o singură clipă, când chiorul se opri săşi lingă rănile
ce se uscau. Atunci, buzele i se schimonosiră întrun mârâit, iar părul de pe
ceafă şi de pe grumaz i se ridică fără voie, pe când se încorda să sară, cu
ghearele înfipte spasmodic în zăpadă pentru a se ţine mai bine. Dar totul fu
uitat în clipa următoare, când sări pe urma lupoaicei care gonea sfioasă prin
păduri.
Apoi goniră unul lângă altul, ca doi buni prieteni care au ajuns la o
înţelegere. Zilele treceau şi viaţa lor era acum nedespărţită: vânau, ucideau şi
mâncau prada împreună. După un timp, lupoaica începu să dea semne de
nelinişte. Părea că e în căutarea unui lucru pe care nul putea găsi. Gropile de
sub arborii doborâţi păreau so atragă şi adulmeca îndelung printre crăpăturile
mai mari din stâncă, pline cu omăt, şi prin văgăunile de pe povârnişurile care
atârnau deasupra capului. Pe chiorul cel bătrân toate acestea nul interesau,
dar o însoţea cu bunăvoinţă în căutările ei, şi când cercetările prin anumite
locuri se prelungeau mai mult ca de obicei, el se culca şi aştepta până ce ea era
gata so pornească din nou la drum.
Nu se opriră niciunde, ci străbătură ţinutul dea curmezişul, până
ajunseră din nou la fluviul Mackenzie; o luară apoi încet în lungul lui,
părăsindul adesea în goană după vânat, pentru a merge pe lângă apele mici
care se vărsau în el, dar de fiecare dată se întorceau pe malul fluviului. Uneori
dădeau peste alţi lupi, de obicei perechi; dar nici unii, nici ceilalţi nu păreau
încântaţi de cunoştinţă, nu se arătau bucuroşi de întâlnire sau dornici să
înjghebeze din nou o haită. De câteva ori întâlniră lupi singuratici. Erau
întotdeauna masculi care voiau cu orice preţ să se alăture chiorului şi tovarăşei
lui. Treaba asta îl supăra pe bătrân, şi când ea mergea umăr la umăr cu el,
zbârlinduse şi rânjinduşi colţii, singuraticii pretendenţi o luau la sănătoasa,
urmânduşi calea.
Întro noapte cu lună, pe când străbăteau codrul adormit, chiorul se opri
brusc. Ridică botul în sus, coada îi înţepeni, iar nările i se dilatară adulmecând
aerul. Rămase cu un picior în aer, ca un câine. Nu desluşea încă ce este şi
continua să adulmece văzduhul, încercând să perceapă vestea pe care io
aducea. Lupoaica se mulţumi să adulmece o dată, nepăsătoare, apoi o porni
mai departe, ca săl liniştească. Deşi o urmă, bătrânul lup era şovăielnic şi nu
se putea stăpâni să nu se oprească în răstimpuri pentru a cerceta mai atent
primejdia.
Lupoaica se târî cu grijă la marginea unui luminiş mare din inima
pădurii. Rămase un timp singură. Târânduse şi furişânduse, cu toate
simţurile încordate, neîncrezător până în vârful fiecărui firicel de păr, chiorul i
se alătură totuşi. Stătură unul lângă altul pândind, ascultând şi adulmecând.
Le ajunse la urechi larmă mare şi încăierare de câini, strigătele înfundate
ale oamenilor, glasurile mai ascuţite ale femeilor care se ciorovăiau şi deodată
auziră un ţipăt strident de copil. Nu se putea zări nimic altceva decât nişte mari
adăposturi făcute din piele, văpăile focului – întrerupte uneori de trupurile ce
treceau prin faţa lor – precum şi fumul ce se înălţa agale în văzduhul
încremenit. Dar miile de mirosuri ale taberei de indieni le mângâiau nările,
povestindule lucruri pe care chiorul nu le pricepea defel, dar pe care lupoaica
le cunoştea în cele mai mici amănunte.
Lupoaica simţi o tulburare ciudată; adulmeca mereu, mereu, cu o plăcere
tot mai mare. Chiorul deveni bănuitor, îşi trădă teama şi încercă să plece. Ea se
întoarse şii atinse ceafa cu botul ca săl liniştească, apoi îşi aruncă iarăşi
privirea spre tabără. Pe chipul ei se citea o nouă încordare, dar nu era
încordarea foamei. Fremăta de un dor care o împingea înainte, mai aproape de
foc, ca să se ciorovăiască cu câinii şi să se tragă de o parte, să se ferească de
picioarele oamenilor.
Plin de neastâmpăr, chiorul se dădu aproape; neliniştea puse din nou
stăpânire pe lupoaică, care simţi iarăşi nevoia apăsătoare de a găsi ceea ce
căuta. Se întoarse şi o luă înapoi prin pădure, spre marea uşurare a chiorului,
care porni înainte până ce o ajunse şi se pierdură în spatele copacilor.
Şi cum alunecau ei în linişte, ca două umbre, în lumina lunii, dădură
peste o potecă bătută. Cele două boturi se lăsară spre urmele de labe de pe
zăpadă. Erau foarte proaspete. Chiorul o luă înainte cu băgare de seamă,
urmat de lupoaică. Perniţele late ale labelor lor se lăţiseră şi mai mult şi, în
contact cu zăpada, păreau de catifea. Chiorul zări o slabă mişcare albă în
mijlocul albului zăpezii. Alunecase el iute până atunci, dar aceasta nu era
nimic pe lângă iuţeala cu care alerga acum. Înaintea lui sărea peticul alb pe
care abia îl putea zări şi pe care el îl descoperise.
Goneau dea lungul unei poteci, străjuită de ambele părţi de molifţi
tineri. Printre arbori se putea vedea capătul potecii, deschizânduse întrun
luminiş scăldat de razele lunii. Chiorul cel bătrân se apropie cu repeziciune de
forma albă care gonea. Cu fiecare săritură câştiga teren. Încă un salt şi colţii i
se vor înfige în ea. Dar saltul na mai fost făcut. Forma cea albă – un iepure –
se ridica în aer, drept în sus, zbătânduse, sărind şi ţopăind, executând un
dans fantastic deasupra lui, în aer, fără să atingă pământul.
Chiorul sări înapoi cu un mârâit de spaimă, apoi se piti în zăpadă,
chircinduse, mârâind ameninţător la obiectul spaimei lui, care îl dezorienta.
Dar lupoaica se repezi cu sânge rece înaintea lui. Cumpăni o clipă, apoi sări la
iepurele care se juca. Făcu şi ea o săritură înaltă ca să ajungă la pradă, şi colţii
îi clămpăniră în gol cu un hăpăit metalic. Mai făcu un salt şi încă unul.
Tovarăşul ei îşi îndreptă spinarea, urmărindo cu privirea, îşi arătă
nemulţumirea de eşecurile ei repetate şi, la rândui, făcu un salt puternic în
sus. Colţii i se încleştară în iepure, trăgândul la pământ. Dar în acelaşi timp,
lângă el se auzi o trosnitură suspectă. Văzu cu uimire un puiet de molift plecat
deasupra lui, gata săl lovească. Fălcile i se descleştară din strânsoare şi sări
înapoi ca să scape de ciudata ameninţare. Rămase cu buzele rânjite, horcăind
din gâtlej, cu părul măciucă de furie şi spaimă. În aceeaşi clipă, puietul subţire
se ridică la loc şi iepurele se înălţă din nou, continuânduşi jocul în văzduh.
Lupoaica era mânioasă. Îşi înfipse colţii în grumazul tovarăşului ei, plină
de reproş; iar el, speriat şi neînţelegând care era pricina acestui nou atac, izbi
cu cruzime şi cu o mai mare spaimă, sfâşiind întro parte botul lupoaicei. Nici
ea nu se aşteptase din partea lui să se simtă ofensat de mustrarea pe care io
făcuse şi sări la el mârâind cu indignare. De astă dată, lupul îşi dădu seama de
greşeală şi încercă so potolească. Dar ea se porni pur şi simplu săl
pedepsească, până ce chiorul părăsi orice încercare de împăciuire şi,
întorcânduşi capul, primi pedeapsa colţilor ei, care i se înfigeau în grumaz.
În acest timp, iepurele dansa deasupra lor, în aer. Lupoaica se aşeză pe
zăpadă, iar chiorul cel bătrân, mai speriat de tovarăşa lui decât de misteriosul
copăcel, sări din nou la iepure. Şi în timp ce cădea înapoi cu prada în dinţi,
ochii îi erau aţintiţi la puiet. Ca şi mai înainte acesta se plecă spre el, la
pământ. Cu părul zbârlit, dar strângând bine iepurele în dinţi, lupul se ghemui
jos, aşteptând lovitura care trebuia să vină. Dar lovitura nu veni. Copăcelul
rămase aplecat deasupra lui. Când se mişca el, se mişca şi copăcelul, şi lupul îi
trimise un mârâit printre fălcile încleştate. Când stătea locului, copăcelul
rămânea neclintit; îşi dădu seama că e mai bine să nu se mişte. Între timp
simţi în gură gustul plăcut de iepure.
Tovarăşa lui îl scăpă din încurcătură. Îi luă iepurele şi, în timp ce puietul
se apleca ameninţător asupra ei, lupoaica ronţăi calmă capul iepurelui.
Copăcelul se ridică brusc şi nui mai tulbură de fel, rămânând în poziţia lui
perpendiculară, firească, aşa cum îl zămislise natura. Apoi, lupoaica şi chiorul
devorară în doi prada pe care misteriosul copăcel o prinsese pentru ei.
Mai erau şi alte poteci unde atârnau în văzduh iepuri, şi perechea de lupi
îi descoperi pe toţi: lupoaica, mergând în frunte, şi chiorul – pe urmele ei, atent,
învăţând cum se jefuiesc cursele – o învăţătură care avea săi prindă bine mai
târziu.
Capitolul 2
VIZUINA.
Lupoaica şi chiorul mai dădură târcoale vreo două zilei taberei indienilor.
El era nemulţumit şi îngrijorat, dar pe tovarăşa lui tabăra o ademenea şi nui
mai venea să plece. Când însă întro dimineaţă văzduhul fu străbătut de un
pocnet de puşcă la doi paşi de ei şi un glonte se turti de un trunchi de copac, la
numai câţiva centimetri de capul chiorului, nu mai stătură mult pe gânduri şi o
luară la sănătoasa în salturi lungi, punând kilometri între ei şi primejdie.
Nu merseră prea departe – cale de vreo câteva zile doar. Nevoia lupoaicei
de a găsi ceea ce căuta ajunsese imperioasă. Era din ce în ce mai grea şi nu
putea să alerge decât anevoie. Odată, pe când urmărea un iepure pe care
înainte lar fi înhăţat cu uşurinţă, renunţă şi se lăsă jos să se odihnească.
Chiorul veni lângă ea, dar când îi atinse duios ceafa cu botul, lupoaica hăpăi
deodată cu atâta cruzime, încât, încercând să scape de colţii ei, se rostogoli pe
spate, întro poziţie caraghioasă. Lupoaica devenise mai nervoasă ca niciodată,
dar el era mai răbdător şi mai atent ca oricând.
În sfârşit, ea găsi ceea ce căuta. Locul acela se afla la câteva mile în susul
unui râuleţ, care vara îşi vărsa apele în fluviul Mackenzie, dar care acum era
îngheţat până în adâncuri, până în fundul albiei lui stâncoase – un râu ţeapăn,
un sloi de gheaţă de la izvor până la vărsare. Lupoaica îşi târa paşii, sfârşită,
dea lungul râului, mergând mult în urma tovarăşului ei, când ajunse la un
mal lutos, înalt şi boltit deasupra capetelor lor. Se abătu din drum şi porni întracolo. Torenţii de primăvară şi zăpezile care se topeau mâncaseră din mal şi,
întrun loc, întro crăpătură îngustă, scobiseră o mică văgăună.
Se opri la gura văgăunii şi cercetă peretele cu atenţie. Apoi, mergând
când pe lângă un perete, când pe lângă celălalt, coborî spre locul unde masa
abruptă ieşea din linia dulce a peisajului. Se întoarse la văgăună şi intră prin
deschizătura îngustă. Se văzu nevoită să înainteze pe brânci, pe o distanţă de
trei picioare, apoi pereţii se depărtară şi se înălţară, formând o încăpere mică,
rotundă, cu un diametru de aproape şase picioare. Tavanul era foarte jos şi
aproape că dădea cu capul de el. Înăuntru era uscat şi plăcut. Lupoaica cercetă
locul cu mare grijă, în timp ce chiorul, care se întorsese, stătea la intrare şi o
urmărea răbdător. Îşi lăsase capul în jos, cu nasul în pământ şi privirea aţintită
asupra unui punct aproape de picioarele ei ghemuite, căruia îi dădu ocol de
câteva ori; apoi, cu un oftat obosit care aducea mai degrabă cu un geamăt, ea
se ghemui înăuntru, îşi întinse picioarele şi se lăsă pe pământ, cu capul spre
intrare. Chiorul, cu urechile ciulite de curiozitate, îi văzu profilânduse în
lumina albă smocul de coadă care se mişca cu duioşie. Urechile ascuţite ale
lupoaicei se lăsară o clipă pe spate lipinduse de cap cu o mişcare molatică;
limba îi atârna tihnită din gură, arătând astfel că era mulţumită şi satisfăcută.
Chiorului i se făcuse foame. Stătea culcat la intrarea în văgăună,
dormind, dar somnul îi era agitat. Se trezea, ciulea urechile spre lumea
strălucitoare din jur, unde soarele de april scânteia peste zăpezi. Când aţipea, îi
ajungea la urechi murmurul îndepărtat al unor şuvoaie de apă nevăzute şi
atunci se trezea şi asculta atent. Soarele se întorsese pe aceste meleaguri şi
întregul ţinut de la miazănoapte, care se trezea acum, îl întâmpina. Viaţa
începuse să se întoarcă pe aceste meleaguri. În aer plutea duhul primăverii – al
vieţii care creştea sub mantia de nea, al sevei care urca în arbori, al mugurilor
care spărgeau cătuşele de gheaţă.
Lupul aruncă tovarăşei sale priviri neliniştite, dar aceasta nu arăta car
avea de gând să se ridice. Privi afară; o jumătate de duzină de păsări de zăpadă
fluturară din aripi în faţa lui. Dădu să se ridice, apoi aruncă din nou o privire
tovarăşei lui; se lăsă jos şi aţipi. Auzi un ciripit ascuţit şi se frecă somnoros cu
labele la nas, o dată, de două ori. Apoi se trezi. Un ţânţar singuratic îi bâzâia pe
la nas. Era un ţânţar cât toate zilele, care peste iarnă zăcuse degerat întro
buturugă uscată şi pe care soarele tocmai îl dezmorţise. Bătrânul lup nu se mai
putu împotrivi chemării vieţii din jur. Şi pe deasupra mai era şi flămând.
Se târî spre tovarăşa lui şi încercă so înduplece să se ridice. Dar numai
ce mârâi o dată la el că lupul ieşi singur în lumina strălucitoare a soarelui,
unde simţi că zăpada de sub labe e afânată şi mersul mai anevoios. O luă în
sus, dea lungul albiei îngheţate a râului, pe acolo pe unde zăpada umbrită de
copaci era încă tare şi curată. Rătăci vreme de opt ceasuri şi se întoarse după
lăsatul serii, mai lihnit decât la plecare. Vânat găsise el, dar nul putuse
prinde. O luase peste crusta de zăpadă care se topea, înfundânduse în omăt,
în timp ce iepurii lunecau la suprafaţă mai uşor ca oricând.
Se opri la gura vizuinii cu o tresărire bruscă de neîncredere. Zgomote
slabe, ciudate, răzbăteau dinăuntru. Nu erau zgomote făcute de tovarăşa lui, şi
totuşi îi erau vag cunoscute. Se târî cu luareaminte înăuntru. Lupoaica îl
întâmpină cu un mârâit ameninţător, care totuşi nul tulbură, dar rămase
cuminte, la distanţă; stătea însă cu urechea ciulită la alte zgomote – scâncete şi
clămpănituri slabe ce răzbeau dinăuntru.
Tovarăşa lui îl vesti supărată săşi ia tălpăşiţa şi el se încovrigă,
adormind în faţa intrării. Când se crăpă de ziuă şi o lumină slabă pătrunse în
vizuină, se întrebă iarăşi de unde ar putea să vină zgomotele acelea vag
cunoscute. O notă nouă se simţea în mârâitul ameninţător ale tovarăşei lui. O
notă de gelozie, şi lupul se arătă foarte grijuliu să păstreze o distanţă
respectuoasă. Totuşi descoperi, adăpostiţi între picioarele ei, înşiraţi dea
lungul trupului, cinci mici ghemotoace vii, ciudate, tare pricăjite şi slabe, cu
nişte ochi ce nu văzuseră încă lumina, şi care scheunau subţire. Rămase
surprins. Nu era pentru prima oară în lunga şi glorioasa lui viaţă că i se
întâmpla aşa ceva. Mai cunoscuse aceasta de câteva ori, şi totuşi, de fiecare
dată era o surpriză pentru el.
Tovarăşa lui îl privi cu nelinişte. În fiece clipă scotea un mârâit gros şi
câteodată, când i se părea că el se apropie prea mult, mârâitul cel gros i se urca
în gâtlej, devenind ascuţit. Lupoaica nuşi amintea din propria ei experienţă să
i se mai fi întâmplat vreodată aşa ceva, dar instinctul – experienţa oricărei
mame de lup – o prevenea că există taţi care şiau mâncat puii nounăscuţi şi
fără de apărare. Acest instinct se manifesta ca o teamă ce o stăpânea cu putere
şi care o făcu săl oprească pe chior să cerceteze mai îndeaproape puii al căror
tată era.
Dar nu exista nici o primejdie. Chiorul simţea un îndemn care, la rândui, era un instinct moştenit de la toţi taţii de lup. Nici nuşi punea problema şi
nici nuşi bătea prea mult capul cu puii. Exista acolo, în însăşi fiinţa lui; era cel
mai firesc lucru din lume ca el săi dea ascultare, întorcând spatele proaspetei
sale familii şi luândo încolo, pe pârtia vânatului din care trăia.
La cinci, şase mile de vizuină, râul se desfăcea în unghi drept, iar braţele
sale o apucau printre munţi. Chiorul o luă dea lungul braţului stâng şi
descoperi o urmă proaspătă. O mirosi şi, dânduşi seama cât e de nouă, se
ghemui iute, scrutând în direcţia în care ea dispărea. Apoi se întoarse cu bună
ştiinţă şi o luă dea lungul braţului drept. Urma era mai mare decât a labei lui
şişi dădea seama că un vânat care lăsa astfel de urmă nu prea era de nasul
lui.
La o jumătate de milă în sus, în lungul braţului drept, auzul său fin
prinse un zgomot de dinţi care ronţăiau. Pândi vânatul şi descoperi că e un
porc ghimpos, care stătea în picioare lângă un copac, încercânduşi dinţii în
scoarţă. Chiorul se apropie cu grijă, dar fără să spere. Cunoştea el soiul, deşi
nul mai întâlnise niciodată atât de sus, spre nord, şi niciodată în lungai
existenţă nu se ospătase cu carne de porc ghimpos. Învăţase însă de mult că în
viaţă există ceva care se cheamă întâmplare sau noroc, şi continuă să se
apropie; nu se putea şti ce avea să se întâmple, întrucât cu cele vii, lucrurile se
petrec cu totul altfel decât te aştepţi.
Porcul ghimpos se înfăşură ca o minge, iţind în toate direcţiile ace lungi
şi ascuţite care înfruntau atacul. În tinereţe, chiorul adulmecase odată prea de
aproape o minge de ace ca aceasta, care la prima vedere părea nemişcată, şi se
pomenise izbit din senin cu coada drept în faţă. Un ac îi rămăsese înfipt în bot
şi la purtat cu el săptămâni dea rândul, o adevărată flacără care îl ardea,
până când în cele din urmă a ieşit. Aşa că se ghemui jos, cât putu mai comod,
cu nasul la depărtare de un picior de coada porcului. Stătea astfel în aşteptare,
întro tăcere deplină, căci nimeni nu putea şti ce se va întâmpla. Sar putea
totuşi să se întâmple ceva. Sar putea ca porcul ghimpos să se descolăcească şi
ar fi un prilej pentru o îndemânatică şi ucigătoare lovitură de labă, ţintită în
pântecul moale pe care nimic nul ferea.
Dar la capătul unei jumătăţi de oră se ridică, mârâi mânios la mingea
nemişcată şi porni mai departe. În trecut, aşteptase de prea multe ori în zadar
să se descolăcească vreun porc ghimpos ca săşi mai piardă astăzi vremea.
Merse mai departe în susul braţului de apă din dreapta. Ziua trecea şi
vânătoarea lui rămânea fără răsplată.
Simţea cu putere imboldul instinctului de tată care i se trezise. Trebuia
să găsească vânat. Dupăamiază dădu peste un ptarmigan. Ieşind dintrun
tufiş, se întâlni faţă în faţă cu pasărea aceea înceată la minte. Stătea pe o
buturugă, la mai puţin de un picior de nasul lui. Fiecare îl văzu pe celălalt.
Pasărea tresări, încercând săşi ia zborul, dar el o lovi cu laba, izbindo
de pământ, apoi tăbărî pe ea şi o prinse cu colţii, în timp ce ea încerca să o
pornească repede prin zăpadă şi să se înalţe din nou.
Când colţii i se înfipseră în carnea fragedă şi oasele moi, chiorul se porni
so mănânce dea binelea, aşa cum făcea întotdeauna. Îşi aminti însă deodată
de ceva şi, întorcânduse pe drumul pe care venise, o porni spre casă cu
ptarmiganul în gură.
La o milă în susul confluenţei apelor, înaintând cu paşi catifelaţi, după
cum îi era obiceiul – ca o umbră ce aluneca cercetând prudent fiecare colţ nou
al potecii – lupul cel bătrân dădu peste urme proaspete pe potecile pe care le
descoperise de dimineaţă. Merse încotro îl ducea poteca, gata săl întâlnească
la fiecare cotitură a râului pe cel care îşi lăsase urmele.
Îşi strecură capul pe după un colţ de stâncă, acolo unde râul făcea un cot
neaşteptat de mare, şi vederea lui ascuţită descoperi ceva carel făcu să se
ghemuiască repede jos. Era cel care bătătorise poteca, un râs femelă uriaş,
ghemuit, aşa cum stătuse şi el mai înainte, în cursul zilei, în faţa mingii cu
ţepi, înfăşurată strâns. Dacă până atunci chiorul fusese o umbră care aluneca,
de data asta se prefăcu în stafia unei asemenea umbre, care se târa, dând ocol
şi ivinduse tocmai în contra vântului ce bătea dinspre cele două trupuri
nemişcate şi tăcute.
Se întinse în zăpadă, punând ptarmiganul alături şi, privind printre acele
unui molift cu coroana joasă, urmări jocul vieţii ce se desfăşura sub ochii lui –
râsul care aştepta şi porcul ghimpos care aştepta şi el, amândoi agăţânduse de
viaţă. Aceasta era ciudăţenia jocului; felul de viaţă al unuia era săl mănânce
pe celălalt, iar felul de viaţă al celuilalt era să nu fie mâncat. Şi chiorul cel
bătrân, lupul, ghemuit, îşi juca între timp rolul lui peascuns, aşteptând acelaşi
capriciu ciudat al întâmplării carel putea ajuta pe pârtia vânatului, şi acesta
era felul lui de viaţă.
Trecu o jumătate de ceas, un ceas, şi nimic nu se întâmplă. Mingea de
ghimpi ar fi putut fi luată drept o piatră, până întratât era de nemişcată; râsul
ar fi putut să pară şi el o stană de piatră; iar chiorul cel bătrân ar fi putut să
pară mort. Şi totuşi cele trei jivine erau stăpânite de o încordare aproape
dureroasă încât cu greu li sar fi putut întâmpla vreodată să fie mai treze decât
erau acum, în aparenta lor încremenire.
Chiorul se mişcă uşor şi privi cu o mai mare încordare. Se întâmplă ceva.
Porcului ghimpos i se păru în cele din urmă că duşmanul a plecat. Încet, cu
atenţie, el îşi desfăcu mingea – armură de nepătruns. Nul înfiora nici o
presimţire. Încet, încet, mingea cea zbârlită se întinse lunginduse. Chiorul,
care sta la pândă, simţi deodată că i se umezeşte botul şi, fără să vrea,
începură săi curgă bale, stârnite de vânatul viu care se întindea ca un ospăţ
dinaintea lui.
Porcul ghimpos nu apucase să se desfăşoare cu totul, când îşi descoperi
duşmanul. În aceeaşi clipă râsul lovi. Lovitura fu fulgerătoare. Laba cu gheare
ţepene, încovoiate ca ghearele de pasăre, ţâşni sub pântecul moale şi se trase
cu o mişcare repede, spintecând carnea. Dacă porcul ghimpos sar fi desfăşurat
în întregime sau dacă nu şiar fi descoperit duşmanul cu o fracţiune de
secundă înainte de lovitură, laba ar fi scăpat neatinsă; dar pe când se retrăgea,
o lovitură piezişă de coadă înfipse în ea ace ascuţite.
Totul se petrecu întro clipită – lovitura, răspunsul, urletul de agonie al
porcului, urletul de durere năprasnică şi de uimire al pisicii celei mari. Chiorul
tresări, uluit, se ridică pe jumătate, cu urechile ciulite, cu coada ţeapănă şi
tremurândă. Pe râs îl cuprinse furia. Făcu un salt fioros către jivina care îl
lovise, dar porcul ghimpos, urlând şi grohăind, cu trupul sfârtecat, încercând
anevoie să se înfăşoare în mingea care îl apăra, izbi cu coada din nou şi din
nou pisica cea mare urlă de durere şi de uimire. Apoi se trase mai departe şi
strănută, cu botul plin de ţepi, ca o enormă pernă de ace. Îşi freca botul cu
labele, încercând să scoată ţepii care îl ardeau, şil vârî în zăpadă şil frecă de
rămurele şi ramuri şi, în furia durerii şi spaimei, sărea fără încetare încoace şi
încolo, înainte şi înapoi, în sus şi în jos.
Râsul strănuta fără întrerupere şi ciotul lui de coadă biciuia cât putea
aerul, cu lovituri iuţi şi violente. Apoi, trecândui furia, se linişti pentru o clipă
nesfârşit de lungă. Chiorul pândea, şi nici chiar el nu se putu opri să nu
tresară şi să nu i se zburlească părul când râsul, fără vreun alt semn
premergător, făcu un salt în aer, scoţând totodată un urlet prelung şi
înfricoşător. Apoi sări, luândo în susul potecii şi urlând la fiecare salt.
Abia după ce larma stârnită de râs se pierdu în depărtare, chiorul cuteză
să scoată capul. Păşea cu atâta grijă, ca şi când întreaga întindere de zăpadă ar
fi fost presărată cu ţepi de porc ghimpos, ameninţătoare, gata săi împungă
perniţele moi ale labelor. Porcul îl întâmpină cu un urlet furios, clănţănind din
dinţii lui lungi. Izbutise să se înfăşoare la loc, ca o minge, dar nu mai era
aceeaşi minge strânsă de mai înainte; prea îi fuseseră sfârtecaţi muşchii. Era
sfâşiat aproape în două şi sângera încă din plin.
Chiorul scormoni guri întregi de zăpadă muiată în sânge, pe care o
mestecă cu multă plăcere şi o înghiţi. Pentru el, aceasta însemna doar o
gustare care abia îi deschidea pofta grozavă: dar era os prea bătrân ca să uite
de pază. Aşteptă. Se pitula, la pândă, în timp ce porcul ghimpos scrâşnea din
dinţi şi grohăia, icnind şi scoţând din când în când mici gemete ascuţite. Mai
trecu puţin şi chiorul văzu că ţepii se lasă, că trupul porcului e cuprins de un
tremur puternic. Tremurul încetă brusc. Pentru ultima oară, dinţii cei lungi
clănţăniră sfidători. Apoi, acele se lăsară cu totul şi trupul se destinse
rămânând încremenit.
Cu o labă nervoasă şi nesigură, chiorul întinse porcul în toată lungimea
lui şil întoarse pe spate. Nu se întâmplă nimic. Era mort dea binelea. Îl
examină cu atenţie o clipă, apoi îl apucă grijuliu cu colţii şi o porni în josul
râului, mai cărândul mai trăgândul, ţinânduşi capul întro parte ca să nu
calce pe masa ghimpoasă. Îşi aminti de ceva, lăsă prada săi cadă şi o zbughi
înapoi, spre locul unde îşi lăsase ptarmiganul. Nu şovăi nici o clipă. Ştia bine ce
avea de făcut, aşa că mâncă degrabă ptarmiganul. Apoi se întoarse şi îşi luă în
primire povara.
După ce târî rodul vânătoarei lui din ziua aceea în văgăună, lupoaica îl
cercetă, îşi întoarse botul spre el şil linse uşurel pe ceafă. Dar în clipa
următoare îl goni de lângă pui cu un mârâit mai puţin aspru ca de obicei şi
care mai curând cerea iertare decât ameninţa. Frica instinctivă de tatăl copiilor
ei scădea: se purta aşa cum se cuvine pentru un luptată, nearătând nici o
dorinţă nelegiuită de a devora tinerele fiinţe pe care ea le adusese pe lume.
Capitolul 3
PUIUL CENUŞIU.
Era deosebit de fraţii şi surorile lui. Părul acestora trăda de pe acum
nuanţa aceea roşcată, moştenită de la mama lor, lupoaica; numai el semăna cu
tatăl. Din tot culcuşul, el era singurul puiuţ cenuşiu – viţă curată de lup – şi,
de fapt, la trup, viţă curată din însuşi chiorul, cu singura deosebire că el avea
doi ochi, şi nu unul ca tatăl lui.
Puiul cenuşiu nu făcuse ochi de prea multă vreme, totuşi vedea cu multă
siguranţă. Încă înainte ca ochii să i se fi deschis, el simţise, gustase şi mirosise.
Îşi cunoştea foarte bine cei doi fraţi şi cele două surori. Începuse să se
hârjonească cu ei, timid şi neîndemânatic, ba chiar să se ciorovăiască, şi ori de
câte ori se întărâta, scotea din micul lui gâtlej un sunet ciudat şi răguşit
(premergător mârâitului). Şi cu mult înainte de a fi deschis ochii, învăţase cu
ajutorul pipăitului, gustului şi mirosului săşi recunoască mama – izvor de
căldură, hrană lichidă şi duioşie. Mama avea o limbă delicată, mângâietoare,
care îl alinta când trecea peste trupuşorul lui moale, făcândul să se strângă
bine lângă ea şi să aţipească apoi.
Cea mai mare parte din prima lună de viaţă trecuse astfel, în somn; dar
acum vedea foarte bine şi stătea treaz timp mai îndelungat, începând să
cunoască îndeaproape lumea.
Lumea în care trăia el era întunecoasă, dar nuşi putea da seama de
aceasta pentru că nu cunoştea alta. Lumina era palidă, dar ochii lui nu
simţiseră niciodată nevoia de o altă lumină. Lumea lui era foarte mică.
Marginile ei erau pereţii vizuinii, dar cum nu ştia nimic despre lumea largă
dinafară, nu se simţea stânjenit de hotarele strâmte ale existenţei sale.
Descoperi însă curând că un perete al lumii în care trăia se deosebea de
ceilalţi. Era gura văgăunii şi izvorul de lumină. Făcuse această descoperire cu
mult înainte încă de a fi avut gânduri proprii, de a fi avut o voinţă conştientă.
Exercitase asupra lui o atracţie, căreia nu i se putuse împotrivi, şi aceasta încă
înainte ca ochii să i se fi deschis şi să o fi putut vedea. Lumina acestui perete îi
izbise pleoapele lipite, iar ochii şi nervii lui optici palpitaseră la micile raze
sclipitoare în care străluceau culori calde şi ciudat de plăcute. Viaţa din trupul
său, din fiecare fibră a trupului său, şi care era însăşi substanţa acestuia,
deosebită de viaţa lui sufletească, tânjise spre lumină, chemândul spre ea la
fel cum iscusitele procese chimice ale plantei o cheamă spre soare.
La început, înainte de a fi căpătat o conştiinţă, se târâse spre gura
văgăunii. Fraţii şi surorile lui făceau la fel. Pe atunci, niciunul nu se ţâra spre
colţurile întunecate ale peretelui din spate. Lumina îi atrăgea de parcă ar fi fost
plante; procesele chimice vitale care se petreceau în trupurile lor cereau lumina
– care le era necesară existenţei; şi trupurile lor mici, ca de păpuşi, se târau
orbeşte, călăuzite de procesele chimice, aidoma cârceilor viţei de vie. Mai târziu,
când fiecare îşi dezvoltă individualitatea, simţind imbolduri şi dorinţe, atracţia
luminii crescu. Puii se târau şi se întindeau necontenit spre ea, dar mama lor îi
gonea de fiecare dată înapoi.
Astfel, puiul cel cenuşiu mai cunoscu şi alte atribute ale mamei sale
decât limba moale, mângâietoare. Tot târânduse spre lumină, descoperi că
mama are şi un nas care îl mustra, dândui un ghiont colţuros, mai târziu
descoperi laba carel dobora la pământ şil rostogolea o dată şi încă o dată, cu
lovituri iuţi şi sigure. Astfel învăţă ce e durerea şi pe deasupra se deprinse să se
ferească de durere, întâi ocolind, apoi, dacă nu era posibil, ferinduse şi
retrăgânduse. Acestea erau acţiuni conştiente, rezultatele primelor lui
generalizări în legătură cu lumea. Înainte se dădea automat înapoi din faţa
durerii, aşa cum tot automat se ţâra spre lumină. După aceea începu să se dea
înapoi din faţa durerii, pentru că ştia că este durere.
Era un puiuţ în care se simţea cruzimea, ca şi la fraţii şi la surorile lui,
lucru de aşteptat, pentru că era animal carnivor. Făcea parte dintrun soi care
ucidea şi mânca vânat. Tatăl şi mama lui trăiau numai din vânat. Laptele pe
carel supsese cu prima pâlpâire de viaţă fusese lapte transformat direct din
carne, şi acum, la o lună, când ochii i se deschiseseră abia de o săptămână,
începuse să mănânce şi el carne – bucăţi pe jumătate digerate, pe care lupoaica
le scuipa celor cinci pui pe care mamelele ei nu puteau săi sature.
Tot el era şi cel mai sălbatic din culcuş. Putea să scoată mârâituri
răguşite, mai tare decât toţi ceilalţi. Micile lui furii erau mult mai grozave decât
ale fraţilor lui. Învăţă cel dintâi cum să dea dea dura un alt pui din vizuină,
printro lovitură de labă iscusită. Şi tot el a fost cel dintâi care a apucat un alt
pui de ureche, trăgândul, şi mârâind printre fălcile puternic încleştate. Şi
desigur, el îi dădea cel mai mult de furcă mamei sale, atunci când era vorba să
nui lase să se apropie de gura vizuinii.
Lumina îl fascina din zi în zi mai mult pe puiul cel cenuşiu. Pornea
necontenit spre aventuri – cale de un cot – spre intrarea vizuinii, şi de fiecare
dată era alungat înapoi. Numai că el nu ştia ce este o intrare. Nu ştia nimic
despre intrări – locuri prin care se trecea dintrun loc întraltul. Nu ştia de
existenţa unui alt loc şi încă mai puţin de vreun drum întracolo. Prin urmare,
pentru el intrarea în vizuină era un perete de lumină. Ceea ce soarele era
pentru cei dinafară, era acest zid pentru lumea lui. Se simţea atras spre el,
aidoma gâzelor. Se trudea necontenit să ajungă acolo. Viaţa care creştea atât de
iute în el îl împingea fără preget spre zidul de lumină. Viaţa din el ştia că acesta
era singurul drum spre lumea dinafară, drumul pe care era sortit să păşească.
El însă nu ştia nimic despre aceasta. Nu ştia nici măcar că există un „afară”.
Un singur lucru ciudat se petrecea cu peretele acesta de lumină. Tatăl lui
(pentru că ajunsese săşi recunoască tatăl ca pe un alt locuitor al lumii, o fiinţă
ca şi mama lui, care dormea lângă lumină şi aducea carne) tatăl lui obişnuia să
meargă chiar prin acest zid albicios şi îndepărtat şi să dispară. Puiul cel
cenuşiu nu putea pricepe aceasta. Deşi mama lui nui dăduse voie niciodată să
se apropie de peretele acela, el se apropiase de ceilalţi pereţi, unde întâlnise o
piedică tare în vârful nasului său gingaş. Aceasta făcu săl doară. Şi după ce se
aventură astfel de vreo câteva ori, lăsă pereţii în pace. Nu se preocupă de
această dispariţie în perete, ci o privi ca pe o ciudăţenie a tatălui lui, după cum
laptele şi carnea pe jumătate digerată erau ciudăţeniile mamei.
De fapt puiului cenuşiu nui era dat să gândească – cel puţin în felul
obişnuit oamenilor. Creierul lui lucra pe căi întunecate. Totuşi concluziile lui
erau tot atât de pătrunzătoare şi de limpezi ca şi cele ale oamenilor. Avea un fel
de a primi, fără să întrebe de ce şi pentru ce. În realitate era un act de
clasificare. Nu era tulburat niciodată de ce se petrece un lucru. Cum se petrece
el îi era de ajuns. Astfel, după ce se ciocni de câteva ori cu nasul de peretele din
fund, se resemnă la gândul că el nu va putea să dispară prin pereţi. În acelaşi
fel primi şi ideea că tatăl lui putea să facă acest lucru. Totuşi nu era câtuşi de
puţin tulburat de dorinţa de a descoperi cauza deosebirii dintre tatăl lui şi el.
Logica şi fizica nu făceau parte din bagajul lui mintal.
Ca mai toate vieţuitoarele din wild, cunoscu şi el de timpuriu foamea.
Veni o vreme când nu numai că se termină carnea, dar nici lapte nu mai ţâşnea
din pieptul mamei. La început, puii chelălăiră şi plânseră, răzbindo mai mult
cu somnul. Nu trecu prea mult şii cuprinse agonia foamei. Uitate erau acum şi
loviturile de labă, şi ciorovăielile, şi micile furii sau încercările de a mârâi;
uitate erau şi aventurile spre îndepărtatul zid alb. Puii dormeau, în timp ce
viaţa din ei pâlpâia şi se stingea.
Chiorul era disperat. Rătăcea departe, în lung şi în lat, şi nu dormea
decât puţin în vizuină, unde acum domnea jalea şi disperarea. Lupoaica părăsi
şi ea culcuşul, plecând după pradă. În primele zile de la naşterea puilor,
chiorul se dusese de câteva ori până la tabăra indiană şi jefuise cursele de
iepuri; dar o dată cu topirea zăpezii şi cu dezgheţul râurilor, tabăra plecase, şi
această sursă de hrană se isprăvise.
Când puiul cel cenuşiu reveni la viaţă şi începu din nou să arate interes
pentru îndepărtatul perete alb, descoperi că populaţia lumii lui scăzuse. Nui
mai rămăsese decât o soră. Toţi ceilalţi pieriseră şi, pe măsură ce se
înzdrăvenea se vedea nevoit să se joace singur, deoarece sora lui nu mai putea
săşi ridice capul şi nici nu mai mişca. Trupşorul lui începu să se rotunjească
de la carnea pe care o mânca; pentru ea însă, hrana venise prea târziu. Dormea
fără întrerupere – un schelet pricăjit acoperit cu piele, în care flacăra pâlpâia
din ce în ce mai slab şi în cele din urmă se stinse.
Apoi veni o vreme când puiul nuşi mai văzu tatăl apărând şi dispărând
în perete, nici dormind în faţa intrării. Aceasta se petrecu pe la sfârşitul celei de
a doua perioade de foamete, care fu mai puţin grea. Lupoaica ştia de ce chiorul
nu sa mai întors, dar nu avea cum săi spună puiului celui cenuşiu
întâmplările pe care le văzuse. Vânând ea însăşi în susul braţului stâng al
râului, prin locurile pe unde trăia râsul, urmase o potecă a chiorului, veche de
o zi. Îl găsise, sau mai degrabă găsise ce mai rămăsese din el, la capătul potecii.
Numeroase erau urmele luptei care avusese loc şi a retragerii râsului în vizuina
lui, după victorie. Înainte de a pleca, lupoaica îi descoperise vizuina, dar urmele
arătau că râsul era înăuntru şi nu cuteză să se aventureze.
Mai târziu, când pleca la vânat, lupoaica luase obiceiul să ocolească braţul stâng. Ştia ea că în vizuina râsului era un culcuş de pui şi că râsul e o
fiinţă fioroasă, precum şi un luptător grozav. O jumătate de duzină de lupi era
tocmai numărul trebuincios ca să pui pe fugă un râs, săl faci să se caţere în
copac, scuipând şi zbârlinduse; dar ca un lup singuratic să întâlnească un
râs, aceasta e cu totul altceva – mai ales când e vorba de un râs care are un
culcuş de pui flămânzi.
Dar wildul e wild şi maternitatea e maternitate, întotdeauna apărânduşi
puii cu sălbăticie, fie în wild, fie în afara lui; şi va veni o vreme când lupoaica se
va aventura pentru puiul ei spre braţul stâng al apei, înfruntând vizuina dintre
stânci şi mânia râsului.
Capitolul 4
ZIDUL LUMII.
Când lupoaica începu să părăsească văgăuna, pornind după vânat, puiul
era deprins să respecte legea carel oprea să se apropie de intrare. Nu numai că
această lege îi fusese impusă în nenumărate rânduri de botul şi de laba mamei
lui, dar creştea în el şi instinctul fricii. Niciodată în scurtai existenţă din
vizuină nu întâlnise ceva de care să se teamă. Totuşi frica exista în el. O
moştenise de la strămoşii îndepărtaţi prin mii şi mii de vieţi. Era o moştenire
directă de la chiorul şi de la lupoaică; dar şi ei, la rândul lor, o moşteniseră de
la generaţiile de lupi dinaintea lor. Frica! – această moştenire a wildului de la
care nu se poate sustrage nici un animal şi nici nu e cu putinţă să te
descotoroseşti de ea.
Astfel puiul cenuşiu cunoscu frica, deşi nu ştia din ce e făcută. O privea
poate ca pe una din opreliştile vieţii, pentru că aflase că existau asemenea
oprelişti. Cunoscuse foamea şi, când no putuse ostoi, simţise opreliştea.
Piedica tare a zidului vizuinii, ghionturile zdravene pe care maicăsa i le dăduse
cu botul, lovitura ei de labă carel făcuse să se rostogolească, foamea
neastâmpărată pe care o cunoscuse de atâtea ori îi dăduseră să înţeleagă că pe
lume nu există numai libertate, că în viaţă există anumite legi şi oprelişti.
Aceste limite şi oprelişti erau lege. A o sluji însemna să scapi de durere şi
săţi făureşti fericirea.
Dar el nu se gândea în felul acesta omenesc. Se mulţumea să clasifice
lucrurile în două categorii – unele care loveau şi altele care nu loveau. În urma
acestei clasificări, el se ferea de lucrurile care loveau, limite şi oprelişti, drept
care se bucura de satisfacţiile şi răsplata vieţii.
Astfel, supunânduse legii statornicite de mama lui şi dând ascultare
acelui lucru necunoscut şi fără nume – frica – nu se apropia de gura văgăunii.
Aceasta rămăsese pentru el un perete alb de lumină. Când mama lui lipsea,
dormea mai tot timpul, iar când se trezea, stătea foarte cuminte, înăbuşinduşi
chelălăielile care îi gâdilau gâtlejul, gata, gata să se prefacă în zgomot.
Odată, pe când şedea întins şi treaz, auzi un zgomot ciudat în peretele
alb. Nu ştia că afară se afla un bursuc care tremura de propriai îndrăzneală şi
adulmeca cu luareaminte vizuina. Puiul ştia doar că sforăitul acesta de
adulmecat era ceva straniu, ceva neclasificat de el şi, prin urmare, necunoscut
şi grozav – pentru că necunoscutul făcea parte din elementele principale care
alcătuiau frica. De unde ştia el că faţă de cel ce adulmeca afară trebuie să se
zbârlească?
Puiului i se zbârli părul pe spinare, dar rămase tăcut. Din propriai
experienţă nu cunoştea aşa ceva, totuşi era expresia vădită a fricii ce sălăşluia
în el şi pentru care în propria lui viaţă nu exista vreo explicaţie. Dar frica era
însoţită de un alt instinct – acela de a se ascunde. Puiul era prada unei spaime
nebune, totuşi rămase culcat şi nemişcat, mut, îngheţat, încremenit, de parcă
ar fi fost mort. Întorcânduse acasă şi dând de urmele bursucului, maicăsa
mârâi şi se năpusti în vizuină, începând săl lingă şi săşi frece botul de botuţul
lui, cu o dragoste neobişnuit de pătimaşă. Iar puiul simţi că întrun fel sau
altul scăpase dintro mare primejdie.
Erau însă alte forţe care acţionau în puiul de lup, şi între acestea cea mai
puternică era creşterea. Instinctul şi legea îi cereau să fie ascultător. Dar
creşterea îi cerea să nu fie. Mama şi frica îl sileau să nu se apropie de peretele
cel alb.
Creşterea este viaţă, şi viaţa este sortită întotdeauna să tindă către
lumină. Şi nimic nu putea stăvili fluxul de viaţă care creştea în el, care creştea
cu fiece îmbucătură de carne pe care o înghiţea, cu fiece suflare. În cele din
urmă, frica şi supunerea fură înlăturate întro zi de izbucnirea vieţii şi puiul o
porni cu mers crăcănat, îndreptânduse spre gura vizuinii.
Ca nici un alt perete cu care avusese dea face, acesta părea să se dea
înapoi din faţa lui pe măsură ce el înainta. Năsucul lui moale, pe care şil
repezea înainte căutând, nu se lovi de nici o suprafaţă tare. Substanţa din care
era făcut peretele părea că poate fi pătrunsă şi că poate ceda tot atât de uşor ca
lumina. Şi cum în ochii lui aceasta avea aparenţa unei forme, puiul intră în
ceea ce pentru el fusese un perete şi se scăldă în substanţa din care era
alcătuit.
Era ceva uluitor. Se tăvălea prin materia solidă şi lumina strălucea din ce
în ce mai tare. Frica îl trăgea înapoi, iar creşterea îl împingea înainte. Se
pomeni deodată la gura vizuinii. Peretele în care credea că se află se dădu tot
atât de brusc înapoi dinaintea lui, pe o distanţă nemăsurată. Lumina deveni
dureros de strălucitoare. Îl ameţea. Această abruptă şi grozavă întindere îl
ameţea şi ea. Ochii i se adaptară automat la strălucirea aceasta, potrivinduse
să poată face faţă distanţei mărite la care se aflau lucrurile. La început, peretele
se retrase dincolo de vederea lui, acum îl zărea din nou, dar la o mare
depărtare şi înfăţişarea i se schimbase. Acum era un perete bălţat, alcătuit din
arbori care străjuiau râul, din muntele din faţă care domnea peste arbori şi din
cerul care domnea peste munte.
Îl cuprinse o spaimă nespusă şi aceasta mai ales din pricina
necunoscutului carel înfricoşa. Se chirci lângă buza vizuinii şi privi lumea. Era
tare speriat. Îi era necunoscută şi deci duşmană. De aceea părul i se făcu
măciucă pe spinare şi buzele i se încreţiră uşor, scoţând un mârâit sălbatic de
intimidare. Mic şi speriat cum era, el aruncă lumii largi provocarea şi
ameninţarea sa.
Nu se întâmplă nimic. Puiul continuă să privească, uitând să mai mârâie,
stăpânit de curiozitate. Uită şi de frică. Frica era acum gonită de creştere, iar
creşterea îmbrăcase haina curiozităţii. Începu să observe lucrurile mai
apropiate – o parte descoperită a cursului de apă care scânteia în soare, pinii
uscaţi de la poalele povârnişului şi povârnişul însuşi, care urca drept până la
el, oprinduse la două picioare sub buza văgăunii unde el stătea ghemuit.
Puiul cel cenuşiu trăise însă până atunci pe un teren neted. Nu încercase
niciodată durerea căderii. Nu ştia ce e căderea. Astfel călcă cu îndrăzneală pe
aer. Picioarele dinapoi îi rămaseră pe buza văgăunii, iar el căzu înainte, cu
capul în jos. Se izbi straşnic cu nasul de pământ şi începu să schelălăiască.
Apoi se trezi rostogolinduse pe povârniş la vale, tot mai la vale. O panică
îngrozitoare îl cuprinse. Necunoscutul îl înşfăcase în cele din urmă. Îl apucase
cu sălbăticie şi era pe cale săi facă cine ştie ce rău cumplit. Creşterea era
acum dominată de spaimă şi scânci ca orice căţeluş speriat.
Necunoscutul îl împingea spre nu ştiu ce durere înfricoşătoare şi el
chelălăia şi scâncea întruna. Pentru puiul de lup, aceasta era o perspectivă cu
totul nouă, diferită de aceea de a sta ghemuit şi îngheţat de frică, în timp ce
necunoscutul îl pândea chiar alături. Acum, necunoscutul îl înhăţase zdravăn.
Tăcerea nu mai era de vreun folos. De altfel nu frica, ci groaza îl scutura.
Dar panta deveni mai lină, iar la poale era acoperită cu iarbă. Aci, puiul
mai pierdu din viteză. Când, în cele din urmă se opri, scoase un ultim urlet
chinuit, urmat de un prelung chelălăit plângăreţ şi, ca şi cum i sar fi întâmplat
ceva cu totul obişnuit, ca şi cum până atunci sar mai fi spălat de mii de ori în
viaţa lui, începu săşi lingă lutul uscat cu care se mânjise.
Apoi se ridică şi privi în jur, de parcă ar fi fost primul pământean poposit
pe Marte. Puiul pătrunsese prin zidul lumii, necunoscutul îl slobozise din
strânsoarea lui şi iatăl nevătămat. Dar primul om poposit pe Marte ar fi arătat
mai puţin stingherit decât el. Fără să fi ştiut ceva dinainte, fără să i se fi spus
că există aşa ceva, se văzu deodată explorator întro lume cu totul nouă.
Acum că îngrozitorul necunoscut îi dăduse drumul, uită că acesta era
plin de spaime. Îşi dădea seama doar de curiozitatea pe care io trezeau
lucrurile din jur. Cercetă iarba de sub el, muşchiul care creştea ceva mai încolo
şi trunchiul mort al pinului uscat ce zăcea la marginea unui luminiş între
arbori. O veveriţă, care foşnea sprintenă în jurul rădăcinii trunchiului, dădu
peste el, speriindul foarte. Puiul se ghemui la pământ şi începu să mârâie. Dar
nici veveriţa nu era mai puţin înspăimântată. O zbughi în sus pe arbore şi de
acolo, unde se simţea în siguranţă, începu să trăncănească cât o ţinea gura.
Treaba asta îl făcu pe pui să prindă curaj şi, cu toate că ciocănitoarea pe
care o întâlni după aceea îl făcu să tresară, îşi continuă drumul încrezător.
Încrederea lui era atât de mare, încât atunci când o pasăre, pasăreaelanului7,
ţopăi obraznică spre el, puiul întinse o labă jucăuşă. Urmarea a fost un ciocănit
ascuţit în vârful nasului, care îl făcu să se ghemuiască şi să scâncească.
Zgomotul pe carel făcu era prea mult pentru pasăreaelanului şi aceasta se
puse în siguranţă luânduşi zborul.
Dar puiul învăţă ceva. Mica lui minte înceţoşată făcuse fără să vrea o
clasificare. Erau lucruri vii şi altele care nu erau vii. Şi el trebuia să fie cu ochii
în patru la cele vii. Lucrurile care nu erau vii rămâneau mereu în acelaşi loc, pe
când cele vii se mişcau şi nu se putea şti de ce ar putea fi ele în stare. Din
partea lor nu se putea aştepta decât la ceva neprevăzut şi trebuia să fie pregătit
pentru aceasta.
Înainta nespus de stângaci. Dădu peste vreascuri şi peste tot soiul de
lucruri. O rămurea, pe care o credea departe, în clipa următoare îl pocnea peste
nas sau îi zgâria coastele. Locul era plin de hârtoape. Uneori dădea în ele şi se
lovea la nas. Şi tot de atâtea ori se împiedica de câte ceva şi se lovea la labe.
Mai erau apoi pietricelele şi pietrele care i se rostogoleau sub labe; şi de la ele
află că lucrurile care nu trăiesc nu sunt toate în acelaşi echilibru stabil ca
vizuina lui şi că lucrurile mici, care nu sunt vii, pot să cadă sau să se
răsucească mai degrabă decât cele mari. Dar cu fiecare păţanie mai învăţa
ceva. Cu cât mergea mai mult, cu atât mergea mai bine! Se adapta. Învăţa săşi
calculeze mişcările muşchilor, săşi cunoască posibilităţile fizice, să măsoare
distanţele dintre obiecte şi dintre acestea şi el.
Avea norocul începătorului. Născut să fie vânător de carne (deşi nu o
ştia), dădu peste carne chiar la ieşirea din văgăună – la prima lui incursiune în
lume. Numai printro întâmplare nimerise peste cuibul de ptarmigani, ascuns
cu iscusinţă. Se trezise înăuntru. Încercase să meargă dea lungul unui pin
prăbuşit. Coaja putredă cedase sub picioarele lui şi, cu un urlet deznădăjduit,
puiul se rostogoli pe panta rotunjită, prăvălinduse printre frunzele şi tulpinile
unui mic tufiş, până ce ajunse chiar în inima lui, la pământ. Se ridică în
mijlocul a şapte pui de ptarmigan. Făceau mare zgomot şi la început se sperie
de ei. Observă apoi că erau foarte mici şi deveni mai îndrăzneţ. Puii se mişcau.
Puse laba pe unul din ei; acesta îşi iuţi mişcările, ceea ce pentru el era un izvor
de desfătare. Îl mirosi. Îl ridică cu botul. Puiul de ptarmigan se zbătu,
gâdilândui limba. În aceeaşi clipă simţi o senzaţie de foame, fălcile i se
strânseră. Se auzi un trosnet de oase plăpânde şi sângele cald i se prelinse în
gură. Era bun la gust. Era carne, la fel cu aceea pe care io dădea mama lui,
numai că o simţea vie între dinţi şi era, deci, cu atât mai bună. Şi astfel mancă
ptarmiganul. Şi nu se opri până ce nu înghiţi tot cuibul. Se linse apoi pe bot,
aşa cum făcea şi mama lui, şi începu să iasă târâş.
Afară îl întâmpină o vijelie înaripată. Îl năuci şil orbi vârtejul ei şi aripile
care îl loveau cu furie. Îşi ascunse capul între labe şi chelălăi. Loviturile se
înmulţeau. Mama puilor era cuprinsă de furie. Se înfurie apoi şi el. Se ridică,
mârâind şi lovind cu labele. Îşi înfipse colţişorii întro aripă, trăgând şi smucind
cu putere. Ptarmiganul se bătea cu el, revărsând asuprai o ploaie de lovituri cu
aripa rămasă liberă. Era prima lui bătălie. Puiul de lup era în extaz. Uită totul
despre necunoscut; nui mai era teamă de nimic. Lupta sfâşiind o fiinţă vie
carel lovea, şi această fiinţă era vânat. Pofta de a ucide începea să pună
stăpânire pe el. Abia nimicise câteva făpturi mici. Acum va nimici o făptură
mare. Era prea ocupat şi prea fericit ca săşi dea seama că e fericit. Fremăta şi
nu mai putea de bucurie, dar simţea aceasta întrun fel cum nu i se mai
întâmplase până atunci.
Strângea bine de aripă şi mârâia printre colţii încleştaţi. Ptarmiganul îl
trase afară din tufiş. Când se întoarse şi încercă săl tragă înapoi la adăpostul
tufişului, el smuci pasărea departe, la loc deschis. În tot acest timp, pasărea
ţipa şi lovea cu aripa liberă, iar penele îi zburau ca nişte fulgi de zăpadă.
Teribilă era acum încordarea puiului de lup. Tot sângele de luptător al rasei lui
se trezise şi clocotea în el. Aceasta era viaţa, deşi el no ştia. Îşi îndeplinea
menirea lui pe lume, săvârşea lucruri pentru care era hărăzit – să ucidă prada
şi să se bată pentru a o ucide. Îşi justifica existenţa, lucru pe care nici viaţa nul putea face mai desăvârşit, deoarece viaţa îşi atinge culmea atunci când
înfăptuieşte cât mai deplin lucrul pentru care a fost înzestrată.
După un timp, ptarmiganul încetă lupta. Puiul de lup îl mai ţinea de
aripă. Zăceau amândoi la pământ, privinduse. Puiul încercă să mârâie
ameninţător, sălbatic. Pasărea îi ciocăni nasul carel durea din pricina
întâmplărilor de până atunci. Puiul tresări, dar ţinu cu nădejde. Pasărea
continua săl ciocănească mereu, mereu.
După ce tresări, puiul începu să chelălăiască. Încercă să se tragă înapoi
din faţa ei, uitând că, ţinând de aripă, o trăgea după el. O ploaie de ciocănituri
îi izbi nasul, şi aşa destul de prăpădit. Avântul de luptă îi scăzu şi, dând
drumul prăzii, întoarse spatele şi o tuli prin luminiş, întro retragere lipsită de
glorie.
Se aşeză să se odihnească de cealaltă parte a luminişului, la marginea
tufişurilor; limba îi atârna, respiraţia grea îi umfla pieptul, iar nasul, care îl mai
durea încă, îl făcea să scâncească fără încetare. Şi cum zăcea el acolo, avu
deodată sentimentul că ceva grozav îl ameninţă. Necunoscutul, cu toate
spaimele lui, se năpusti asupra puiului, iar el se trase instinctiv înapoi, la
adăpostul tufişului. În aceeaşi clipă îl atinse un curent de aer, şi un trup mare,
înaripat, trecu ca o furtună, ameninţător şi tăcut. Un şoim coborând din azur
era cât paci săl înhaţe.
În timp ce puiul de lup zăcea în tufiş, veninduşi în fire după spaima pe
care o trăsese, şi privea cu teamă afară, ptarmiganul îşi lua zborul din cuibul
pustiit, de cealaltă parte a luminişului. Din cauza pierderii pe care o suferise,
pasărea nu dădu nici o atenţie săgeţii înaripate venită din cer. Dar puiul o văzu
şi luă aceasta drept un avertisment, o lecţie; văzu cum şoimul se năpusteşte cu
iuţeală în jos, cum trupul lui pluteşte o clipă chiar deasupra pământului, cum
ghearele se înfig în trupul ptarminganului, auzi ţipătul de agonie şi spaimă al
acestuia şi văzu cum şoimul ţâşneşte în sus, în înaltul cerului, ducând
ptarmiganul cu el.
Trecu vreme îndelungată până ce puiul îşi părăsi adăpostul. Învăţase
multe. Lucrurile vii însemnau carne. Ele erau bune de mâncat. De asemenea
înţelese că lucrurile vii, când sunt destul de mari, pot face rău. Era mai bine să
mănânce făpturi mici, ca puii de ptarmigan, şi să lase în pace făpturile mari, ca
de pildă ptarmiganul cel mare. Totuşi, simţi căl încearcă puţin ambiţia, o
dorinţă ascunsă de a se mai lupta o dată cu acel ptarmigan, numai că şoimul îl
luase cu el. Poate că mai erau şi alte mame de ptarmigan. Se va duce să vadă.
Coborî un povârniş spre râu. Nu mai văzuse niciodată apă. Terenul părea
bun. Era neted. Puiul de lup păşi cu îndrăzneală şi se cufundă urlând de frică,
prins de necunoscut. Îi era frig şi gâfâia respirând repede. Apa îi năvăli în
plămâni, în locul aerului care îi întovărăşise întotdeauna actul respiraţiei.
Sufocarea pe care o simţi era ca durerea morţii. Pentru el, aceasta însemna
moarte. În mod conştient el nu ştia nimic despre moarte, dar, ca orice vietate a
wildului, avea instinctul morţii. Pentru el, acesta era cel mai mare rău. Era
însăşi esenţa necunoscutului, suma spaimelor necunoscutului, nenorocirea cea
mai mare şi de neînchipuit care se putea întâmpla, despre care nu ştia nimic şi
din cauza căreia se temea de toate.
Ieşi la suprafaţă şi aerul plăcut îi năvăli în gura deschisă. Nu se mai
cufundă a doua oară. Ca şi cum ar fi fost un vechi obicei deal lui, dădu din
toate cele patru labe şi începu să înoate. Malul apropiat era la o distanţă de
aproape un metru. Puiul ieşise însă cu spatele la el şi primul lucru asupra
căruia i se opriră privirile fu malul de dincolo, spre care începu de îndată să
înoate. Râul era mic, dar în dreptul bălţii se lărgea, ajungând până la douăzeci
de picioare.
Pe la mijlocul albiei, puiul fu luat de apă, carel purtă la vale. Simţi cum
îl prinde cascada în miniatură ce se afla la pragul bălţii. Nu prea existau sorţi
să poţi înota aci. Apa liniştită devenise dintro dată furioasă. Puiul era când la
fund, când la suprafaţă. Ceva îl scutura cu putere şi fără întrerupere, fiind
când răsturnat şi răsucit, când izbit de câte o stâncă. Şi ori de câte ori era izbit,
se pornea să chelălăiască. Înaintarea era marcată printro serie de chelălăieli,
după care sar fi putut deduce numărul stâncilor cei ieşiseră în cale.
Sub cascadă era o a doua baltă. Şi aci, prins de curent, fu purtat domol
şi depus tot atât de domol pe un pat de prundiş. Se târî afară din apă ca apucat
şi se aşeză. Învăţase încă ceva despre lume. Apa nu era însufleţită. Totuşi se
mişca. De asemenea arăta tot atât de solidă ca şi pământul, dar solidă nu era
de loc. Trase concluzia că lucrurile nu erau întotdeauna ceea ce păreau a fi.
Teama de necunoscut a puiului era o neîncredere moştenită, care acum fusese
întărită de experienţă. De aci înainte, în ce priveşte natura lucrurilor, el va
arăta o neîncredere constantă faţă de ceea ce este aparenţă. Va trebui să
cunoască realitatea unui lucru înainte de a avea încredere în el.
Puiului de lup îi era hărăzit să mai aibă o aventură în ziua aceea. Îşi
aduse aminte că pe lumea aceasta exista ceva care era mama lui. Şi atunci
simţi că o doreşte mai mult decât orice pe lume. Nu numai trupul îi era obosit
din pricina întâmplărilor prin care trecuse, dar şi micul lui creier. Toate zilele
pe care le trăise până atunci nu aduseseră vreodată atâta trudă pentru creierul
lui cât îi adusese această singură zi. Şi, pe deasupra, îi mai era şi somn. Aşa că
o porni în căutarea vizuinii şi a mamei lui, simţind în acelaşi timp un val de
singurătate şi de neputinţă copleşitoare.
Se târî printre tufişuri, când deodată auzi un strigăt ascuţit care îl sperie.
Un fulger galben îi trecu prin faţa ochilor. Văzu o nevăstuică, sărind cu iuţeală
dinaintea lui. Era o făptură mică şi nui era teamă de ea. Apoi, ceva mai
departe, zări la picioarele lui o făptură foarte mică, deabia de câţiva centimetri
– un pui de nevăstuică ce plecase, ca şi el, neascultător, spre aventură. Puiul
de nevăstuică încercă să se dea în lături din faţa lui. El îl întoarse cu laba.
Acesta scoase un sunet ciudat, neplăcut. În clipa următoare, fulgerul cel galben
îi apăru din nou înaintea ochilor, auzi iarăşi ţipătul de intimidare şi primi în
acelaşi timp o lovitură în grumaz; simţi cum dinţii ascuţiţi ai nevăstuicii, mama
puiului, îi sfârtecau carnea.
Pe când chelălăia şi scâncea, târânduse înapoi, o văzu pe mama puiului
sărind la acesta, şi făcânduse nevăzută împreună cu el, în desişul învecinat. Îl
mai durea încă ceafa din pricina muşcăturii dinţilor ei, dar amorul propriu îi
era şi mai greu rănit şi se aşeză plângând înfundat. Această nevăstuicămamă
era atât de mică şi de sălbatică! Trebuia să mai înveţe încă ceva, şi anume, că
în ciuda mărimii şi greutăţii sale mici, nevăstuica era cea mai feroce, mai
răzbunătoare şi mai grozavă dintre toţi ucigaşii wildului. Şi curând va avea
parte de ceva din această învăţătură.
Puiul de lup mai scâncea încă în clipa în care nevăstuicamamă se ivi din
nou. Acum, când puiul ei era în siguranţă, ea nul mai atacă. Se apropie cu
mai multă luareaminte şi puiul de lup avu prilejul săi observe trupul slab, ca
de şarpe, şi capul ridicat lacom, ce părea de asemenea a fi de şarpe. Ţipătul ei
ascuţit făcu să i se zbârlească părul pe spate şi mârâi la ea ameninţător.
Nevăstuica se apropia din ce în ce mai mult. Un salt mai iute decât vederea lui
lipsită de experienţă, şi trupul cel slab şi galben dispăru pentru o clipă din faţa
ochilor săi. În clipa următoare îi atârna de gât, cu dinţii înfipţi în părul şi în
carnea lui.
La început mârâi şi încercă să lupte, dar era prea tânăr – era doar prima
lui zi în lume; mârâitul i se transformă întrun scâncet, iar lupta – întro
sforţare de a se salva. Nevăstuica nul slăbea din strânsoare. Se agăţase de el,
încercând să pătrundă cu dinţii spre vâna mare prin care clocotea viaţa.
Nevăstuica era un băutor de sânge şi prefera să bea direct din gâtlejul unde era
viaţă.
Puiul cel cenuşiu ar fi murit şi nar fi avut ce povesti dacă nu sar fi ivit
lupoaica, sărind printre tufişuri. Nevăstuica dădu drumul puiului şi ţâşni spre
gâtul lupoaicei, pe care nul nimeri însă, apucândo în schimb de falcă.
Lupoaica îşi smuci capul ca un şfichi de bici, desfăcânduse din strânsoare şi
zvârlind nevăstuica în aer. Şi pe când mai era în aer, fălcile lupoaicei încleştară
trupul slab şi galben, şi nevăstuica cunoscu moartea între colţii care o
sfărâmau.
Puiul era din nou obiectul unui acces de dragoste din partea mamei.
Bucuria ei căl descoperise părea mai mare chiar decât a lui că fusese
descoperit. Îl frecă cu nasul, îl mângâie şi îi linse rănile pe care i le făcuseră
dinţii nevăstuicii. Apoi, mama şi puiul mâncară amândoi pe băutorul de sânge,
după care se întoarseră la vizuină şi se culcară.
Capitolul 5
LEGEA CĂRNII.
Puiul creştea repede. Se odihni două zile, apoi se aventură iar afară din
vizuină. În această nouă expediţie dădu peste puiul nevăstuicii pe care o
mâncase împreună cu mama lui, lupoaica, şi avu grijă ca şi puiul să aibă
aceeaşi soartă. De data asta însă nu se mai rătăci. Când simţi oboseala, îşi găsi
drumul înapoi spre vizuină şi se culcă. De atunci, în fiecare zi era pe afară,
străbătând întinderi din ce în ce mai mari.
Începu să cunoască măsura exactă a puterii şi slăbiciunii lui şi să ştie
când trebuie să fie îndrăzneţ şi când cu băgare de seamă. Găsea că e mai
nimerit să fie mereu cu băgare de seamă, în afară de rarele momente când,
sigur pe curajul său, se lăsa în voia micilor lui accese de furie şi a desfătării.
De câte ori dădea peste un ptarmigan rătăcit, era asemenea unui mic
diavol care se dezlănţuie. Nu scăpa un prilej să nu răspundă cu sălbăticie la
trăncănelile veveriţei pe care o întâlnise prima oară pe pinul cel veşted, iar
întâlnirea cu pasăreaelanului îl făcea aproape întotdeauna să se dedea la cea
mai sălbatică furie, căci nu putea să uite cum îi ciocănise nasul prima pasăre
de soiul ăsta pe care o întâlnise.
Uneori i se întâmpla însă ca nici măcar o asemenea pasăre să nui mai
trezească interesul, şi aceasta de obicei când se simţea el însuşi ameninţat de
vreun alt vânător de carne care îi dădea târcoale. Nui ieşea din minte şoimul,
iar umbra lui mişcătoare îl făcea de fiecare dată să se ghemuiască în cel mai
apropiat desiş. Nu se mai târa şi nici nu mai mergea crăcănat, ci căpătase
mersul mamei lui, un mers furişat şi tiptil, parcă neurmărind nici un scop,
lunecând totuşi cu o agilitate pe cât de amăgitoare, pe atât de imperceptibilă.
Cât despre vânat, norocul îi surâsese chiar de la început. Şapte pui de
ptarmigan şi un pui de nevăstuică – acesta era bilanţul uciderilor lui. Pofta de a
ucide devenea pe zi ce trecea tot mai puternică şi simţea cum îi creşte dorinţa
lacomă de a mânca veveriţa care flecărea cât o ţinea gura, dând de veste
tuturor sălbăticiunilor că puiul de lup e pe aproape. Dar cum păsările puteau
săşi ia zborul în văzduh şi veveriţele să se caţere pe copaci, puiul de lup nu
putea decât să încerce să se târască neobservat pe urmele veveriţei, când
aceasta se afla pe pământ.
Puiul de lup avea un mare respect pentru mama lui. Ea se pricepea să
facă rost de carne şi niciodată nu uita săi aducă şi lui câte ceva. Apoi, ei nui
era frică de nimic, iar lui nici prin cap nui trecea că neînfricarea ei se întemeia
pe experienţă şi cunoaştere. Pentru el, aceasta însemna forţă. Mama lui
reprezenta forţa, şi când se făcu mai mare, o simţi pe propriai piele, în
mustrarea mai aspră a labei ei, în timp ce ghiontul de dojană pe care il dădea
odinioară cu botul făcu loc tăişului colţilor ei. Din această pricină îşi respecta
mama. Ea îl obliga la supunere şi, pe măsură ce el creştea, mama devenea tot
mai nervoasă.
Foametea se abătu din nou şi puiul de lup simţi iar, mai limpede,
muşcătura ei. Lupoaica se jigărise alergând mereu după vânat. Abia de mai
dormea în vizuină, cheltuinduşi mai tot timpul pe urmele vânatului; în zadar
însă. De astă dată foametea nu dură mult, dar, atât cât ţinu, fu aprigă. Puiul
nu mai găsea lapte la pieptul mamei şi nici nu mai căpătă vreo îmbucătură de
carne.
Înainte vânase în joacă, pentru plăcerea în sine; acum pleca la vânat cu o
seriozitate crâncenă, dar nu găsea nimic, încercările zadarnice îi grăbiră însă
dezvoltarea. Cercetă obiceiurile veveriţei cu mai multă atenţie şi se strădui să
se strecoare cu mai multă şiretenie în urma ei, ca so surprindă. Urmări cu
luareaminte şoarecii de câmp şi încercă săi dezgroape din găurile lor, apoi
învăţă lucruri despre deprinderile păsăriielanului şi ale ciocănitoarei.
Şi iată că veni o zi când umbra şoimului nul mai făcu să se ghemuiască
în desiş. Devenise mai puternic, mai înţelept şi mai sigur pe sine. Şi, pe
deasupra, îl cuprinsese disperarea. Se aşeză deci la vedere, întrun loc deschis,
şil provocă pe şoim să se lase din înaltul cerului. Ştia el că acolo, plutind în
albastrul cerului, deasupra lui, era carne, carnea după care stomacul lui tânjea
atât de mult. Dar şoimul refuza să coboare şi să dea lupta, iar puiul de lup se
târî întrun desiş, gemând de foame şi de ciudă.
Foametea încetă. Lupoaica se întoarse acasă cu vânat. Era o carne
ciudată, deosebită de cea pe care o aducea înainte. Un pui de râs, cam de o
vârstă cu puiul de lup, dar nu atât de voinic. Şi toată această pradă era numai
pentru el. Mama îşi astâmpărase foamea în altă parte, dar el nu ştia că îşi
potolise foamea înfulecând ceilalţi pui ai râsului. Şi nici deznădejdea actului ei
nu o cunoştea. Nu ştia decât că puiul cu blana catifelată era carne, şi mâncă
desfătânduse cu fiecare îmbucătură.
Un stomac plin trage la lenevie, şi puiul zăcea în vizuină, alături de
mama lui. Îl treziră din somn mârâiturile ei – niciodată nu o mai auzise
mârâind atât de cumplit. Era poate cel mai cumplit mârâit de când o ştia.
Existau şi motive pentru aceasta şi nimeni nu le cunoştea mai bine decât ea.
Vizuina unui râs nu poate fi jefuită fără săţi primeşti pedeapsa. În strălucirea
luminii de dupăamiază, puiul văzu ghemuită la intrare pe mama puiului de
râs. Zărindo, i se făcu părul măciucă pe spinare. Îl cuprinse frica şi nu era
nevoie de instinct ca săşi dea seama de aceasta. Şi dacă ceea ce vedea înaintea
lui nu ajungea, atunci strigătul de furie pe care nepoftitul oaspe îl scoase,
începând cu un mârâit şi izbucnind brusc întrun răcnet răguşit, avea să fie
destul de convingător.
Puiul simţi imboldul vieţii din el, se ridică şi mârâi voiniceşte alături de
mama lui. Ea însă îl împinse răutăcioasă înapoi. Din pricina intrării scunde,
râsul nu putea sări înăuntru, şi când încercă să se năpustească târâş, lupoaica
se azvârli asupra lui, ţintuindul locului. Din toată lupta, puiul abia zări ceva.
Cele două jivine mârâiau una la cealaltă, urlau şi se împroşcau, se răsuceau,
îmbrâncinduse, râsul sfâşiind şi rupând cu ghearele, folosinduse şi de dinţi,
în timp ce lupoaica se folosea numai de colţi.
O dată, puiul se repezi şi el şi îşi înfipse colţii întrunul din picioarele
dinapoi ale râsului. Se agăţă de el urlând sălbatic. Fără săşi dea seama,
greutatea lui stânjenea acţiunea piciorului, fiindui astfel mamei lui de mult
ajutor. O întorsătură neaşteptată a luptei îl prinse sub cele două trupuri, şi
puiul trebui să dea drumul strânsorii. În clipa următoare, cele două mame se
despărţiră şi, înainte de a se repezi din nou una asupra celeilalte, râsul îl pocni
pe pui cu uriaşa lui labă de dinainte, sfâşiindui umărul până la os şi izbindul
de perete.
La întreaga larmă ce domnea se mai adăugă şi chelălăitul ascuţit, de
durere şi spaimă, al puiului. Lupta ţinu însă atât de mult, încât avu timpul să
chelălăiască până nu mai putu şi să încerce o nouă izbucnire de curaj: sfârşitul
luptei îl găsi din nou agăţat strâns de un picior dinapoi al râsului, mârâind
printre dinţi cu furie.
Râsul era mort. Lupoaica părea însă foarte slăbită şi se simţea rău. La
început îşi mângâie puiul şi îi linse umărul rănit, dar sângele pe carel pierduse
o vlăguise şi timp de o zi şi o noapte rămase nemişcată, abia respirând, zăcând
lângă duşmanul ei răpus. O săptămână încheiată nu părăsi văgăuna decât ca
să bea apă, şi atunci mişcările îi erau anevoioase şi dureroase. La capătul
acestei săptămâni râsul era devorat, iar rănile lupoaicei îndeajuns de vindecate
ca săşi poată reîncepe goana după carne.
Puiul îşi simţea umărul ţeapăn şi îl durea; şchiopătă o vreme de pe urma
loviturii grozave pe care o primise. Dar acum, lumea îi părea schimbată. Se
mişca cu mai multă siguranţă, cu un simţământ de vitejie, pe care nul
cunoscuse în zilele de dinaintea luptei cu râsul. Trăise viaţa sub unul din cele
mai frumoase aspecte ale ei: se bătuse, îşi înfipsese colţii în carnea unui
duşman şi supravieţuise, şi datorită acestor întâmplări se ţinea acum mai
ţanţoş, cu o urmă de sfidare, care era ceva cu totul nou pentru el. Nu se mai
speria de lucruri mărunte şi o bună parte din sfială îi dispăruse, deşi
necunoscutul nu încetă o clipă săl urmărească cu misterele şi spaimele lui de
nepătruns, veşnic ameninţător.
Începu săşi însoţească mama în urmărirea cărnii şi cunoscu multe din
cele ce se întâmplau la vânătoare, din care îşi avea şi el acum partea. Şi pe
căile lui înceţoşate începu să desluşească legea cărnii. Erau două soiuri de
viaţă – al lui şi celălalt. Soiul lui cuprindea pe mama lui şi pe el. Celălalt,
cuprindea toate lucrurile vii care se mişcau. Dar celălalt era şi el împărţit: o
parte cuprindea făpturile pe care soiul lui le ucidea şi le mânca. În aceasta
intrau animalele care nu ucideau sau micile animale de pradă. Cealaltă parte
ucidea sau mânca pe cei din soiul lui sau era ucisă şi mâncată de cei din soiul
lui. Şi din această clasificare răsări legea. Scopul vieţii era carnea. Viaţa însăşi
era tot carne. Viaţa trăia din viaţă. Existau unii care mâncau şi alţii care erau
mâncaţi. Legea era: MĂNÂNCĂ ORI VEI FI MÂNCAT. El nu formulă legea
desluşit, nu statornici condiţii şi nici nu făcu reflecţii morale asupra ei. Nici
măcar nu se gândea ce este aceea lege: el o trăia pur şi simplu, fără a se gândi
câtuşi de puţin la ea.
Văzu legea acţionând în jurul lui, pretutindeni. El mâncase pui de
ptarmigan. Şoimul mâncase ptarmiganul – mamă. Şoimul ar fi vrut săl
mănânce şi pe el. Mai târziu când se făcu şi el mai grozav, vru să mănânce
şoimul. Mâncase puiul de râs. Mama puilor lar fi mâncat pe el, dacă nar fi
fost ea însăşi ucisă şi mâncată. Şi aşa mergeau lucrurile. Toate vietăţile din
jurul lui trăiau această lege, iar el însuşi era o parte, o bucată din această lege.
Era un animal de pradă. Singura hrană era carnea, carnea vie, care alerga cu
iuţeală înaintea lui, sau zbura în aer, se căţăra pe copaci, sau se ascundea în
pământ, îl înfrunta şi se lupta cu el, sau se întorcea şi gonea după el.
Afară de legea cărnii însă, mai existau sumedenie de alte legi mai
mărunte pe care el trebuia să le înveţe şi cărora era nevoit să le dea ascultare.
Lumea era plină de surprize.
Clocotul vieţii din el, freamătul muşchilor săi însemnau fericire fără
sfârşit. Dobândirea vânatului însemna să treci prin momente de înfrigurare şi
exaltare. Momentele lui de furie ca şi luptele lui însemnau tot atâtea plăceri.
Spaima însăşi şi taina necunoscutului îl făceau să simtă că trăieşte.
Dar mai existau şi momente de destindere şi mulţumire. Să ai stomacul
plin, să picoteşti alene în bătaia soarelui – toate acestea însemnau o răsplată
deplină pentru strădania şi zbuciumul lui, ele însele o răsplată ca manifestări
ale vieţii, şi viaţa fiind întotdeauna fericită atunci când se realizează pe sine. De
aceea, puiul nu se sfădi cu mediul înconjurător potrivnic. Era foarte vioi, foarte
fericit şi foarte mândru de el.
PARTEA a IIIa.
Capitolul 1
MEŞTERII FOCULUI.
Dăduse peste ei pe neaşteptate şi din vina lui. Fusese neprevăzător.
Părăsise vizuina şi o luase în jos, spre râu, să bea apă. Poate că se întâmplase
din pricină că nu fusese atent, că nu se scuturase cu totul de somn. (Colindase
toată noaptea după vânat şi abia atunci se trezise.) Lipsa lui de prevedere se
datorase poate şi faptului că era atât de obişnuit cu poteca spre baltă; o bătuse
adesea şi niciodată nu i se întâmplase nimic.
Aşa că merse la vale, trecând pe lângă pinul cel uscat, traversă luminişul
şi o apucă printre arbori. Apoi, în aceeaşi clipă, văzu şi adulmecă. În faţa lui,
şezând în tăcere, se aflau cinci făpturi cum nu mai văzuse vreodată. Vedea
pentru prima oară oameni. Dar, zărindul, cei cinci nu săriră în picioare, nuşi
arătară colţii şi nici nu mârâiră. Nu se mişcară, ci rămaseră locului, tăcuţi şi
parcă prevestind ceva rău.
Puiul nu se mişcă nici el. Toate instinctele lui naturale lar fi împins să o
ia la goană nebuneşte, dacă nu ar fi încolţit în el brusc, prima oară, un alt
instinct.
Îl cuprinse o teamă nespusă, şi senzaţia copleşitoare a propriei lui
slăbiciuni şi nimicnicii îl ţintui locului. Ceea ce vedea însemna pentru el putere,
forţă, ceva cu mult deasupra lui.
Puiul de lup nu văzuse niciodată oameni şi totuşi în fiinţa lui sălăşluia
instinctul existenţei omului. Întrun fel nedesluşit, el recunoscuse în om pe
animalul care luptase pentru întâietate printre celelalte animale ale wildului.
Puiul îl privea pe om nu numai cu ochii lui, ci cu ai tuturor strămoşilor lui – cu
acei ochi care încercuiseră în bezna nopţii nenumărate focuri de tabără în miez
de iarnă, care priviseră, de la o distanţă ce ferea de primejdie şi din inima
desişurilor, pe ciudatul animal cu două picioare ce domnea peste vieţuitoare.
Vraja unei moşteniri – alcătuită din teamă şi respect, ce erau născute din lupte
de veacuri şi din experienţa de generaţii întregi – puse stăpânire pe puiul de
lup. Această moştenire atârna greu pentru un lup care nu era decât pui. Dacă
ar fi fost mai mare, ar fi luato la fugă. Dar aşa cum era el, nu făcu decât să se
ghemuiască, înlemnit de frică, aproape gata să arate supunerea pe care rasa lui
a arătato din acea zi în care primul lup a venit să se aşeze la focul omului şi să
se încălzească.
Unul din indieni se ridică, veni spre puiul de lup şi se aplecă asupra lui.
Puiul se ghemui la pământ cât putu mai mult. Era necunoscutul care, în cele
din urmă, luase formă şi îi apărea în carne şi oase, aplecat deasupra lui şi
întinzând mâna săl apuce. Părul i se zbârli fără să vrea; buzele se traseră
înapoi, descoperindui colţii mici. Mâna ce atârna asuprăi ca un destin rămase
în cumpănă şi omul zise râzând: „Wabam wabisca ip pit tah” („Ia te uită! Colţi
albi!”).
Ceilalţi indieni râseră zgomotos, îndemnândul pe om să ridice puiul. Şi
pe când mâna se lăsa tot mai mult, în pui se dădu o luptă între instincte. Trăia
două mari porniri – să cedeze şi să lupte. Până la urmă avea să fie un
compromis. Le făcu pe amândouă. Cedă, până ce mâna era gata săl atingă.
Apoi angajă lupta: colţii îi fulgerară întro muşcătură, înfigânduse în mână. În
clipa următoare primi o lovitură în cap care îl trânti la pământ. Îi pieri orice
chef de luptă. Tinereţea şi instinctul supunerii puseră stăpânire pe el. Se aşeză
câineşte, scâncind. Dar omul pe carel muşcase de mână era supărat. Puiul
primi o lovitură în cealaltă parte a capului, după care se ridică şi chelălăi mai
tare ca oricând.
Cei patru indieni râseră zgomotos; până şi omul care fusese muşcat
izbucni în râs. Făcură cerc în jurul lui râzând, pe când el se tânguia de groază
şi durere. Şi în timp ce se petreceau toate acestea, puiul auzi ceva. Indienii
auziră şi ei. Puiul însă ştia ce e şi, cu un ultim chelălăit prelung – mai mult de
triumf decât de durere – încetă să mai scoată vreun zgomot, aşteptând venirea
mamei, a crudei şi neîmblânzitei lui mame, care lupta şi ucidea totul şi părea
mereu neînfricată. Lupoaica alerga mârâind. Auzise strigătul puiului ei şi venea
în goană săl scape.
Sări în mijlocul lor: chinuita şi bătăioasa ei maternitate no făcea să fie
prea plăcută la vedere. Puiul se simţi bine văzândui furia protectoare. Scoase
un mic scâncet de bucurie, sărindui în întâmpinare, în timp ce animaleleoameni se dădură în grabă cu câţiva paşi înapoi. Lupoaica aştepta lângă puiul
ei, înfruntândui pe oameni, cu părul zbârlit şi scoţând un mârâit adânc din
gâtlej. Avea o expresie răutăcioasă şi schimonosită ameninţător – chiar şi nasul
i se încreţise de la vârf şi până la ochi de grozav ce mârâia. Apoi, unul din
oameni scoase un strigăt: „Kiche!” Era o exclamaţie de surprindere. Puiul simţi
că mama lui se face mică la auzul acestui strigăt.
„Kiche!” strigă omul din nou, de astă dată cu asprime şi cu autoritate.
Apoi puiul o văzu pe mama lui, lupoaica neînfricată, ghemuinduse jos,
până ce burta îi atinse pământul, chelălăind, dând din coadă şi făcând semne
de împăciuire. Puiul nu putea pricepe. Era speriat. Teama de oameni îl năpădi
iarăşi. Instinctul nul înşelase. Mama lui o dovedise. Se supusese şi ea
animaleloroameni.
Omul care vorbise se îndreptă spre lupoaică. Îi puse mâna pe cap şi ea se
ghemui mai mult, şi nici nu muşcă, nici nu mârâi măcar. Ceilalţi oameni se
apropiară, făcând roată în jurul ei, punând mâna pe ea, lucru pe care lupoaica
nul primi cu duşmănie. Oamenii erau foarte agitaţi şi scoteau multe zgomote
din gură. Aceste zgomote nu arătau să fie vreun pericol – stabili puiul pe când
se ghemuia lângă mama lui, mai zburlinduse câteodată, dar dânduşi toată
silinţa să fie cât mai supus.
— Nu este ciudat – grăi un indian. Tatăl ei a fost lup. E adevărat că
mama ei a fost căţea; no lega oare fratele meu în pădure la fiecare trei nopţi în
vremea împerecherii? Aşa că tatăl lui Kiche a fost lup.
— Castor Cenuşiu, e un an de când a fugit – începu al doilea indian.
— Nu e ciudat, Limbă de Somon – răspunse Castor Cenuşiu. Era pe
vremea foametei şi carne pentru câini nu se găsea.
— A trăit printre lupi – zise al treilea indian.
— Aşa sar părea, Trei Acvile – răspunse Castor Cenuşiu, punând mâna
pe pui – şi ăsta este dovada.
Puiul mârâi puţin la atingerea mâinii şi aceasta se retrase ca săl
lovească. Puiul însă îşi acoperi colţii şi se lăsă, supus, în timp ce mâna care
veni din nou îl scarpină după urechi, apoi în sus şi în jos pe spate.
— Asta este dovada – urmă Castor Cenuşiu. De bună seamă, Kiche e
mama lui. Dar tatăl lui a fost lup, aşa că în el e puţin câine şi mult lup. Colţii îi
sunt albi şi Colţ Alb săi fie numele. Am zis. Este câinele meu. Na fost Kiche
câinele fratelui meu? Şi na murit fratele meu?
Puiul, care primise astfel un nume pe lumea asta, zăcea şi aştepta. O
vreme, animaleleoameni îşi continuară zgomotele lor din gură. Castor Cenuşiu
scoase un cuţit dintro teacă ce îi atârna pe după gât, intră în desiş şi tăie un
băţ. Colţ Alb îl urmărea cu privirea. Omul crestă băţul la cele două capete şi în
crestături strânse nişte curele din piele netăbăcită. O curea o legă în jurul
gâtului lui Kiche. Apoi o duse spre un puiet de pin, în jurul căruia legă cealaltă
curea.
Colţ Alb o urmă şi se întinse lângă ea. Mâna lui Limbă de Somon veni
spre el şil dădu pe spate. Kiche privea îngrijorată. Colţ Alb simţi din nou că i se
face frică. Nuşi putu stăpâni cu totul un mârâit, dar nu făcu nici o încercare
să muşte. Mâna cu degetele încovoiate şi răsfirate îl mângâie jucăuşă pe burtă,
rostogolindul pe o parte şi pe alta. Aşa cum zăcea el acolo pe spate, cu
picioarele în sus, arăta caraghios şi stângaci. Şi pe deasupra, era o poziţie care
îl făcea să fie atât de neputincios, încât întreaga fire a lui Colţ Alb se revoltă. Nu
putea face însă nimic pentru a se apăra. Dacă acest animalom ar fi vrut săi
facă vreun rău, Colţ Alb ştia că nar fi putut scăpa. Cum ar fi putut să sară în
lături când stătea cu picioarele în aer? Dar supunerea îl făcu săşi stăpânească
frica şi se mulţumi să mârâie încet. Nuşi putuse opri acest mârâit, dar nici
animalulom nul lovi în cap supărat. Ba mai mult încă, oricât de ciudat ar
părea, Colţ Alb încercă o neînţeleasă senzaţie de plăcere când mâna îl scarpină
în sus şi în jos. Când îl rostogoli pe o parte, încetă cu totul să mai mârâie, apoi,
când degetele îl ciupiră de capătul de jos al urechii, senzaţia plăcută crescu; iar
când, după cel mângâie şi îl scărpină pentru ultima oară, omul îi dădu pace şi
plecă, lui Colţ Alb îi pierise orice urmă de frică. Avea să mai cunoască de multe
ori frica în relaţiile lui cu oamenii, dar era pentru el un semn că în cele din
urmă se va întovărăşi cu omul, fără săi fie teamă.
După un timp, Colţ Alb auzi zgomote ciudate apropiinduse. Le clasifică
cu repeziciune, deoarece le recunoscu numaidecât că sunt zgomote făcute de
animalulom. Trecură câteva clipe şi întregul trib înşirat pe potecă pornise la
drum. Erau mai mulţi bărbaţi, multe femei şi copii, în total patruzeci de suflete,
cărând cu toţii din greu lucruri deale taberei. Erau şi mulţi câini; iar aceştia,
cu excepţia căţeluşilor tineri, purtau şi ei poveri. Pe spate, în saci legaţi strâns
pe dedesubt, câinii duceau lucruri ce cântăreau între douăzeci şi treizeci de
pfunzi.
Colţ Alb nu mai văzuse niciodată câini, dar la vederea lor îşi dădu seama
că sunt la fel cu el, deosebiţi doar întrucâtva. Aceştia însă dădură dovadă că nu
se deosebeau prea mult de lup când îl descoperiră pe pui şi pe mama lui.
Dădură năvală stârnind mare larmă. Colţ Alb se zbârli, mârâi şi hăpăi înaintea
valului de câini care se apropiau cu boturile deschise; şi căzut sub ei, simţi în
trup tăietura ascuţită a colţilor, muşcând şi sfâşiind el însuşi picioarele şi
burţile de deasuprai. Se iscase mare larmă. Mai putu să audă şi mârâitul lui
Kiche în timp ce lupta pentru el, precum şi strigătele animaleloroameni,
loviturile de bâtă date în trupuri şi chelălăitul de durere al câinilor loviţi.
Nu trecură decât câteva secunde până ce se ridică. Văzu animaleleoameni gonind câinii cu bâta şi cu pietre, apărândul şi scăpândul de colţii
cruzi ai celor ce erau la fel cu el şi totuşi oarecum deosebiţi. Şi deşi nu avea
cum să poată concepe limpede un lucru atât de abstract cum este dreptatea,
simţi totuşi, în felul lui, dreptatea animaleloroameni şi îi cunoscu drept ceea
ce erau – făuritori de lege şi executorii ei. Îşi mai dădu seama de puterea cu
care aplicau ei legea. Spre deosebire de celelalte animale pe care le întâlnise
vreodată, ei nu muşcau şi nici nu înhăţau cu gheara. Ei îşi întăreau puterea vie
cu puterea lucrurilor neînsufleţite, şi aceste lucruri neînsufleţite le împlineau
porunca. Astfel, beţe şi pietre, mânuite de aceste fiinţe ciudate, zburau prin aer
ca nişte făpturi vii, pricinuind lovituri dureroase câinilor.
Pentru mintea lui, aceasta era o forţă neobişnuită, o putere de neînţeles,
supranaturală, o putere ca aceea a zeilor. Prin însăşi natura lui, Colţ Alb nu
putea şti nimic despre zei; în cel mai bun caz putea şti că există lucruri care
erau dincolo de înţelegerea lui; dar mirarea şi teama faţă de aceste animaleoameni semăna oarecum cu mirarea şi teama omului la vederea vreunei făpturi
cereşti, pe un vârf de munte, zvârlind trăsnete din amândouă mâinile asupra
unei lumi uluite.
Ultimul dintre câini fusese gonit. Zarva se potolise iar Colţ Alb îşi linse
rănile şi cugetă asupra acestei prime experienţe a cruzimii de haită şi asupra
cunoştinţei pe care o făcuse cu haita.
Nu visase vreodată că seminţia lui era alcătuită din mai mulţi decât din
Chiorul, mama lui şi el. Ei alcătuiau un soi aparte, şi aici descoperise deodată
multe alte făpturi care erau vădit la fel cu el. Simţi atunci o ciudată
subconştienţă că aceştia, care îi semănau, dăduseră năvală peste el încercând
săl extermine. Se mai înciuda şi că mama lui era legată de un băţ, chiar dacă
acest lucru îl făcuseră animaleleoameni, care erau superioare. Mirosea a
cursă, a robie. Totuşi despre cursă şi robie nu ştia nimic. Moştenise libertatea
de a rătăci, de a goni şi de a se întinde pe jos, oricât ar fi vrut; şi acum, această
libertate îi era încălcată.
Mişcările mamei lui se mărgineau la spaţiul pe care il îngăduia lungimea
unui băţ, şi de lungimea aceluiaşi băţ era şi el îngrădit, pentru că nu se simţea
încă în stare să se dezlipească de lângă mama lui.
Treaba asta nui plăcea. Şi nui plăcu nici când animaleleoameni se
ridicară pornindo la drum, deoarece un animalom, mic de stat, apucă celălalt
capăt al băţului şi o trase pe Kiche, captivă, în urma lui, iar după Kiche venea
el, Colţ Alb, foarte tulburat şi necăjit de această aventură în care nimerise.
O luară în josul văii râului, mult mai departe decât ajunsese vreodată
Colţ Alb, până ce dădură de capătul ei, în locul acela unde râul se vărsa în
fluviul Mackenzie. Aici – unde canoele erau puse la adăpost cocoţate pe nişte
pari, şi unde erau rasteluri pentru uscarea peştelui – se instala tabăra; şi Colţ
Alb privi întracolo uluit. Convingerea superiorităţii acestor animaleoameni
creştea în el clipă de clipă; o vedea în puterea lor asupra tuturor acestor câini
cu colţi ascuţiţi. Respirau forţă. Dar pentru puiul de lup mai grozavă era
puterea lor asupra celor neînsufleţite, capacitatea lor de a transmite mişcare
lucrurilor nemişcate, de a schimba însăşi faţa lumii. Mai ales acest lucru îl
tulbura în mod deosebit.
Construirea unor schelete din nişte pari îi atrase luareaaminte; totuşi nu
reprezenta în sine ceva atât de deosebit, deoarece era făcut de aceleaşi făpturi
care aruncau beţe şi pietre la distanţe mari. Dar când aceste schelete, acoperite
cu scoarţe şi piei, se prefăcură în tipii8, Colţ Alb rămase uluit. Masa lor uriaşă
îl impresiona. Se înălţau în jurui de pretutindeni, aidoma unor monstruoase
forme vii ce creşteau repede. Ocupau mai toată circumferinţa pe care o
cuprindeau cu privirea. Îi era teamă de ele. Se profilau sinistru deasupra lui; şi
când adierea le clătina, imprimândule uriaşe mişcări, el se chircea de frică, cu
ochii neîncrezători aţintiţi asuprăle, gata să sară în lături dacă acestea ar fi
încercat să se năpustească asupra lui.
Curând însă îi pieri toată frica ce o avea faţă de tipii. Văzu cum femeile şi
copiii intrau şi ieşeau nevătămaţi, îi văzu şi pe câini încercând adesea să intre,
fiind alungaţi cu ocări şi pietre. Întrun răstimp plecă de lângă Kiche şi se târî
cu luareaminte spre peretele tipiei celei mai apropiate. Îl împingea curiozitatea
creşterii – nevoia de a învăţa, de a trăi şi de a face toate acele lucruri care îi
serveau drept experienţă. Ultimii centimetri până la peretele tipiei îi străbătu
târânduse cu o încetineală obositoare şi cu mare grijă. Întâmplările din acea zi
îl făcuseră să se aştepte ca necunoscutul să se mai manifeste în chipurile cele
mai; uluitoare şi de necrezut. În cele din urmă, nasul atinse pânza tipiei.
Aşteptă. Nu se întâmplă nimic. Apoi mirosi ciudata ţesătură, îmbibată cu miros
de om. O apucă cu colţii şi trase încet. Nu se întâmplă iarăşi nimic, deşi părţile
alăturate ale tipiei se mişcară. Trase mai tare. Pânza se mişcă şi ea mai tare.
Era minunat. Trase şi mai tare, o dată şi încă o dată, până ce întreaga tipie
începu să se clatine. Un ţipăt ascuţit al unei squaw9 dinăuntru îl făcu so
tulească degrabă spre mama lui. Dar din acea clipă nu se mai sperie de grupul
de tipii care se profilau în zare.
O clipă mai târziu plecă din nou de lângă mama lui. Băţul ei era legat de
un ţăruş înfipt în pământ şi nul putea urma. Un căţeluş ceva mai mare şi mai
vârstnic decât el se apropie încet, cu un aer îngâmfat şi războinic. Numele
acestui căţeluş – după cum avea să audă mai târziu Colţ Alb – era LipLip. Era
un căţeluş ce căpătase o experienţă în luptele cu alţi căţei şi părea fanfaron.
LipLip era de aceeaşi speţă cu Colţ Alb, dar, fiind un căţelandru, nu
părea periculos, aşa încât Colţ Alb se pregăti săl primească prietenos. Când
însă străinul începu să păşească ţeapăn, arătânduşi colţii, Colţ Alb înţepeni şi
el şi, la rândui, îi arătă colţii. Îşi dădură ocol pe jumătate, măsurânduse unul
pe altul, mârâind şi zbârlinduse. Treaba asta dură câteva minute şi lui Colţ
Alb începu săi facă plăcere de parcă ar fi fost o joacă. Dar LipLip sări deodată
deasupra lui cu o iuţeală puţin obişnuită, îl muşcă cu putere şi se dădu înapoi.
Simţi muşcătura în umărul cei mai fusese o dată rănit de râs şil duru adânc,
până la os. Surprinderea şi durerea îl făcură pe Colţ Alb să chelălăiască, dar în
clipa următoare se năpusti furios asupra lui LipLip, muşcândul cu patimă.
LipLip trăise însă în tabără şi luase parte la multe bătălii deale căţeilor.
Colţişorii lui ascuţiţi îl încercară pe noul venit de trei ori, de patru ori, de şase
ori, până ce Colţ Alb, gemând fără ruşine, se refugie lângă maicăsa, căutând
apărare. Era prima din multele bătălii pe care avea să le dea cu LipLip, pentru
că de la bun început au fost duşmani, născuţi să fie aşa, cu firi sortite mereu
să se ciocnească.
Kiche îl linse mângâietor, încercând săl facă să rămână lângă ea, dar
curiozitatea lui era nesfârşită, şi câteva clipe mai târziu o porni întro nouă
căutare. Dădu peste unul din animaleleoameni, Castor Cenuşiu, care sta pe
vine şi făcea ceva cu nişte beţe şi muşchi uscat, împrăştiate în faţa lui pe
pământ. Colţ Alb se apropie şi începu săl urmărească. Castor Cenuşiu scoase
din gură nişte sunete pe care el, nesocotindule potrivnice, se apropie şi mai
mult.
Femei şi copii îi aduceau lui Castor Cenuşiu beţe şi crengi. Fără îndoială
că era o treabă însemnată. Colţ Alb deveni atât de curios, încât se apropie până
ce atinse genunchiul lui Castor Cenuşiu, uitând că acesta era un animalom
grozav. Deodată zări ceva ciudat, ca o ceaţă începând se crească din beţe şi din
muşchi sub mâinile lui Castor Cenuşiu. Apoi, chiar printre beţe, se ivi ceva viu,
ceva care se încolăcea şi se întorcea şi care avea o culoare la fel cu a soarelui de
pe cer. Colţ Alb nu ştia nimic despre foc. Îl atrăgea însă tot aşa cum lumina din
gaura vizuinii îl atrăsese când nu era decât un pui. Făcu alţi câţiva paşi,
târânduse spre flacără. Îl auzi pe Castor Cenuşiu chicotind la el şi pricepu că
nici sunetul acesta nui era potrivnic. Apoi nasul lui atinse focul şi în aceeaşi
clipă îşi scoase micuţa lui limbă, întinzândo spre el.
O clipă rămase paralizat. Necunoscutul, care pândea în mijlocul betelor
şi muşchiului, îl apucase cu cruzime de nas. Se târî înapoi, izbucnind întro
explozie înnebunită de scâncete. La auzul acestora Kiche, priponită de băţul ei,
începu să se zbată, să mârâie şi să se înfurie teribil că nui putea veni în ajutor.
Dar Castor Cenuşiu izbucni în hohote de râs, lovinduşi coapsele şi povesti
întregii tabere păţania, până ce toţi începură să râdă în hohote. Colţ Alb însă se
aşeză câineşte şi începu să plângă, să plângă – o fiinţă mică şi părăsită,
vrednică de milă în mijlocul animaleloroameni.
Era cea mai mare suferinţă pe care o cunoscuse vreodată. Şi nasul şi
limba îi fuseseră pârlite de vietatea aceea de culoarea soarelui, care crescuse
sub mâinile lui Castor Cenuşiu. Plânse şi plânse fără întrerupere, şi fiecare
scâncet deal lui era salutat cu hohote de râs de animaleleoameni. Încercă săşi aline durerea de la nas cu limba, dar şi limba îi era arsă, şi cele două
suferinţe alăturate îl făceau să sufere şi mai mult, aşa că plânse mai departe,
mai disperat şi mai descurajat ca oricând.
Apoi îl cuprinse ruşinea. Cunoscu râsul şi înţelesul lui. Nu ne este dat
nouă să ştim cum ajung unele animale să cunoască râsul şi săşi dea seama
când se râde de ele; dar tocmai în felul acesta află şi Colţ Alb ce e râsul. Se
ruşină că animaleleoameni râdeau de el. Se întoarse şi o luă la fugă, nu din
cauza suferinţei pricinuite de foc, ci a râsului carei răzbise chiar mai adânc în
suflet, rănindul. Şi se refugie la Kiche – care şedea cuprinsă de furie la capătul
băţului, de parcă ar fi fost un animal turbat – Kiche, singura făptură din lumea
asta care nu râdea de el.
Se înseră şi apoi se lăsă noaptea, iar Colţ Alb zăcea lângă mama lui.
Nasul şi limba îl mai dureau, dar pe el îl frământa un necaz mai mare. Îi era
dor.
Simţea un gol, nevoia de linişte şi de pacea râului şi a văgăunii de acolo,
de pe povârniş. Viaţa devenise prea populată. Erau atât de multe animaleoameni, bărbaţi, femei şi copii, care făceau zgomot şi se ciorovăiau. Mai erau şi
câinii care se hărţuiau veşnic şi se hârjoneau între ei, provocând atâta larmă şi
nelinişte. Singurătatea odihnitoare a vieţii cunoscute de el până atunci se
dusese. Aici, chiar şi aerul fremăta de viaţă. Bolborosea şi bâzâia fără
întrerupere. Schimbânduşi necontenit intensitatea şi variind brusc tonurile, îi
călca pe nervi şii chinuia simţurile, enervândul, neliniştindul şi hărţuindul
cu necontenita ameninţare a întâmplării.
Urmări animaleleoameni mergând de colocolo şi în jurul taberei. Colţ
Alb privea animaleleoameni oarecum în felul în care oamenii îi privesc pe zeii
pe care şii făuresc. Erau făpturi superioare, adevăraţi zei. Pentru mintea lui
slabă, ei erau făcători de minuni, precum zeii, în ochii oamenilor. Erau făpturi
superioare, posedând tot felul de forţe necunoscute şi de necrezut, stăpânitori
ai celor însufleţite şi neînsufleţite, făcândule pe cele mişcătoare săi asculte şi
dând mişcare celor nemişcate, făcând să se nască viaţă, o viaţă de culoarea
soarelui şi muşcătoare, alcătuită din muşchi şi lemn mort. Erau meşterii
focului! Erau zei!
Capitolul 2
ROBIA.
Zilele erau pline de experienţe pentru Colţ Alb. Pe când Kiche stătea
legată de băţ, el gonea prin toată tabăra, cercetând, căutând şi învăţând. Află
repede multe din rânduielile animaleloroameni, dar obişnuinţa nul făcu săi
dispreţuiască. Cu cât îi cunoştea mai bine, cu atât ei îşi apărau mai mult
superioritatea, cu atât îşi desfăşurau mai mult misterioasele lor forţe şi îşi
arătau mai vârtos asemănarea cu zeii.
Omului îi fusese dată adesea durerea de aşi vedea zeii răsturnaţi şi
altarele sfărâmate; dar lupul şi câinele sălbatic care veniseră să se ghemuiască
la picioarele omului nau încercat niciodată această durere. Spre deosebire de
om – ai cărui zei sunt nevăzuţi şi închipuiţi, fumuri şi neguri ale minţii, ce se
feresc de haina realităţii, fantome rătăcitoare ale bunătăţii şi puterii, pătrunderi
ale eului în domeniul spiritului – lupul şi câinele sălbatic care vin la foc îşi
găsesc zeii în carne şi oase, ceva ce poate fi pipăit, ceva ce ocupă un loc în
spaţiu şi are nevoie de timp pentru aşi îndeplini menirea şi existenţa. Nu e
nevoie de nici o strădanie pentru a crede în asemenea zei; nici un efort de
voinţă nu tear putea face săţi pierzi credinţa întrun asemenea zeu. Nu există
altă cale. Iatăl stând în două picioare, cu o bâtă în mână. Cu o forţă nesfârşit
de mare, pătimaş şi mâniat, îndrăgostit, dumnezeire, mister şi forţă, toate
învăluite în carne ce sângerează când e sfâşiată şi care e bună de mâncat ca
orice carne.
Aşa sa întâmplat şi cu Colţ Alb. Animaleleoameni erau fără îndoială zei,
zei de care nai cum să scapi. Tot aşa cum mama lui, Kiche, le arătase
supunere când o strigaseră pentru prima oară pe nume, la fel începu şi el să li
se supună. Le făcea loc să treacă, ca un drept neîndoielnic al lor. Când
umblau, se dădea la o parte din calea lor. Când îl chemau, venea. Când îl
ameninţau se ghemuia. Când îi porunceau să plece, o tulea degrabă. Pentru că
în spatele oricărei dorinţe dea lor stătea forţa, care le întărea dorinţa, forţa
care lovea, care se manifesta prin lovituri şi bâte, prin pietre ce zburau şi prin
lovituri usturătoare de bici.
Le aparţinea şi el, aşa cum le aparţineau toţi câinii. Zeii aceştia îi
porunceau ce trebuie să facă. Ei aveau dreptul săi stâlcească şi săi calce în
picioare trupul sau săi arate milă. Aceasta a fost o lecţie pe care şia însuşito
cu iuţeală. Ia venit greu pentru că era împotriva pornirilor bine dezvoltate şi
precumpănitoare ale fiinţei lui; dar, deşi nu învăţa cu plăcere această lecţie, o
învăţă totuşi şi, fără săşi dea seama, în cele din urmă se acomoda.
Îşi încredinţă astfel soarta în mâinile altora, trecândule şi răspunderile
vieţii lui. Acest lucru era în sine o compensaţie, pentru că întotdeauna e mai
uşor să te sprijini pe altul decât să fii singur. Dar această dăruire de sine – cu
trup şi suflet – animaleloroameni nu se petrecu întro singură zi. Puiul de lup
nu se putu lepăda repede de moştenirea sălbatică şi de amintirile wildului.
Erau zile când se târa la marginea pădurii şi stătea ascultând ceva care îl
chema întracolo, departe. Şi de fiecare dată se întorcea, plin de neastâmpăr şi
îndoială şi începea să geamă încet şi cu mult dor lângă Kiche şi săi lingă botul
cu limba, nerăbdător şi cercetător.
Colţ Alb învăţă repede rânduielile taberei. Cunoscu nedreptatea şi
lăcomia câinilor mai bătrâni când i se arunca de mâncare: carne sau peşte.
Ajunse să ştie că oamenii erau mai drepţi, copiii mai cruzi şi femeile mai blânde
şi mai dispuse săi arunce o bucată de carne sau un os, şi după două sau trei
păţanii neplăcute cu mamele căţeluşilor tineri, îşi dădu seama că întotdeauna
era mai bine să le lase în pace, să se ţină cât mai departe de ele şi chiar să le
ocolească ori de câte ori le vedea venind.
Amărăciunea vieţii lui era însă LipLip. Mai mare, mai vârstnic şi mai
puternic, LipLip şil alesese pe Colţ Alb drept ţintă specială a persecuţiei lui.
Colţ Alb era destul de dispus să lupte, dar LipLip îl depăşea. Adversarul lui era
prea mare. De aceea devenise visul urât şi plin de spaime al vieţii lui. De câte
ori se aventura departe de mama lui, tiranul îşi făcea apariţia negreşit,
mergând pe urmele lui, mârâind, lovindul şi pândind prilejul când nici un
animalom nu se află prin apropiere, ca să se năpustească asupra lui şi săl
silească să dea lupta. Şi cum LipLip câştiga întotdeauna, bucuria lui era fără
de margini. Îşi făcuse din aceasta cea mai mare plăcere, aşa cum pentru Colţ
Alb el era cel mai mare chin.
Colţ Alb nu se lăsă însă intimidat. Deşi el avea de suferit cel mai mult şi
de fiecare dată ieşea bătut, moralul rămânea neştirbit. Totuşi aceste bătăi
avură şi o consecinţă dăunătoare. Deveni răutăcios şi posac. De felul lui era
sălbatic, dar din pricina acestor nesfârşite persecuţii deveni şi mai sălbatic.
Voioşia, zburdălnicia de căţel abia de se mai vedeau. Nu se mai juca şi nu se
mai hârjonea cu ceilalţi căţei din tabără. Nu iar fi dat voie LipLip. În clipa în
care Colţ Alb apărea lângă ei, LipLip se şi năpustea asupra lui, terorizândul şi
chinuindul sau încăierânduse cu el până cel punea pe fugă.
Toate întâmplările acestea îl făcură pe Colţ Alb săşi piardă mult din firea
lui de căţel şi începu să se poarte ca şi când ar fi fost mult mai matur. Cum nu
era lăsat săşi cheltuiască energia la joacă, se închise în sinea lui, ascuţinduşi
mereu mintea. Deveni şiret; avea timp ca să născocească tot felul de şiretlicuri.
Împiedicat săşi primească partea lui de carne şi de peşte atunci când se dădea
de mâncare tuturor câinilor din tabără, ajunse un hoţ iscusit. Trebuia să
scotocească şi scotocea bine, deşi adesea din pricina acestui lucru, se dovedea
o adevărată calamitate pentru femeile din tabără. Se deprinse repede să se
furişeze prin tabără, să fie viclean, să ştie ce se petrece pretutindeni, să vadă şi
să audă tot, să judece în consecinţă şi să găsească cu succes căi şi mijloace de
al ocoli pe neîmpăcatul lui asupritor.
Persecuţia era abia la început când, cu multă şiretenie, îi jucă prima
festă, cu adevărat mare, căpătând astfel gustul răzbunării. După cum Kiche, pe
când mergea cu lupul, ademenise, sortind pieirii câinii din taberele oamenilor,
tot aşa Colţ Alb, întrun fel aproape asemănător, îl ademeni pe LipLip în fălcile
răzbunătoare ale lui Kiche. Bătând în retragere din faţa lui LipLip, Colţ Alb o
luă pe căi ocolite care duceau când înăuntru, când în afara sau în jurul tipiilor
taberei. Era un bun alergător, mai iute decât oricare căţel de talia lui şi chiar
mai iute decât LipLip. Dar în această cursă de urmărire, el nu fugea pe
măsura puterilor lui. Se ţinea doar la un salt de urmăritor.
Aţâţat de fugăreală şi de apropierea stăruitoare de victimă, LipLip uită
de prevedere şi de locul unde se afla. Când îşi dădu seama, era prea târziu.
Ţâşnind cu cea mai mare iuţeală de după o tipie, nimeri cu capul înainte peste
Kiche, care stătea culcată la capătul băţului de care era priponită. Scoase un
chelălăit de spaimă şi fălcile ei răzbunătoare i se încleştară în trup. Kiche era
legată, totuşi nu putu să scape de ea prea uşor. Îl buşi la pământ ca să nu mai
poată fugi şi îi sfâşie trupul, implantânduşi colţii în el.
Când în cele din urmă izbuti să se rostogolească întro parte şi să scape
de ea, se târî ciufulit şi rănit, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Părul i se adunase
smocuri, smocuri, pretutindeni pe unde colţii ei îl împunseseră. Rămase în
picioare pe locul unde izbutise să se ridice, deschise gura şi slobozi cu scâncet
puternic, prelung, sfâşietor, de căţel. Dar nici măcar acest lucru nui era dat
săl sfârşească. Tocmai la mijlocul urletului, Colţ Alb, repezinduse, îşi înfipse
colţii întrunul din picioarele dinapoi ale lui LipLip, care nu mai avea chef de
luptă şi o tuli fără ruşine, cu victima pe urmele sale, hărţuindul tot drumul,
până la tipia lui. Aci, femeile îi săriră întrajutor, şi Colţ Alb, care venea ca un
diavol dezlănţuit, fu gonit în cele din urmă numai datorită bombardamentului
cu pietre.
Veni o zi în care Castor Cenuşiu socoti că nu mai e nici un pericol ca
Kiche să fugă şi îi dădu drumul. Nespus de mult se bucură Colţ Alb de
eliberarea mamei lui. O întovărăşi vesel prin tabără şi, atâta timp cât rămase
alături de ea, LipLip păstra o distanţă respectuoasă. Ba Colţ Alb se mai şi
zbârli odată la el şi păşi ţanţoş; LipLip se făcu însă că nu ia în seamă
provocarea. Nu era nici el prost, şi oricare ar fi fost răzbunarea pe care o dorea,
putea să aştepte însă până cel va prinde pe Colţ Alb singur.
În aceeaşi zi, mai târziu, Kiche şi Colţ Alb rătăciră împreună pe la
marginea pădurii de lângă tabără. Îşi dusese mama întracolo pas cu pas, şi
acum, că se oprise, încerca so atragă mai departe. Râul, vizuina şi codrii tăcuţi
îl chemau şi ar fi vrut ca ea săl urmeze. Mai goni câţiva paşi, se opri şi privi
înapoi. Kiche stătea nemişcată. Gemu rugător şi începu să fugă jucăuş încoace
şi încolo printre tufişuri. Fugi înapoi la ea, îi linse botul şi se depărtă iarăşi.
Kiche tot nu se mişca. Se opri privindo cu mare atenţie şi cu o nerăbdare
vădită, dar care se topiră încet atunci când ea întoarse capul şi se uită înapoi
spre tabără.
Ceva îl chema afară. Mama lui auzi şi ea, dar mai auzi şi cealaltă
chemare, mai puternică, chemarea focului şi a oamenilor – o chemare la care,
dintre toate animalele, numai lupului îi fusese dat să răspundă; lupului şi
câineluilup, care sunt fraţi.
Kiche se întoarse şi porni încet spre tabără. Mai puternică decât
strânsoarea fizică a băţului era chemarea taberei din sufletul ei. Nevăzuţi şi
tainici, zeii o ţineau strâns în puterea lor şi nui dădeau drumul. Colţ Alb se
aşeză la umbra unui mesteacăn şi scheună încet. Mirosea tare a pin şi
mireasma uşoară a pădurii umplea văzduhul, amintindui de viaţa liberă pe
care o trăise înainte de zilele robiei. Dar el nu era decât un căţeluş, şi mai
puternică decât chemarea omului sau a wildului era chemarea mamei. În fiece
clipă a scurtei lui existenţe era legat de ea. Nu sosise încă ziua libertăţii lui.
Aşadar, se ridică şi, cu aer nemângâiat, se înapoie spre tabără, oprinduse o
dată, de două ori, scheunând şi ascultând chemarea care încă mai răsuna în
adâncurile pădurii.
În wild, vremea şederii mamei cu puiul ei este scurtă; dar sub stăpânirea
omului ea este uneori şi mai scurtă. Aşa se petrecură lucrurile cu Colţ Alb.
Castor Cenuşiu avea de plătit o datorie lui Trei Acvile, care pleca la drum în
susul râului Mackenzie până la Marele Lac al Sclavilor. O bucată de pânză
stacojie, o piele de urs, douăzeci de cartuşe şi Kiche plătiră datoria. Colţ Alb
văzu cum o urcară pe mama lui întruna din canoele lui Trei Acvile şi încercă so urmeze. Cu o lovitură, Trei Acvile îl aruncă înapoi spre ţărm. Luntrea o porni
din loc. Colţ Alb sări în apă şi înotă după ea, surd la strigătele ascuţite ale lui
Castor Cenuşiu care îl chema să se întoarcă, îl uitase chiar şi pe animalulom,
pe zeu, atât de mare îi era spaima că îşi pierde mama.
Dar zeii sunt obişnuiţi să li se dea ascultare şi Castor Cenuşiu porni
mânios cu o canoe în urmărirea lui. Când îl ajunse, se aplecă şi îl trase din apă
prinzândul de ceafă. Nul lăsă dintro dată pe fundul luntrei. Ţinândul
spânzurat cu o mână, începu săl bată cu cealaltă. Şi ce mai bătaie! Avea mână
grea. Fiecare lovitură izbea straşnic, şi îi cără o mulţime de lovituri.
Din pricina loviturilor care se revărsau asupra lui când dintro parte
când din alta, Colţ Alb se legăna încoace şi încolo, ca un pendul dezordonat şi
descentrat. Simţămintele pe care le încerca erau felurite. La început păru
surprins, apoi îl cuprinse o frică trecătoare şi chelălăi de câteva ori în timp ce
mâna îl izbea. Dar acestei stări îi urmă repede furia. Firea lui liberă se afirma şi
Colţ Alb îşi arătă colţii mârâind cutezător la zeul mânios. Dar lucrul acesta nui
folosi decât ca săl mânie şi mai tare pe zeu. Loviturile căzură mai repede, mai
grele, mai dureroase.
Castor Cenuşiu continuă să lovească, iar Colţ Alb să mârâie. Dar
lucrurile nu puteau merge aşa, la nesfârşit. Unul din doi trebuia să cedeze. A
cedat Colţ Alb. Frica îl cuprinse din nou. Era pentru prima oară când încăpuse
pe mâna unui om. Loviturile cu băţul sau cu pietre, pe care le suferise
întâmplător în trecut, erau mângâieri pe lângă ceea ce se petrecea acum. Se
prăbuşi urlând şi chelălăind. O vreme, fiecare lovitură era urmată de un
chelălăit, dar frica se prefăcu în spaimă. Şi în cele din urmă, chelălăielile se
transformară întrun şir neîntrerupt, fără legătură cu ritmul pedepsei.
În cele din urmă, Castor Cenuşiu îşi potoli mânia. Colţ Alb, atârnând
moale, continua să urle. Aceasta păru săl mulţumească pe stăpân, care îl
aruncă cu brutalitate pe fundul luntrei. Între timp, luntrea o luase la vale.
Castor Cenuşiu apucă vâsla. Colţ Alb era în drumul lui. Îl lovi sălbatic cu
piciorul. În acea clipă, firea liberă a lui Colţ Alb scăpără din nou şi puiul îşi
înfipse colţii în piciorul încălţat cu mocasini. Bătaia primită nu însemna nimic
pe lângă aceea ce o primi acum. Mâna lui Castor Cenuşiu era cumplită, şi tot
aşa frica lui Colţ Alb. Îl lovea nu numai cu mâna, ci şi cu vâsla aceea tare, de
lemn; era numai vânătăi, şi când îl aruncă din nou în canoe îl durea tot trupul
lui mic. Castor Cenuşiu îl lovi din nou cu piciorul, şi de astă dată nu
întâmplător. Colţ Alb nuşi repetă atacul împotriva piciorului. Robia îl mai
învăţase o lecţie. Niciodată, oricare ar fi împrejurarea, să nu cuteze săşi muşte
zeul, care îi era domn şi stăpân; trupul domnului şi stăpânului era sfânt şi nu
trebuia să fie necinstit de colţii unuia ca el. Fără îndoială că aceasta era crima
crimelor, o ocară ce nu putea fi iertată şi nici trecută cu vederea.
Când luntrea ajunse la mal, Colţ Alb zăcea scâncind nemişcat, şi
aşteptând voinţa lui Castor Cenuşiu. Era voinţa lui Castor Cenuşiu să ajungă
la mal, căci îl aruncă acolo, izbindul cu putere întro parte şi lovindui iarăşi
vânătăile. Se târî tremurând la picioarele lui, cu un geamăt. LipLip, care
urmărise întreaga întâmplare de pe mal, se repezi la ei, dândul peste cap şi
înfigânduşi colţii în el. Colţ Alb era prea slăbit ca să se apere şi nar fi fost bine
de el dacă Castor Cenuşiu nu şiar fi repezit piciorul, zvârlindul pe LipLip în
aer cu putere, încât acesta se prăbuşi la pământ la vreo douăzeci de picioare
distanţă. Se arăta dreptatea animaluluiom; şi chiar atunci, în starea jalnică în
care se afla Colţ Alb simţi un mic fior de recunoştinţă. Şchiopătă supus pe
urmele lui Castor Cenuşiu, străbătând satul până la tipie, şi aşa învăţă Colţ Alb
că dreptul de a pedepsi era un lucru pe care zeii şil păstrau pentru ei şi nul
îngăduiau făpturilor mai mici decât ei.
În seara aceea, pe când pretutindeni domnea tăcerea, Colţ Alb îşi aminti
de mama lui şi gemu după ea. Gemu însă prea tare şil trezi pe Castor Cenuşiu,
care îl bătu. După aceasta, ori de câte ori se aflau zeii pe aproape, se tânguia
mocnit. Câteodată însă, rătăcind singur spre marginea pădurii, Colţ Alb îşi
dădea frâu liber durerii, plângândo cu gemete şi scâncete puternice.
În această perioadă ar fi putut să plece urechea către amintirile vizuinii şi
râului şi să fugă înapoi în wild. Îl oprea însă amintirea mamei lui. Aşa cum
animaleleoameni, atunci când vânau, plecau şi se întorceau, tot aşa mama lui
va reveni şi ea din când în când în sat. Rămase deci în robie, aşteptândo.
Dar această robie nu era cu totul nefericită. Erau şi multe lucruri care îl
interesau. Se întâmpla mereu câte ceva. Lucrurile ciudate pe care le făceau
aceşti oameni erau fără sfârşit şi lui Colţ Alb îi trezeau întotdeauna
curiozitatea. Pe de altă parte învăţa cum să se descurce cu Castor Cenuşiu.
Ascultare, ascultare neclintită şi fără abatere, iată ce i se cerea, şi în schimb
scăpa de lovituri şi vieţuirea îi era îngăduită.
Uneori, însuşi Castor Cenuşiu îi azvârlea câte o bucată de carne şi îl
apăra de ceilalţi câini pe când o mânca. Şi o asemenea bucată de carne era
ceva de preţ. I se părea chiar mai de preţ – şi nu ştia nici el de ce – decât o
duzină de bucăţi de carne din mâna unei femei. Castor Cenuşiu nu alinta
niciodată şi nici nu mângâia. Poate că greutatea mâinii lui, poate că dreptatea
lui, poate că simpla putere asupra lui şi poate că toate acestea la un loc îl
impresionau pe Colţ Alb, deoarece se născu între el şi morocănosul lui stăpân o
anumită afecţiune.
Pe nesimţite şi pe ocolite, cu ajutorul băţului, al pietrelor şi al bătăilor cu
mâna goală, cătuşele robiei lui Colţ Alb se strângeau. Trăsăturile rasei lui, care
la început au făcut posibilă venirea lui la focurile oamenilor, erau trăsături ce
puteau fi dezvoltate. Aceste trăsături se dezvoltau în el şi el începu să
îndrăgească tot mai mult viaţa de tabără, aşa plină de necazuri cum era ea. Dar
Colţ Alb nuşi dădea seama de aceasta. Simţea doar căl doare că o pierduse pe
Kiche, mijea în el speranţa că ea se va întoarce şi mai simţea şi un dor
năprasnic pentru viaţa liberă din trecut pe care o întruchipa ea.
Capitolul 3
PROSCRISUL.
LipLip continua săi amărască zilele lui Colţ Alb până întratât, încât îl
făcu mai rău şi mai crud decât îi era felul. Sălbăticia făcea parte din structura
lui, dar o sălbăticie atât de mare era peste poate. Ajunsese de pomină răutatea
lui chiar şi printre animaleleoameni. Ori de câte ori în tabără se stârnea agitaţie şi zarvă, bătaie şi ciorovăială sau vreo femeie se văita că sa furat vreo
bucată de carne, bănuielile cădeau asupra lui Colţ Alb şi de obicei chiar aşa
era. Nici nu se mai osteneau să caute pricina purtării lui. Veneau doar efectele,
şi ele erau rele. Devenise un făţarnic şi un hoţ, un încurcălume, unul care isca
mereu zarvă; şi pe când pândea nişte femei mâniate, fiind cu ochii în patru,
gata să se ferească de vreun proiectil aruncat la iuţeală, acestea îi spuseseră în
faţă că e un lup, că nu merita decât ocară şi că o so sfârşească rău.
Se simţi un proscris în mijlocul taberei mişunând de lume. Toţi căţeii
erau de partea lui LipLip. Între Colţ Alb şi ei era o deosebire. Simţeau poate
sămânţa sălbatică din el şi instinctiv îi arătau duşmănia pe care câinele
domestic o are pentru lup. Dar oricum ar fi fost, în această persecuţie, ei i se
alăturară lui LipLip. Şi o dată ce se declarară împotriva lui Colţ Alb, găsiră
destule motive să continue să i se arate potrivnici. Fiecare în parte şi toţi
laolaltă îi simţeau din când în când colţii şi, spre cinstea lui, Colţ Alb mai mult
dădea decât primea. Pe mulţi dintre ei îi putea bate când se lupta cu fiecare în
parte; dar lupta cu câte unul singur nu prea îi era hărăzită. Începutul unei
asemenea lupte era un semnal pentru toţi căţeii din tabără să alerge şi să se
năpustească asupra lui.
Din această prigonire a haitei învăţă două lucruri importante; cum să se
ferească întro luptă de masă dusă împotriva lui şi cum să dea lovituri cât mai
dăunătoare şi întrun timp cât mai scurt atunci când lupta se ducea în doi. Să
te poţi ţine bine pe picioare în mijlocul unei mase potrivnice ţie, este o
chestiune de viaţă şi de moarte, şi lucrul acesta Colţ Alb îl învăţă din plin.
Ajunse aproape ca o pisică în îndemânarea lui de a se ţine pe picioare. Chiar
când câinii cei mari îl izbeau acum cu trupurile lor grele, fie dinapoi, fie din
lături, şi de era dat înapoi sau întro parte, azvârlit în sus sau lunecat pe
pământ, el avea întotdeauna picioarele sub el şi labele în jos, spre ţărâna
mumă.
Când câinii se încaieră, au obiceiul să facă o introducere la adevărata
luptă – să mârâie, să se zburlească şi să păşească băţoşi. Dar Colţ Alb învăţă să
treacă peste aceste introduceri. Orice întârziere însemna săşi ridice împotrivă
pe toţi ceilalţi căţei. Trebuia să acţioneze iute şi apoi so tulească. Astfel învăţă
să nuşi trădeze intenţiile; se năpustea, muşca şi sfâşia pe loc, fără de veste,
înainte ca duşmanul săl poată întâmpina. În felul acesta pricinuia de la
început răni grele. De asemenea învăţă cât preţuieşte elementul surpriză. Un
câine luat prin surprindere, cu grumazul despicat sau cu urechea făcută fâşii,
înainte de aşi fi dat seama ce se petrece, era pe jumătate bătut.
Mai mult, era nespus de uşor să dai peste cap un câine luat prin
surprindere; iar un câine dat peste cap îşi arată întotdeauna, pentru o clipă,
partea moale de dedesubtul gâtului – punctul vulnerabil unde trebuia lovit
pentru ai curma viaţa. Colţ Alb cunoştea acest punct. Moştenise învăţătura
asta dea dreptul de la şirul de generaţii de lupi care au vânat. Şi aşa se
întâmplă că metoda pe care o folosea Colţ Alb când lua ofensiva era
următoarea: întâi să găsească un căţel singur; al doilea, săl ia prin surprindere
şi săl dea peste cap; al treilea, săi înfigă colţii în locul moale al gâtlejului.
Nefiind încă destul de dezvoltat, fălcile lui nu erau destul de mari şi nici
îndeajuns de puternice, ca atacul dat la gâtlej să fie mortal; dar mulţi căţei se
învârteau prin jurul taberei cu gâtlejurile sfâşiate, mărturie a intenţiilor lui Colţ
Alb. Şi întro bună zi, prinzând pe unul din duşmani singur la marginea
pădurii, îl tăvăli de mai multe ori şi, năpustinduse la gâtlejul lui, izbuti săi
taie vâna mare, lăsând să i se scurgă viaţa din trup. În noaptea aceea se făcu
mare zarvă. Fusese văzut şi vestea ajunsese la urechile stăpânului câinelui pe
care îl ucisese. Femeile începură săşi amintească de toate bucăţile de carne
furate şi nenumărate glasuri mânioase îl asaltară pe Castor Cenuşiu. El păzi
însă cu hotărâre uşa tipiei sale, unde îl adusese pe vinovat, şi se împotrivi
răzbunării pe care tovarăşii lui de trib io cereau.
Colţ Alb ajunsese urât de oameni şi de câini. În această perioadă a
dezvoltării lui nu avu nici o clipă de siguranţă. Colţii tuturor câinilor, mâinile
tuturor oamenilor îl urmăreau. Era primit cu mârâituri de cei de o seamă cu el
şi cu blesteme şi pietre de către zeii lui. Trăia în încordare. Şedea întotdeauna
strunit, gata de atac, ferinduse să nu fie atacat, cu ochii cercetând să nu fie
atins de vreun proiectil picat din senin şi fără de veste, gata să acţioneze cu
repeziciune şi cu sânge rece, să se năpustească cu colţii fulgerând sau să sară
în lături cu un mârâit ameninţător.
Cât despre mârâit, putea să mârâie mai straşnic decât oricare câine,
tânăr sau bătrân, din tabără. Scopul mârâitului e să previi sau să sperii şi
trebuie chibzuinţă ca să ştii săl foloseşti. Colţ Alb ştia când şi cum săl
folosească. Şi în mârâitul lui, el punea tot ce se putea închipui mai nărăvit, mai
rău şi mai cumplit. Cu botul încreţit de spasme continue, cu părul zbârlit în
valuri nesfârşite, cu limba repezită în afară şi înapoi, ca un şarpe roşu,
ţinânduşi urechile pleoştite, iar ochii scăpărândui de ură, cu buzele încreţite
şi strânse, cu colţii descoperiţi şi cu bale la gură, el putea sili aproape pe
oricare atacator să se oprească. Şi o astfel de oprire trecătoare, atunci când era
luat prin surprindere, îi dădea un răgaz hotărâtor, în care timp putea să se
gândească şi să hotărască ce are de făcut. Dar adesea, o pauză astfel câştigată
se prelungea până ce ducea la o oprire totală a atacului. Şi nu puţini erau
câinii mari în faţa cărora mârâitul îi dădea lui Colţ Alb posibilitatea să bată în
retragere în chip onorabil.
Cum era surghiunit de haită, el o făcea să plătească prin apucăturile lui
sângeroase şi deosebit de eficace, pentru toată persecuţia îndurată. Nefiindui
îngăduit să meargă cu ea, ciudata stare de lucruri făcea ca nici un membru al
haitei să nu umble de unul singur. Colţ Alb nar fi îngăduit. Din pricina tacticii
lui, de hărţuială şi pândă, căţeilor le era frică să umble singuri. Cu excepţia lui
LipLip, se vedeau siliţi să se strângă laolaltă pentru a se apăra unii pe alţii
împotriva cumplitului duşman pe care şil făcuseră. Un căţel singuratic pe
malul râului era ca şi mort, sau ridica toată tabăra cu urletele sfâşietoare de
durere şi deznădejde pe care le scotea fugind de puiul de lup carel pândea.
Dar represaliile lui Colţ Alb nu încetară nici atunci când căţeii învăţară
bine că trebuie să stea laolaltă. Îi ataca când îi vedea singuri, iar ei îl atacau în
bandă. Era de ajuns săl vadă, ca să se năpustească după el. În astfel de
împrejurări, sprinteneala lui îl punea la adăpost. Dar vai de câinele care îşi
întrecea tovarăşii întro asemenea urmărire! Colţ Alb învăţase să se întoarcă
brusc împotriva urmăritorului care fugea în fruntea haitei şi săl sfâşie înainte
ca ceilalţi săl ajungă. Acest lucru se întâmpla foarte adesea, pentru că, odată
porniţi pe urmele lui, câinii erau pe cale săşi uite de ei în toiul fugărelii, în
timp ce lui Colţ Alb aşa ceva nu i se întâmplase niciodată. Aruncând din goană
priviri în urmă, el era totdeauna gata săl sucească şi săl răstoarne pe mult
zelosul urmăritor care îşi întrecea tovarăşii.
Căţeii sunt făcuţi să se zbenguiască, şi împrejurările îi ajutară săşi
realizeze jocul în această imitaţie de război. Şi aşa, vânătoarea după Colţ Alb
ajunse principala lor distracţie – o distracţie mai ales ucigătoare şi întotdeauna
serioasă. Pe de altă parte, fiind cel mai iute de picior, lui Colţ Alb nui era
teamă să se aventureze oriunde. Pe când o tot aştepta zadarnic pe mama lui să
se întoarcă, nu o dată făcuse haita săl gonească cu sălbăticie prin pădurile
învecinate. Dar întotdeauna haita îi pierdea urma. Zgomotul şi lătrăturile îi
vesteau prezenţa ei tot timpul cât el gonea singur, cu paşi catifelaţi, în tăcere, o
umbră mişcătoare printre copaci, tot aşa cum făcuseră şi tatăl şi mama lui. De
altfel avea legături mai strânse cu wildul decât ceilalţi căţei şi cunoştea mai
multe din secretele şi şiretlicurile acestuia. Unul din şiretlicurile lui favorite era
săşi piardă urma în apa curgătoare şi apoi să stea culcat în tăcere, întrun
desiş apropiat, în timp ce urletele lor buimăcite hăuleau în jurui.
Urât de ai lui şi de oameni, neîmblânzit şi încolţit fără preget, el însuşi
războinduse fără încetare, Colt Alb se dezvoltă repede şi unilateral. Nu se afla
întrun mediu propice pentru blândeţe şi iubire. Nu avea nici cea mai vagă
licărire de aşa ceva. Legea pe care o învăţase era să dea ascultare celui puternic
şi săl asuprească pe cel slab. Castor Cenuşiu era zeu şi puternic. De aceea
Colţ Alb îi dădea ascultare. Dar câinele mai tânăr sau mai mic decât el era slab,
ceva ce trebuia nimicit. Dezvoltarea lui se vădea, aşadar, înclinată spre forţă.
Pentru a face faţă primejdiei statornice de a fi lovit şi chiar ucis, înclinarea lui
spre jaf şi apărare se dezvolta necuvenit de mult. Era mai iute în mişcări decât
ceilalţi câini, mai repede de picior, mai iscusit, mai înverşunat, mai mlădios,
mai zvelt, cu muşchi şi tendoane de oţel, mai rezistent, mai crud, mai sălbatic
şi mai vioi. Trebuia să fie astfel pentru că altminteri nar fi putut ţine piept şi
nici supravieţui mediului potrivnic în care trăia.
Capitolul 4
PÂRTIA ZEILOR.
Către toamnă, când zilele se scurtează şi când în aer începe să se simtă
muşcătura gerului, Colţ Alb, vrând să scape din robie, îşi încercă norocul. De
câteva zile domnea mare agitaţie în sat. Se desfăcea tabăra de vară şi întregul
trib, cu mic cu mare, se pregătea să plece la vânătoarea de toamnă. Colţ Alb
urmărea toate acestea cu ochi nerăbdători, şi când tipiile începură să fie
strânse iar canoele încărcate la mal, înţelese totul. Canoele plecară şi unele
chiar dispărură în josul râului.
Se hotărî întradins să rămână în urmă. Aşteptă prilejul să se furişeze
din tabără spre pădure. Acolo, prin râul care curgea şi care începuse săşi
ţeasă pojghiţa de gheaţă, îşi pierdu urma. Se târî apoi în inima unui desiş şi
aşteptă. Timpul trecea şi Colţ Alb dormea cu întreruperi ceasuri dea rândul.
Întrun timp îl trezi glasul lui Castor Cenuşiu, care îl striga. Se mai auzeau şi
alte glasuri. Colţ Alb desluşi pe cel al soţiei lui Castor Cenuşiu, care lua parte
la căutarea lui, precum şi pe al lui Mitsah, fiul acestuia.
Colţ Alb tremura de frică şi, deşi simţi un îndemn lăuntric să iasă din
ascunziş, rezistă totuşi. După un timp, glasurile se stinseră în depărtare şi
câtăva vreme după aceea se ţâri afară ca să se bucure de izbânda isprăvii sale.
Se lăsa întunericul şi o bucată de vreme zburdă ici şi colo printre arbori,
bucurânduse de libertate. Apoi, dintro dată, îşi dădu seama cât e de singur.
Se aşeză jos să cumpănească, cu urechea ciulită la liniştea pădurii care îl
tulbura. Faptul că nimic nu se mişca şi că nu se auzea nimic îi sădea în suflet
spaima. Simţi primejdia care îl pândea nevăzută şi nesimţită. Era bănuitor faţă
de pâlcurile de arbori ce se profilau şi de umbrele negre care puteau ascunde
tot soiul de primejdii.
Apoi i se făcu frig. Aci nu mai era la adăpostul cald al tipiei, lângă care să
se ghemuiască. Labele îi îngheţaseră şi ridică mai întâi o labă dinainte, apoi pe
cealaltă. Îşi încovrigă coada stufoasă ca să le acopere şi în aceeaşi clipă avu o
vedenie. Nu era nimic ciudat. O înşiruire de imaginiamintiri ce i se întipăriseră
în minte. Văzu iarăşi tabăra, tipiile şi strălucirea focului. Auzi glasurile ascuţite
ale femeilor, glasul de bas răguşit al bărbaţilor şi mârâitul câinilor. I se făcu
foame şi îşi aminti de bucăţile de carne şi de peşte care îi erau aruncate. Pe aci
nu exista carne şi nici altceva decât o tăcere ameninţătoare, care însă nu putea
fi mâncată.
Robia îl muiase. Lipsa de răspundere îl slăbise. Uitase să se descurce
singur. Noaptea se căsca în jurul lui. Simţurile, obişnuite cu freamătul şi zarva
din tabără, cu necontenita ciocnire de imagini şi sunete, erau inactive. Nui
rămânea nimic de făcut, nimic de văzut sau de auzit. Se încorda să prindă vreo
întrerupere a liniştei şi a nemişcării ce domnea în natură. Simţurile îi erau
amorţite de lipsa de activitate şi de sentimentul unui lucru ameninţător şi
cumplit.
Tresări de spaimă. Ceva uriaş şi fără formă îi gonea pe dinaintea ochilor.
Era umbra unui copac aruncată de lună, din faţa căreia norii fuseseră
măturaţi. Liniştinduse, scânci încet; apoi îşi curmă scâncetul, de frică să nu
atragă atenţia primejdiilor care pândeau.
Un arbore căruia îi îngheţase trunchiul de gerul nopţii făcu mare zgomot,
chiar deasupra lui; Colţ Alb urlă de spaimă. Intră în panică şi o luă la fugă spre
sat, înnebunit de groază. Simţi o nevoie copleşitoare de a fi apărat şi a se afla în
tovărăşia omului. Îi stăruia în nări mirosul fumului de tabără. În urechi îi
răsunau cu putere zgomotele şi strigătele din tabără. Ieşi din pădure în
luminişul scăldat de lumina lunii, unde nu erau nici umbre, nici beznă. Dar nu
văzu nici un sat. Uitase. Satul plecase.
Fuga lui sălbatică se curmă deodată. Nu ştia încotro so apuce. Îşi purtă
abătut paşii prin tabăra părăsită, mirosind grămezile de gunoi şi resturile
împrăştiate de zei. Ar fi fost fericit să audă răpăitul pietrelor aruncate în el de
vreo squaw supărată, ar fi fost bucuros ca mâna lui Castor Cenuşiu să se abată
mânioasă asuprăi; şi ar fi primit cu plăcere o întâlnire cu LipLip şi întreaga
haită laşă care mârâia.
Ajunse la locul unde se înălţase tipia lui Castor Cenuşiu. Se aşeză în
mijlocul spaţiului pe care îl ocupase ea. Îşi îndreptă botul spre lună. Gâtlejul îi
era chinuit de spasme, gura i se deschise şi, întrun urlet sfâşietor, îşi tângui
toată singurătatea şi frica lui, dorul de Kiche, toate suferinţele şi necazurile din
trecut, precum şi teama de suferinţele şi primejdiile viitoare. Era un urlet
prelung de lup, primul de acest fel pe care îl scosese vreodată.
Zorile îi împrăştiară spaima, dar îi sporiră singurătatea. Locul gol, care
cu puţin înainte mişuna încă de oameni, îl făcu să simtă şi mai tare
singurătatea. Nu zăbovi mult până să ia o hotărâre. O apucă repede prin
pădure, luândo dea lungul malului, în josul apei. Alergă toată ziua, fără să se
odihnească. Părea făcut să gonească fără încetare. Trupul lui oţelit nu cunoştea
oboseala, şi chiar când aceasta veni, rezistenţa pe care o moştenise îi dădu
putere pentru sforţări fără sfârşit şil ajută săşi poarte mai departe trupul
chinuit.
Prin locurile unde fluviul se izbea de râpele repezi, el se căţăra pe marile
înălţimi din spate. Trecu prin vad sau înot râurile şi pâraiele ce se vărsau în
fluviu. Mergea adesea pe gheaţa care începea să se formeze pe margini şi nu o
dată aceasta se sparse şi trebui să lupte ca să scape cu viaţă din curentul
îngheţat. Tot timpul era cu ochii în patru să descopere locul unde pârtia zeilor
ar fi putut părăsi râul ca so pornească spre interior.
Colţ Alb era mai inteligent decât media rasei lui; totuşi mintea nui
devenise până întratât de cuprinzătoare, încât să îmbrăţişeze şi celălalt mal al
fluviului Mackenzie. Şi dacă pârtia zeilor a luato cumva pe acolo? La aceasta
nu sa gândit. Mai târziu, după ce va umbla mai mult, va mai creşte, va deveni
înţelept şi va ajunge să ştie mai multe despre poteci şi despre râuri, poate că va
izbuti să conceapă şi să întrevadă o asemenea posibilitate. Dar această
facultate a minţii aparţinea încă viitorului. Acum încă alerga orbeşte şi în
calculele lui nu intra decât malul dea lungul căruia se rostogolea la vale fluviul
Mackenzie.
Goni toată noaptea, şi în beznă dădu peste tot felul de piedici, trecând
prin întâmplări neplăcute, care îi întârziau drumul, dar nul speriau. Până la
jumătatea celei de a doua zile alergă fără întrerupere timp de treizeci de ore, şi
muşchii lui de fier începură să se moleşească. Doar rezistenţa morală îl mai
făcea să înainteze. Nu mâncase de patruzeci de ore şi era lihnit de foame. Băile
repetate în apa îngheţată îşi făcuseră de asemenea efectul. Blana lui frumoasă
era plină de noroi. Perniţele late ale labelor îi erau pline de vânătăi şi sângerau.
Începu să şchiopăteze şi şchiopătatul creştea ceas de ceas. Şi, peste toate
aceste nenorociri, cerul se întunecă şi porni să cearnă zăpada – o zăpadă rece,
umedă, care se topea, o zăpadă lipicioasă şi lunecoasă carei ascundea peisajul
pe care îl străbătea şi acoperea hârtoapele, făcândui mersul mai anevoios şi
mai dureros.
Castor Cenuşiu voise săşi aşeze tabăra în seara aceea pe malul drept al
fluviului Mackenzie pentru că în direcţia aceea avea loc vânătoarea. Dar cu
puţin înainte să se lase întunericul, Klookooch, nevasta lui Castor Cenuşiu,
zărise un elan, venit să se adape pe malul stâng. Şi dacă elanul nar fi venit să
se adape, dacă Mitsah nar fi cârmit luntrea din drumul ei din pricina zăpezii,
dacă Klookooch nar fi descoperit elanul şi dacă Castor Cenuşiu nu lar fi
răpus cu un glonte norocos, tot ceea ce a urmat sar fi petrecut cu totul altfel.
Castor Cenuşiu nu şiar fi aşezat tabăra pe malul stâng al fluviului Mackenzie
şi Colţ Alb ar fi trecut mai departe, mergând fie spre moarte, fie săşi găsească
drumul spre fraţii lui sălbatici şi să ajungă şi el unul din aceştia – lup până la
sfârşitul zilelor lui.
Se lăsase noaptea. Zăpada cădea tot mai deasă şi Colţ Alb, scheunând
încet, ca pentru sine, poticninduse şi şchiopătând, dădu peste o pârtie
proaspătă în zăpadă. Era atât de proaspătă, încât înţelese pe dată cine o
făcuse. Scânci de nerăbdare, o apucă în josul pârtiei care pornea de la malul
fluviului şi se avântă printre copaci. Zgomotele taberei îi ajunseră la ureche.
Zări strălucirea focului, o văzu pe Klookooch, care gătea, şi pe Castor Cenuşiu
stând pe vine şi molfăind o bucată de seu crud. Era carne proaspătă în tabără!
Colţ Alb se aştepta să fie bătut. La acest gând se ghemui şi se zbârli
puţin. Apoi o porni din nou. Îi era teamă şi nu putea să sufere bătaia, pe care
ştia că avea so capete. Dar mai ştia că va avea parte de plăcerea focului, de
apărarea zeilor, de tovărăşia câinilor, aceasta din urmă o tovărăşie potrivnică,
totuşi tovărăşie, şi care îi împlinea instinctul de haită.
Se apropie de lumina focului, târânduse şi furişânduse. Castor Cenuşiu
îl văzu şi se opri din mestecat. Colţ Alb se furişă, tăvălinduse în ticăloşia
înjosirii şi supunerii sale. Se furişă spre Castor Cenuşiu, înaintând pas cu pas,
tot mai încet şi mai anevoios. În cele din urmă se culcă la picioarele stăpânului,
căruia i se încredinţa cu totul, de bunăvoie, cu trup şi suflet. Venise din
proprie iniţiativă să se aşeze la focul omului şi să fie condus de acesta. Colţ Alb
tremura, aşteptând ca pedeapsa să cadă asupra lui. Mâna se mişcă deasuprăi.
Fără să vrea, se târî sub lovitura pe care o aştepta. Dar ea nu veni. Aruncă o
privire în sus. Castor Cenuşiu rupea bucata de seu în două! Castor Cenuşiu îi
întindea o bucată de seu! Foarte supus şi oarecum bănuitor, mirosi mai întâi
seul şi apoi începu săl mestece. Castor Cenuşiu porunci să i se aducă carne şi,
pe când o mânca, îl păzi de ceilalţi câini. După aceea, recunoscător şi
mulţumit, Colţ Alb se aşeză la picioarele lui Castor Cenuşiu, privind la focul
carel încălzea, clipind şi moţăind liniştit la gândul că ziua de mânie îl va găsi
nu rătăcind abătut peste împăduritele întinderi pustii, ci în tabăra animaleloroameni, în tovărăşia zeilor, cărora li se dăruise şi de care depindea acum.
Capitolul 5
CONVENŢIA.
Decembrie trecuse de mult când Castor Cenuşiu se aşternu la drum în
susul fluviului Mackenzie, însoţit de Mitsah şi de Klookooch. Una din sănii,
trasă de câinii pe care Castor Cenuşiu şii cumpărase sau îi împrumutase, o
mâna el. O a doua, mai mică, la care trăgea un atelaj de căţei, era mânată de
Mitsah. Părea mai degrabă o jucărie, dar era o plăcere dea lui Mitsah, care
simţea că începe şi el să facă o treabă de bărbat pe lumea asta. În felul acesta
învăţa să mâie şi să dreseze câinii; iar căţeii erau dresaţi pentru atelaj. De
altfel, sania era şi ea de un folos, pentru că ducea aproape două sute de pfunzi
de echipament şi hrană.
Colţ Alb îi văzuse pe câinii din tabără ostenind în hamuri, astfel că nu
prea luă în nume de rău faptul că îl înhămară şi pe el. Îi puseră în jurul gâtului
o gură de ham umplută cu muşchi şi legată cu două hamuri de o curea care
trecea în jurul pieptului şi peste spate. De această curea era legată funia lungă
cu care trăgea Ia sanie. Erau şapte căţei în atelaj. Ceilalţi se născuseră înaintea
lui şi aveau care nouă luni, care zece, pe când Colţ Alb nu avea decât opt.
Fiecare câine era legat de sanie cu o singură funie. Nu erau două de aceeaşi
lungime, iar diferenţa dintre două funii era egală cu cel puţin lungimea unui
trup de câine. Funiile erau făcute inel în partea de dinainte a saniei. Sania
însăşi nu avea tălpici, era construită din coajă de mesteacăn, iar în faţă era
adusă în sus, ca să nu se afunde în zăpadă. Această construcţie îngăduia ca
greutatea saniei şi a încărcăturii să fie distribuită pe o suprafaţă de zăpadă cât
mai mare, pentru că zăpada era prăfuită şi foarte afânată. Potrivit aceluiaşi
principiu, al aşezării poverii pe o suprafaţă cât mai largă, la capetele funiilor,
câinii se desfăceau în evantai, de la botul saniei, aşa ca niciunul să nu calce pe
urmele celuilalt.
Formaţia aceasta în evantai mai avea un tâlc. Funiile de diferite lungimi îi
împiedicau pe câini săi atace pe cei care goneau înaintea lor. Ca să poată
ataca pe un altul, oricare din câini ar fi trebuit să se întoarcă spre cel legat de o
funie mai scurtă. În acest caz sar fi aflat faţă în faţă cu câinele atacat şi ar fi
avut de înfruntat biciul vizitiului. Dar avantajul cel mai mare era că acela
dintre câini care încerca săşi atace tovarăşul din faţa lui trebuia să tragă sania
mai repede şi, cu cât sania mergea mai repede, cu atât câinele atacat fugea la
rândui mai repede. Astfel, câinele din urmă nu putea niciodată săl prindă pe
cel din faţă. Cu cât fugea mai repede, cu atât cel din faţă fugea şi el mai repede,
şi împreună cu el întregul atelaj. Aşa că sania mergea din ce în ce mai iute şi
astfel, printrun şiretlic omul îşi sporea puterea asupra animalelor.
Mitsah semăna cu tatăl lui, având mult din înţelepciunea gravă a
acestuia. În trecut, observase că LipLip îl persecuta pe Colţ Alb, dar în acea
vreme LipLip era câinele altuia şi Mitsah nu îndrăznise niciodată mai mult
decât săi arunce ca din întâmplare câte o piatră. Acum însă, LipLip era
câinele lui şi se porni săşi pună în aplicare planul de răzbunare, înhămândul
pe LipLip la capătul funiei celei mai lungi. Lucrul acesta îl făcea pe LipLip să
fie înaintaş, ceea ce, în aparenţă, însemna o cinste; în realitate însă îl lipsea de
orice cinste şi în loc să fie el tiranul şi stăpânul haitei, era acum urât şi
persecutat de aceasta.
Cum gonea la capătul funiei celei mai lungi, câinii îl vedeau tot timpul
înaintea lor. De fapt nui vedeau decât coada stufoasă şi picioarele dinapoi care
goneau – o privelişte mult mai puţin fioroasă şi înfricoşătoare decât coamai
zbârlită şi colţii care îi străluceau. Şi pe lângă aceasta, pentru că aşa gândeau
câinii când îl vedeau gonind, le venea şi lor să alerge după el, având
simţământul că fugea dinaintea lor.
În clipa în care sania pornea, atelajul o lua pe urmele lui LipLip, întro
urmărire care ţinea cât era ziua de lungă. La început, LipLip era înclinat să se
întoarcă împotriva urmăritorilor, apărânduşi cu mânie rangul, dar în
asemenea împrejurări Mitsah îl lovea peste bot cu biciul făcut din maţe de
caribu10 lung de treizeci de picioare, silindul să renunţe şi să gonească mai
departe. LipLip putea să înfrunte haita, nu însă şi biciul acela, şi tot ceea ce îi
rămânea de făcut era săşi ţină întinsă funia cea lungă şi săşi ferească crupa
de colţii tovarăşilor lui.
Dar în ungherele cele mai tainice ale minţii de indian se ascundea o
viclenie şi mai mare. Ca o încoronare a persecutării nesfârşite a înaintaşului,
Mitsah îl favoriză faţă de ceilalţi câini. Aceste favoruri treziră în ei invidie şi
ură. Mitsah îi dădu carne de faţă cu ei şi numai lui; treaba asta îi scotea din
fire pe ceilalţi. Turbau de furie şi nu îndrăzneau să se apropie la mai mult de o
lungime de bici, în timp ce LipLip înfuleca bucata de carne, iar Mitsah îl
apăra. Dar chiar şi atunci când nui dădea carne, Mitsah ţinea atelajul la
distanţă, lăsândul să creadă că îl hrăneşte cu carne pe LipLip.
Colţ Alb se puse cu nădejde pe treabă. Străbătuse o cale mai lungă decât
ceilalţi câini până ce să se supună legiuirii zeilor şi învăţase mai cu temei decât
ei cât este de zadarnic să te împotriveşti voinţei lor. Pe deasupra, persecuţia pe
care o îndurase din partea haitei îl făcuse să o considere mai puţin însemnată
în ordinea lucrurilor şi săl preţuiască mai mult pe om. Cât priveşte prietenia,
învăţase să nu depindă de cei de o seamă cu el. Iar pe deasupra, pe Kiche o
uitase aproape cu desăvârşire. Şi singura lui manifestare era devotamentul faţă
de zei, pe care îi încuviinţase ca stăpâni. Şi astfel muncea din greu, se
deprindea cu disciplina şi era ascultător. Credinţa şi zelul îi caracterizau truda.
Acestea alcătuiesc trăsăturile esenţiale ale lupului şi câinelui sălbatic când
sunt domesticiţi, şi Colţ Alb avea aceste trăsături întro măsură neobişnuită.
Între Colţ Alb şi ceilalţi câini exista şi tovărăşie, dar o tovărăşie
întemeiată pe bătaie şi duşmănie. Nu învăţase să se joace niciodată cu ei. Ştia
doar cum trebuie să lupte, şi acest lucru îl făcea plătindule însutit muşcăturile
şi semnele pe care i le lăsaseră pe trup în vremea când LipLip era capul haitei.
Dar LipLip nu mai era căpetenie – decât atunci când fugea înaintea tovarăşilor
lui de la capătul funiei sale, cu sania hurducânduse în urmăi. În tabără se
ţinea pe lângă Mitsah, Castor Cenuşiu sau Klookooch. Nu cuteza să se
aventureze departe de zei, pentru că acum colţii tuturor câinilor îi erau
potrivnici, şi sorbi până la fund cupa persecuţiei de care Colţ Alb avusese parte
odinioară. O dată cu răsturnarea lui LipLip, Colţ Alb ar fi putut ajunge
căpetenia haitei. Era însă prea morocănos şi prea singuratic pentru aşa ceva.
Se mulţumea doar săşi burduşească tovarăşii de ham. Altminteri nu le acorda
nici o atenţie. Se dădeau în lături când trecea el şi nu cutezau vreodată, nici
chiar cei mai îndrăzneţi dintre ei, săi fure carnea. Dimpotrivă, îşi înfulecau
degrabă carnea, de teamă că lear puteao lua el. Colţ Alb cunoştea bine legea:
asupreştel pe cel slab şi dă ascultare celui puternic. El îşi mânca porţia de
carne cât mai repede, şi apoi vai de câinele care nu terminase încă! Un mârâit
şi o fulgerare a colţilor, şi câinelui aceluia nui mai rămânea decât săşi plângă
mâhnirea la stelele nepăsătoare, în timp ce Colţ Alb termina porţia pentru el.
Cu toate acestea, în răstimpuri, câte un câine se aprindea de revoltă, dar
era pe dată înfrânt. Astfel, Colţ Alb nu lâncezea niciodată. Era mândru de
izolarea sa în sânul haitei şi adesea lupta să şio păstreze. Dar asemenea lupte
durau puţin. Era prea iute pentru ceilalţi, care se pomeneau spintecaţi şi
sângerau înainte de aşi fi dat seama ce se petrecuse. Erau biruiţi aproape
înainte de a fi început să se bată.
Tot atât de severă pe cât era disciplina la sania zeilor, era şi disciplina
menţinută de Colţ Alb printre tovarăşii lui. Nu le îngăduia niciodată vreo
libertate. Îi silea la un respect neclintit faţă de el. Între ei puteau să facă orice
voiau. Nul privea pe el. Îl privea doar să fie lăsat în pace în izolarea lui, să i se
facă loc atunci când binevoia să treacă printre ei şi săi fie recunoscută,
întotdeauna, superioritatea asupra lor. Numai să fi schiţat vreun câine un pas
mai băţos, să fi ridicat din buză sau săşi fi zbârlit cât de cât părul, că se şi
năpustea asupra lui, nemilos şi crud, convingândul repede că apucase pe o
cale greşită.
Era un tiran cumplit. Stăpânirea lui se dovedea dură ca oţelul. Îl apăsa
cu înverşunare pe cel slab. Nu în zadar trăise el necruţătoarea luptă pentru
viaţă pe vremea când fusese pui, când mama lui şi el, singuri şi necăjiţi,
ţinuseră piept meleagurilor sălbatice ale wildului şi supravieţuiseră. Şi nu în
zadar învăţase să păşească supus când trecea vreo forţă superioară. Îl asuprea
pe cel slab, dar îl respecta pe cel puternic. Şi în cursul îndelungatei călătorii
alături de Castor Cenuşiu, el păşi cu adevărat supus printre câinii cei mari din
taberele celorlalte animaleoameni pe care le întâlniră.
Lunile treceau. Călătoria lui Castor Cenuşiu continua încă. Forţa lui Colţ
Alb sporise de pe urma îndelungatelor ceasuri de drum şi a necontenitei trude
la sanie; şi sar fi părut că dezvoltarea minţii lui era aproape deplină. Ajunsese
să cunoască în întregime lumea în care trăia. Felul lui de a vedea era rece şi
materialist. Lumea, aşa cum o vedea el, era sălbatică şi brutală, o lume lipsită
de căldură, o lume în care mângâierea, dragostea şi luminoasa gingăşie
sufletească nu existau. Nul iubea pe Castor Cenuşiu. E drept, era un zeu, dar
un zeu foarte crud. Colţ Alb se arăta bucuros săi recunoască stăpânirea, dar
era o stăpânire bazată pe inteligenţa superioară şi pe forţa brutală. Era ceva în
fiinţa lui Colţ Alb, ceva carel făcea să dorească această stăpânire, pentru că
altminteri nu sar fi întors din wild – atunci când a făcuto – pentru a se
supune. În firea lui existau unele adâncimi care niciodată nu fuseseră
explorate. O vorbă bună, o mângâiere din partea lui Castor Cenuşiu ar fi putut
găsi ecou în aceste adâncuri; dar Castor Cenuşiu nu mângâia şi nici nu rostea
vorbe calde. Nui stătea în fire. Domnia lui era sălbatică şi el cârmuia cu
asprime, împărţind dreptatea cu o bâtă, pedepsind încălcările prin suferinţa
loviturii şi răsplătind meritul nu cu blândeţe, ci nelovind.
Astfel, Colţ Alb nu cunoscu nimic din fericirea pe care mâna omului iar
fi pututo da. Pe lângă aceasta, nici nui plăceau mâinile animaleloroameni.
Faţă de ele era binevoitor. E drept că uneori mâinile acestea îi dădeau carne; de
cele mai multe ori însă, ele îl loveau. Mâinile erau ceva de care trebuie să te ţii
departe. Ele aruncau pietre, umblau cu tot felul de beţe, bâte şi bice, dădeau
palme şi lovituri, iar atunci când îl atingeau, se pricepeau săl facă să sufere,
ciupindul şi smucindul. Prin satele străine întâlnise mâini de copii şi învăţase
că ele lovesc cu cruzime. Şi odată, un copil cât o şchioapă, care abia se ţinea pe
picioare era cât peaci săi scoată un ochi. În urma acestor experienţe deveni
bănuitor faţă de toţi copiii. Nu putea săi sufere în apropierea lui. Când veneau
spre el, cu mâinile lor ameninţătoare, se ridica.
Odată se afla întrun sat de lângă Marele Lac al Sclavilor când, fiindui
dat să sufere de pe urma mâinilor animaleloroameni, ajunse săşi modifice
legea pe care o învăţase de la Castor Cenuşiu, şi anume că era o crimă de
neiertat să muşti un zeu. În satul acela, Colţ Alb – după obiceiul tuturor
câinilor din toate satele – o porni după hrană. Un băieţaş tăia mărunt cu o
secure nişte carne îngheţată de elan. Bucăţelele cădeau prin zăpadă.
Furişânduse întracolo, în căutare de carne, Colţ Alb se opri şi începu să
înfulece bucăţile. Îl văzu apoi pe băiat cum lăsă securea şi apucă o bâtă
zdravănă. Sări întro parte tocmai la vreme ca să scape de lovitura ce cobora
asupra lui. Băiatul îl urmări, iar el, un străin în satul acela, o luă la fugă
printre două tipii, pentru a se vedea apoi înghesuit în faţa unui mal înalt de
pământ.
Colţ Alb nu mai avea nici o scăpare. Singurul drum care îi mai rămăsese
trecea printre cele două tipii, dar băiatul îi aţinea calea. Stând cu bâta gata să
lovească, el înainta spre prada pe care o încolţise. Colţ Alb era furios. Îl înfruntă
pe băiat, zbârlinduse şi mârâind, cu simţul dreptăţii din el batjocorit.
Cunoştea legea prăzii. Toate resturile de carne, ca de pildă bucăţile îngheţate,
aparţineau câinelui care le găsea. Nu greşise cu nimic, nu încălcase nici o lege
şi totuşi băiatul se pregătea săi tragă o chelfăneală. Colţ Alb abia îşi dădu
seama ce se petrece. Făcu un ocol întrun moment de furie şi atât de repede,
încât nici băiatul nuşi dădu seama. Tot ceea ce ştiu băiatul era că se trezise
răsturnat în zăpadă, iar mâna în care ţinea bâta îi fusese sfâşiată de dinţii lui
Colţ Alb.
Colţ Alb ştia însă că încălcase legea zeilor. Îşi înfipsese colţii în carnea
sfântă a unuia dintre ei şi nu se putea aştepta decât la cea mai cumplită
pedeapsă. Dădu fuga la Castor Cenuşiu şi se ghemui după picioarele lui
protectoare, când băiatul pe care îl muşcase şi familia acestuia veniră să ceară
răzbunare. Plecară însă fără să fi primit satisfacţie. Castor Cenuşiu îl apărase
pe Colţ Alb. Îl apăraseră şi Mitsah şi Klookooch. Ascultând ciorovăiala şi
urmărind gesturile furioase, pricepu că fapta pe careo săvârşise era
îndreptăţită. Şi în felul acesta înţelese că existau zei şi zei. Erau zeii lui, şi mai
erau şi alţi zei, şi se deosebeau între ei. De la zeii lui el trebuia să primească
totul, fie că era drept, fie că era nedrept, dar nu era silit să primească
nedreptatea din partea altor zei. În acest caz era dreptul lui să se răzbune,
folosinduşi colţii.
Înainte ca ziua să se fi scurs, Colţ Alb mai învăţă ceva despre această
lege. Pe când Mitsah aduna singur lemne de foc în pădure, întâlni pe băiatul
care fusese muşcat. Acesta mai era întovărăşit şi de alţi băieţi. Urmă un
schimb de cuvinte aprinse. Apoi toţi băieţii îl atacară pe Mitsah. Era vai de el.
Loviturile plouau din toate părţile. La început, Colţ Alb privi. Găsea că aceasta
este o treabă a zeilor şi că nul priveşte pe el. Apoi îşi dădu seama că Mitsah,
unul din zeii lui, mănâncă bătaie. Nu dintrun imbold al raţiunii făcu Colţ Alb
ceea ce făcu. Un val de furie nebună îl împinse între cei ce se luptau. Cinci
minute mai târziu peisajul era presărat de băieţi care fugeau: mulţi lăsau dâre
de sânge pe zăpadă, semn că dinţii lui Colţ Alb nuşi pierduseră vremea. Când
Mitsah îşi povesti păţania în tabără, Castor Cenuşiu porunci să i se dea carne,
multă carne, lui Colţ Alb, care, stând sătul şi somnoros lângă foc, înţelese că
legea şia primit confirmarea.
Prin aceste încercări, Colţ Alb ajunse să cunoască datoria de a apăra
proprietatea. De la apărarea trupului zeului său şi până la apărarea bunurilor
lui nu era decât un pas, şi acest pas fusese şi el făcut. Ceea ce aparţinea zeului
său trebuia apărat împotriva întregii lumi – chiar muşcândui pe alţi zei. Dar
un asemenea act nu numai că era în sinea lui o nelegiuire, ci şi plin de
primejdii. Zeii erau atotputernici şi un câine nu se putea măsura cu ei; totuşi
Colţ Alb învăţă săi înfrunte, fioros de războinic şi de neînfricat. Datoria trecu
peste sentimentul fricii, şi aceia dintre zei care obişnuiau să fure învăţară să nu
se atingă de avutul lui Castor Cenuşiu.
În legătură cu aceasta, Colţ Alb a învăţat repede că zeul care fură este de
obicei un zeu laş, gata so rupă de fugă atunci când se dă alarma. A mai
învăţat că, din momentul când el dădea alarma şi până ce Castor Cenuşiu
sărea în ajutor, trecea foarte puţin timp. Şi a înţeles că nu teama de el, ci de
Castor Cenuşiu îl făcea pe hoţ să fugă. Colţ Alb nu dădea niciodată alarma
lătrând. El nu lătra niciodată. Sistemul lui era să se repeadă dea dreptul la cel
nepoftit şi săşi înfigă colţii în el, dacă putea. Fiind de felul lui morocănos şi
singuratic şi neavând nimic dea face cu ceilalţi câini, el era deosebit de nimerit
să păzească avutul stăpânului său şi în acest scop era încurajat şi dresat de
Castor Cenuşiu. Ca urmare, Colţ Alb deveni şi mai crud, mai neîmblânzit şi mai
singuratic.
Lunile se scurgeau, întărind tot mai mult convenţia dintre câine şi om.
Aceasta era vechea convenţie pe care primul lup venit din wild o făcuse cu
omul. Şi asemenea tuturor lupilor şi câinilor sălbatici care iau urmat şi au
făcut şi ei la fel, Colţ Alb statornici o învoială, carel privea doar pe el. Condiţiile
erau simple. Pentru a avea un zeu în carne şi oase îşi dăruia propriai libertate.
Hrană şi foc, apărare şi tovărăşie erau câteva din lucrurile pe care le primea de
la zeu. În schimb păzea avutul zeului, îl apăra, muncea pentru el şi îi dădea
ascultare.
Să ai un zeu, înseamnă să ai obligaţii. Obligaţiile lui Colţ Alb erau săşi
facă datoria şi să se teamă, dar nu să iubească. Nu ştia ce înseamnă dragostea.
Nu o încercase vreodată. Kiche era o amintire îndepărtată. În afară de aceasta,
nu numai că părăsise wildul şi propria lui seminţie când se supusese omului,
dar condiţiile convenţiei erau de aşa natură, încât, dacă ar mai fi întâlnito
vreodată pe Kiche, nu şiar fi părăsit zeul ca să plece cu ea. Credinţa faţă de om
părea o lege a însăşi fiinţei lui, mai puternică decât dragostea de libertate, de
seminţie şi rudenie.
Capitolul 6
FOAMETEA.
Primăvara era aproape când Castor Cenuşiu îşi încheie călătoria lui cea
lungă. Era în aprilie, şi în ziua în care intră în satul lor şi fu deshămat de Mitsah Colţ Alb împlini un an. Deşi mai avea mult până să fie mare, Colţ Alb era
cel mai bine dezvoltat câine de un an din tot satul, în afară de LipLip.
Moştenise statura şi forţa atât de la tatăl lui, lupul, cât şi de la Kiche, şi chiar
de pe acum era la fel de mare ca şi câinii adulţi. La trup nu arăta însă prea
bine legat! Era zvelt şi lung, iar forţa lui – mai mult nervoasă decât masivă.
Blana avea adevărata culoare a blănii de lup şi, după toate aparenţele, era un
adevărat lup. Faptul că dinspre Kiche era pe sfert câine nu lăsase nici o urmă
fizică, deşi în ce priveşte alcătuirea minţii, acest lucru îşi pusese pecetea.
Rătăcea prin sat recunoscând, cu o satisfacţie reţinută, pe diferiţii zei pe
care îi cunoscuse înaintea marii călătorii. Apoi erau câinii, căţeii care creşteau
ca şi el şi dulăii care nu mai păreau atât de mari şi de grozavi cum i se
întipăriseră lui în minte. De aceea se speria mai puţin decât odinioară şi păşea
mândru printre ei, cu o oarecare nepăsare, ce îi era pe cât de nouă, pe atât de
plăcută.
Exista şi Baseek, un câine bătrân şi încărunţit, care, pe vremea când Colţ
Alb măsura doar o şchioapă, era de ajuns săi arate colţii, ca săl facă să se
chircească şi să se târască cât colo. Baseek îi dovedise lui Colţ Alb cât era de
neînsemnat şi tot de la el avea să mai afle multe din prefacerile ce se petreceau
în făptura lui. Pe când Baseek slăbise din pricina vârstei, Colţ Alb se întărise o
dată cu tinereţea.
Cu prilejul tăierii unui elan ucis nu de mult. Colţ Alb cunoscu noile
relaţii în care se afla cu lumea câinilor. Căpătase o copită şi o parte din fluierul
piciorului, de care atârna o bucată bună de carne. Retras din focul învălmăşelii
celorlalţi câini – ascuns întrun desiş – îşi devora tocmai prada, când Baseek se
repezi la el. Înainte de aşi da seama ce face, îl muşcă pe intrus de două ori şi
sări în lături. Baseek rămase surprins de îndrăzneala celuilalt şi de iuţeala
atacului. Stătea, uitânduse prosteşte la Colţ Alb, cu osul crud şi roşu între ei.
Baseek era bătrân şi ajunsese să cunoască curajul mereu mai mare al
câinilor pe care până atunci avea obiceiul săi terorizeze. Amarnice erau
experienţele de felul acesta, pe care le făcea fără să vrea, fiind nevoit până în
cele din urmă săşi pună la încercare toată înţelepciunea ca să o poată scoate
la capăt. Altădată ar fi sărit la Colţ Alb, cuprins de un val de mânie
îndreptăţită. Dar acum, puterile lui slăbite nui îngăduiau o asemenea
aventură. Se zbârli fioros şi privi ameninţător pe deasupra osului, la Colţ Alb.
Trezinduise tot respectul din trecut, Colţ Alb păru că se pleacă, se strânge şi
se făcu mic, cătând o cale de a bate în retragere întrun fel nu prea ruşinos.
Dar tocmai aci greşi Baseek. Dacă sar fi mulţumit doar să arunce priviri
fioroase şi ameninţătoare, toate ar fi fost bune. Gata să se retragă, Colţ Alb ar fi
plecat lăsândui carnea. Dar Baseek nu aşteptă. Consideră ca şi câştigată
victoria şi făcu un pas înainte, spre carne. În timp ce se pleca neatent so
miroasă, Colţ Alb se zbârli uşor. Nici chiar atunci nar fi fost prea târziu pentru
Baseek să repare lucrurile. Ar fi fost de ajuns să stea deasupra cărnii, cu capul
ridicat, şi să se încrunte la el şi, în cele din urmă, Colţ Alb şiar fi văzut de
drum. Dar carnea proaspătă îi umplea nările lui Baseek şi lăcomia îl împinse să
muşte din ea.
Asta însă era prea mult pentru Colţ Alb. La atât de puţin timp după
lunile acelea în care îi dominase pe tovarăşii lui de atelaj, îi era cu neputinţă să
rămână nepăsător, în timp ce altul devora carnea ce îi aparţinea. Lovi – după
obiceiul lui – fără de veste. După prima muşcătură, urechea dreaptă a lui
Baseek era sfârtecată în fâşii. Şi acesta rămase încremenit în faţa iuţelii cu care
se petrecură lucrurile. Dar ceea ce urmă fu şi mai dureros şi se succedă cu
aceeaşi repeziciune. Baseek se trezi dat peste cap şi muşcat de gâtlej. Pe când
încerca să se ridice, câinele cel tânăr îi înfipse de două ori colţii în umăr.
Iuţeala cu care se petrecuseră toate acestea era uluitoare. Se repezi zadarnic la
Colţ Alb şi, jignit, clămpăni în gol. În clipa următoare, botul îi era sfârtecat şi
Baseek se trase înapoi dinaintea cărnii, clătinânduse.
Roata se întorsese. Colţ Alb stătea deasupra osului, zbârlit şi
ameninţător, pe când Baseek se opri ceva mai departe, gata să bată în
retragere. Nu îndrăzni să lupte cu acest căţel iute ca fulgerul şi din nou simţi –
cu şi mai multă amărăciune – slăbiciunea bătrâneţii care se apropia. Încercarea
lui de aşi apăra demnitatea era eroică. Întorcând calm spatele câinelui cel
tânăr şi osului, ca şi când niciunul, nici celălalt nar fi fost demni să fie luaţi în
seamă, se îndepărtă păşind ţanţoş. Şi nu se opri săşi lingă rănile sângerânde
până ce nu se convinse că nu era văzut.
Pentru Colţ Alb, întâmplarea avu ca efect o şi mai mare încredere în sine,
precum şi o mai mare mândrie. Păşea mai puţin supus printre câinii cei
vârstnici; atitudinea lui faţă de ei era acum mai puţin îngăduitoare. Nu că şiar
fi dat osteneala să caute pricină. Departe de el aşa ceva. Dar în felul lui, cerea
consideraţie. Ţinea la dreptul lui de a merge pe propriul său drum, netulburat
şi fără să se ferească în lături pentru vreun alt câine. Trebuia să se ţină seamă
de el, atâta tot. Nu mai putea fi desconsiderat şi trecut cu vederea, aşa cum era
soarta căţeilor şi cum continua să fie soarta celor care erau înhămaţi cu el la
acelaşi atelaj. Se dădeau la o parte din drum, făceau loc câinilor mai mari şi,
ori de câte ori erau siliţi de aceştia, le cedau şi carnea. Dar Colţ Alb, puţin
sociabil, singuratic, ursuz, abia aruncând câte o privire în dreapta sau în
stânga, temut şi fioros, depărtat şi străin, era acceptat ca egal printre vârstnicii
care îl priveau uluiţi, învăţară foarte repede săl lase în pace, fără să încerce
acte de duşmănie sau oferte de prietenie. Dacă îl lăsau în pace, îi lăsa în pace –
o stare de lucruri pe care, după câteva ciocniri, o găsiră ca cea mai de dorit.
Pe la mijlocul verii, Colţ Alb avea să trăiască o altă încercare. Mergând
tiptil să cerceteze o altă tipie înălţată la marginea satului în timpul cât el fusese
plecat cu vânătorii după elan, dădu dea dreptul peste Kiche. Se opri şi se uită
la ea. Îşi aminti vag, totuşi de ea; nu acelaşi lucru sar fi putut spune şi despre
Kiche. Ea ridică buza, cu vechiul ei mârâit ameninţător. Amintirile lui Colţ Alb
se limpeziră atunci cu totul. Vremurile uitate, când era pui, toate acestea erau
legate de mârâitul atât de cunoscut cu carel întâmpinase şi acum. Înainte de
ai fi cunoscut pe zei, ea fusese centrul universului lui. Vechile sentimente
intime de odinioară îl copleşiră. Sări spre ea cu bucurie, dar Kiche îl primi cu
colţii tăioşi, carei sfâşiară obrazul până la os. Colţ Alb nu pricepu. Se dădu
înapoi, zăpăcit şi nedumerit.
Dar nu era vina ei. O mamă de lup nu era făcută săşi amintească de puii
ei de acum un an sau mai mult. Aşa că ea nuşi aminti de Colţ Alb. Era un
animal străin, un nepoftit; şi puii ei de acum îi dădeau dreptul să nui placă o
astfel de apariţie supărătoare.
Unul din pui se întinse spre Colţ Alb. Erau fraţii lui vitregi, dar nu ştiau
acest lucru. Colţ Alb adulmecă plin de curiozitate puiul, dar Kiche se repezi la
el, însemnândui obrazul pentru a doua oară. El se dădu mai înapoi. Toate
amintirile de odinioară; toate gândurile ce se legau de ele se topiră din nou şi
reintrară în mormântul din care fuseseră trezite la viaţă. O privi pe Kiche cum
îşi lingea puiul, oprinduse în răstimpuri ca să mârâie la el. În ochii lui ea nu
mai preţuia nimic. Învăţase să se descurce fără ea. Uitase însemnătatea ei. Nu
mai exista nici un loc pentru ea în ordinea lucrurilor lui, după cum nici el nu
mai avea loc în ordinea lucrurilor ei.
Stătea încă locului, prostit şi uluit, cu amintirile uitate, întrebânduse ce
se petrece, când Kiche îl atacă a treia oară, ca săl pună pe fugă. Şi Colţ Alb
îngădui să fie alungat. Era vorba de o femelă din rasa lui, şi o lege a rasei lui
făcea ca masculii să nu se lupte cu femelele. Nu ştia nimic despre această lege,
pentru că nu era o generalizare a minţii, ceva obţinut prin experienţa lui. O
simţi doar ca pe un îndemn lăuntric, o chemare a instinctului, acelaşi instinct
carel făcuse să urle la lună şi la stele, nopţi dea rândul şi să se teamă de
moarte şi de necunoscut.
Lunile trecură. Colţ Alb deveni mai puternic, mai greu şi mai masiv, în
timp ce caracterul i se dezvolta pe drumul trasat de ereditatea şi de mediul lui.
Ereditatea lui era ceva viu care putea fi asemuit lutului. Avea multe posibilităţi,
putea fi modelat în multe şi felurite forme. Mediul modelează lutul pentru ai da
o formă anume. Astfel, dacă Colţ Alb nar fi tras niciodată la focul omului,
wildul lar fi modelat ca pe un adevărat lup. Dar zeii îi dăduseră un alt mediu şi
el luă forma unui câine, care era mai degrabă aceea a unui lup, dar totuşi câine
şi nu lup.
Şi astfel, după cum era lutul firii sale şi influenţa mediului, caracterul
său luă o formă oarecum deosebită. Nu exista nici o ieşire. Devenea tot mai
ursuz, mai nesociabil, mai singuratic, mai feroce; iar câinii învăţau din ce în ce
mai mult că era mai bine să stea pe picior de pace cu el decât pe picior de
război, şi Castor Cenuşiu îl preţuia pe zi ce trecea tot mai mult.
Colţ Alb, care părea că adună putere în toată fiinţa lui suferea totuşi de o
slăbiciune supărătoare. Nu putea să îndure să se râdă de el. Ura râsul
oamenilor. Naveau decât să râdă între ei de orice lear fi dorit inima, numai de
el nu, şi atunci nu iar fi păsat. Dar îndată ce râsul se întorcea împotriva lui,
era cuprins de cea mai cumplită furie. Din serios, demn şi întunecat cum era,
râsul îl făcea să turbeze de furie, până la ridicol. Îl supăra şi îl zdruncina atât
de mult, încât ore dea rândul se purta ca un diavol. Şi vai de câinele care în
asemenea clipe se ciocnea de el! Cunoştea prea bine legea, ca să se lege de
Castor Cenuşiu; în spatele lui Castor Cenuşiu era o bâtă şi divinitatea. Pe când
în spatele câinilor nu era decât întinderea, şi întracolo fugeau de câte ori
apărea Colţ Alb, pe care râsul oamenilor îl scotea din minţi.
În cel de al treilea an al vieţii lui, o mare foamete se abătu peste indienii
de pe fluviul Mackenzie. Vara lipsi peştele, iarna, renii – caribu îşi părăsiră
obişnuitele lor poteci. Elani, abia de se zărea câte unul, iepurii aproape
dispăruseră, animalele de pradă pieriseră. Lipsite de hrana cea de toate zilele,
istovite de foame, se atacară unele pe altele, devorânduse. Supravieţuiră doar
cei puternici. Zeii lui Colţ Alb vânau dintotdeauna. Cei bătrâni şi slabi pieriră
de foame.
Domnea jalea peste satul în care femeile şi copiii se lipseau de hrană,
pentru că puţinul cel aveau să poată intra în stomacurile vânătorilor istoviţi şi
cu ochii înfundaţi, care băteau pădurile căutând zadarnic vânat.
Foametea îi împinsese atât de departe pe zei, încât mâncară pielea
tăbăcită, moale, a mocasinilor şi mănuşilor lor, în timp ce câinii îşi mâncară
hamurile de pe spate şi chiar bicele. Apoi, câinii se mâncară între ei, iar zeii îi
mâncară pe câini. Mai întâi fură sacrificaţi cei mai slabi şi mai nevolnici. Câinii
rămaşi priveau şi înţelegeau. Câţiva dintre cei mai îndrăzneţi şi mai înţelepţi
părăsiră focurile zeilor, care ajunseseră un adevărat abator, şi fugiră în pădure,
unde până la urmă pieriră de foame sau sfârtecaţi de lupi.
În aceste vremuri chinuite, Colţ Alb se refugie şi el în codru. Era mai
făcut pentru această viaţă decât restul câinilor, pentru că pe el îl călăuzeau cele
învăţate pe când fusese pui. Ajunsese deosebit de dibaci în vânarea
vieţuitoarelor mici. Şedea pitit ore întregi, urmărind fiece mişcare a veveriţei
precaute, aşteptând cu o răbdare la fel de mare pe cât îi era foamea până ce
veveriţa se aventura pe pământ. Dar nici atunci Colţ Alb nu se grăbea. Aştepta
până ce era sigur de lovitură înainte ca veveriţa să se poată refugia în copac.
Atunci şi numai atunci ţâşnea din ascunzişul lui, ca un proiectil cenuşiu, cu o
iuţeală de necrezut, fără săşi greşească vreodată ţinta – veveriţa care fugea,
dar nu destul de iute.
Oricât de mult succes avea în vânătoarea lui după veveriţe, exista însă
ceva carel împiedica să trăiască şi să se înzdrăvenească de pe urma lor. Nu
erau destule. Astfel se văzu forţat să vâneze şi făpturi mai mici. Foamea îi era
atât de aprigă, încă nu se codea câteodată să scormonească după şoareci, în
găurile lor din pământ. Şi nici nu se dădea înapoi să se bată cu o nevăstuică,
tot atât de flămândă ca şi el, dar adesea mai feroce.
În clipele cele mai grele de foame se întorcea la locurile oamenilor. Dar nu
intra în tabără. Pândea în pădure, ferinduse să fie descoperit şi jefuind cursele
de iepuri, în rarele prilejuri când cădea vreo pradă. Jefui până şi iepurele din
cursa lui Castor Cenuşiu, întro vreme în care acesta cutreiera pădurea,
clătinânduse pe picioare, adesea lăsânduse jos să se odihnească din pricina
slăbiciunii şi a gâfâielii.
Întruna din zile, Colţ Alb întâlni un lup tânăr, jigărit, doar piele şi oase,
cu încheieturile muiate de foame. De nar fi fost el însuşi flămând Colţ Alb ar fi
plecat împreună cu lupul sau chiar ar fi intrat în haită alături de fraţii lui
sălbatici. Dar aşa, îl dobori pe lupul cel tânăr, îl ucise şil mâncă.
Soarta părea săl protejeze. Întotdeauna când îl încolţea lipsa de hrană,
găsea câte ceva de ucis, iar în timpul când era slab, avu norocul să nu dea
peste el nici un animal de pradă mai mare. Astfel, odată, după ce prinsese
puteri de pe urma unui râs din care mâncase două zile, o haită de lupi
înfometaţi dădu peste el. Urmă o goană nebună şi sălbatică, dar el era mai bine
hrănit decât ei şi în cele din urmă îi lăsă departe, în urma lui. Şi nu numai că
se depărtă de ei, dar făcând un ocol larg, se întoarse înapoi, pe pârtia făcută de
el însuşi şi întâlni pe unul din urmăritorii lui istoviţi.
Apoi părăsi ţinutul şi plecă la drum, spre valea în care se născuse. Aici,
în vechea vizuină, o întâlni pe Kiche. După cum îi era obiceiul, părăsise şi ea
focurile neospitaliere ale zeilor, întorcânduse la vechiul adăpost ca să nască.
Când apăru Colţ Alb, din toţi puii ei doar unul mai trăia, şi nici acesta nu mai
avea multe zile. Vieţile tinere aveau puţini sorţi pe o astfel de foamete.
Kiche nul primi prea drăgăstoasă pe fiul ei cel mare. Lui Colţ Alb însă
nui păsa. Crescuse mai mare decât mama lui. Aşa că întoarse spatele
resemnat şi o apucă în susul apei. Acolo unde râul se bifurca, o luă spre stânga
şi dădu de vizuina râsului cu care el şi mama lui se luptaseră cândva. Aici, în
vizuina părăsită, se cuibări şi se odihni o zi.
Pe la începutul primăverii, când zilele de foamete erau pe sfârşite, îl
întâlni pe LipLip, care se refugiase şi el în pădure, unde dusese o viaţă
amărâtă. Colţ Alb dădu peste el pe neaşteptate. Mergând în direcţii opuse, la
poalele unui povârniş înalt, ocoliră un colţ de stâncă şi se găsiră faţă în faţă. Se
opriră, cuprinşi de o bruscă nelinişte, şi schimbară priviri pline de neîncredere.
Colţ Alb arăta minunat. Vânătoarea îi fusese spornică şi timp de o
săptămână mâncase pe săturate. Era chiar îmbuibat de ultima lui pradă. Dar
în clipa în care îl văzu pe LipLip, tot părul i se zbârli pe spate. Se zbârlise fără
să vrea – era în acea stare fizică, care în trecut îi întovărăşea întotdeauna
starea de spirit pricinuită de teroarea şi persecuţia dezlănţuite împotrivăi de
LipLip. Ca şi în trecut când se zbârlea şi începea să mârâie la vederea lui LipLip, se zbârli şi mârâi fără să vrea şi acum. Nuşi pierdu vremea. Făcu repede şi
desăvârşit ceea ce trebuia. LipLip încercă să dea înapoi, dar Colţ Alb îl împinse
zdravăn cu umărul. LipLip se dădu peste cap, căzând pe spate. Dinţii lui Colţ
Alb se înfipseră în gâtlejul sfrijit. Urmă o luptă pe viaţă şi pe moarte, în cursul
căreia Colţ Alb se roti ţeapăn şi cu privirile încordate. Apoi îşi reluă drumul dea lungul povârnişului, mergând tot timpul la poalele lui.
Întro zi, scurt timp după aceea, ajunse la marginea unei păduri, unde o
fâşie îngustă de pământ ducea în jos până la fluviul Mackenzie. Odinioară mai
fusese prin locurile acestea – pe atunci erau însă pustii. Acum aici era un sat.
Pitit după arbori, Colţ Alb se opri să cerceteze situaţia. Priveliştile, zgomotele şi
mirosurile – toate îi erau cunoscute. Era vechiul sat care îşi schimbase
aşezarea. Dar priveliştile, zgomotele şi mirosurile erau deosebite de cele de pe
vremea când fugise din sat. Nu se auzea nici un scheunat şi nici un jeluit. Îi
ajunseră la ureche zgomote care arătau că acolo e viaţă, iar când auzi glasul
supărat al unei femei, îşi dădu seama că de fapt era supărarea cuiva care avea
stomacul plin. Iar văzduhul era îmbibat cu miros de peşte. Exista deci
mâncare. Foametea trecuse. Păşi cu îndrăzneală afară din pădure şi intră în
tabără, mergând dea dreptul la tipia lui Castor Cenuşiu. Castor Cenuşiu nu
era acolo, dar Klookooch îl primi cu strigăte de bucurie şi cu un peşte proaspăt
şi întreg, iar el se culcă jos, aşteptândul pe Castor Cenuşiu.
PARTEA a IVa.
Capitolul 1
DUŞMANUL SEMINŢIEI SALE.
Dacă în firea lui Colţ Alb a existat vreo înclinare, oricât de uşoară, să lege
frăţie cu cei de o rasă cu el, o asemenea înclinare a fost cu totul înăbuşită
atunci când a ajuns căpetenia atelajului. Pentru că acum câinii îl urau – îl urau
pentru suplimentul de carne pe care Mitsah il dădea, pentru toate favorurile,
reale şi închipuite, pe care le primea, pentru că întotdeauna gonea în fruntea
atelajului, cu smocul cozii fluturând şi cu spatele retrăgânduse neîncetat şi
întărâtândui.
Şi Colţ Alb îi ura la rândui tot atât de aprig. Faptul că devenise înaintaş
nu era ceva care săl mulţumească. Să fie silit să alerge înaintea haitei care
urlă, a haitei pe ai cărei câini îi burduşise unul câte unul şi pe care îi stăpânise
timp de trei ani, era mai mult decât putea să îndure. Dar trebuia să îndure
acest lucru sau să piară, şi viaţa din el nu dorea de loc să piară. În clipa în care
Mitsah dădu ordin de plecare, întregul atelaj ţâşni spre Colţ Alb, cu urlete
aprige şi sălbatice.
Nu era nici o scăpare. Dacă se întorcea spre ei, Mitsah lar fi plesnit
peste bot cu biciul care pişcă. Nui rămânea decât să gonească înainte. Nu
putea să se ciocnească cu haita care urla, bizuinduse pe coada şi pe picioarele
lui dinapoi. Acestea nu erau arme potrivite cu care să înfrunte colţii nemiloşi.
Aşa că goni înainte, trecând peste propriai fire şi mândrie cu fiecare salt pe
carel făcea şi gonind cât era ziua de lungă.
Nu pot fi încălcate impulsurile firii cuiva fără al face să se închidă în
sine. O astfel de întoarcere la matcă seamănă cu aceea a firului de păr care,
crescut din trup, se întoarce în chip nefiresc spre locul de unde a ieşit, intrând
în trup – lucru înveninat şi putred, care dă naştere suferinţei. La fel se
petrecură lucrurile şi cu Colţ Alb. Fiecare chemare a fiinţei lui îl împingea să
sară la haita care îi urla pe urme, dar era voinţa zeilor ca aşa ceva să nu se
întâmple, iar în spatele acestei voinţe, ca so întărească, era biciul făcut din
maţe de caribu, cu cureaua lui de treizeci de picioare, care muşca. Aşadar, Colţ
Alb nu putu decât să se roadă de amărăciune şi în suflet îi crescu o ură şi o
răutate egale cu ferocitatea şi cu imposibilitatea firii lui de a se lăsa domesticit.
Dacă o fiinţă a fost vreodată duşmană rasei sale, apoi Colţ Alb era acea
fiinţă. El nu cerea îndurare şi nici nu o arăta faţă de alţii. Era necontenit sâcâit
de colţii haitei, care îşi lăsa semne pe trupul lui, dar tot atât de înverşunat îşi
lăsa el urmele pe trupurile celor din haită. Spre deosebire de majoritatea
înaintaşilor care, atunci când se aşeza tabăra şi câinii erau deshămaţi, se
grămădeau lângă zei spre a fi apăraţi, Colţ Alb dispreţuia o asemenea apărare.
Păşea cu îndrăzneală prin tabără, aplicând pedepse noaptea pentru tot ceea ce
suferise ziua. Înainte de a fi fost făcut înaintaşul atelajului, haita învăţase să se
ferească din calea lui. Dar acum lucrurile stăteau altfel. Aţâţaţi de urmărirea
lui de o zi întreagă, influenţaţi fără săşi dea seama de faptul căl vedeau
necontenit fugind, stăpâniţi de simţământul dominaţiei din cursul întregii zile,
câinii nu se puteau hotărî săi facă loc. De câte ori apărea printre ei, se stârnea
gâlceava. Mersul lui Colţ Alb era marcat de mârâituri şi muşcături. Până şi
aerul pe carel respira era suprasaturat de ură şi răutate, şi asta nu făcea decât
să sporească ura şi răutatea din el.
Când Mitsah striga, poruncind atelajului să oprească, Colţ Alb asculta.
La început, treaba asta provocase agitaţie printre câini. Se năpustiseră cu toţii
asupra înaintaşului pe carel urau atât, dar până la urmă văzură că lucrurile
stau altfel. În spatele lui se afla Mitsah, care pocnea din biciul cel mare. Şi
astfel, câinii înţeleseseră că atunci când atelajul era oprit din poruncă, Colţ Alb
trebuia lăsat în pace. Dar când Colţ Alb se oprea fără să fi primit poruncă, le
era îngăduit să sară la el şi, dacă puteau, săl sfâşie chiar. După câteva
încercări, Colţ Alb nu se mai opri fără poruncă. Învăţă repede. Era în firea
lucrurilor să înveţe repede, dacă voia să supravieţuiască în acele condiţii
nemaipomenit de aspre, în care fusese hărăzit să trăiască.
În tabără însă, câinii nu se puteau de loc deprinde săi dea pace. Zi de zi,
aţinânduse pe urmele lui şi sfidândul, tot ce învăţaseră noaptea trecută se
ştergea, iar în noaptea următoare trebuiau să înveţe din nou, pentru a da apoi
totul uitării imediat. Pe de altă parte, exista un puternic motiv pentru al urî.
Simţeau o deosebire de rasă între ei – o cauză de duşmănie suficientă în sine.
Ca şi el, erau lupi domesticiţi. Dar ei fuseseră domesticiţi de generaţii.
Pierduseră multe din ale wildului, astfel încât pentru ei wildul era
necunoscutul cumplit, veşnic ameninţător şi veşnic pe picior de război. Pe
când, după aspect, după felul de a acţiona şi după imbolduri, Colţ Alb
aparţinea încă wildului. Îl simboliza, era însăşi personificarea wildului, aşa că
atunci când îi arătau colţii, de fapt se apărau pe ei înşişi împotriva forţelor
distrugătoare ce pândeau în umbra pădurii şi în bezna de dincolo de focul
taberei.
Dar câinii mai învăţară ceva, şi anume, să stea mereu împreună. Colţ Alb
era prea cumplit pentru ca vreunul dintre ei săl înfrunte de unul singur. Îi
ieşeau în cale în grup, altminteri iar fi ucis unul câte unul, întro singură
noapte. Dar aşa cum se înfăţişau lucrurile, navea nici o şansă săi poată
ucide. Ar fi putut să dea peste cap vreunul din câini, dar haita sar fi năpustit
asuprăi, înainte ca el să fi putut continua lupta şi să aplice muşcătura mortală
la gâtlej. De cum se ivea un semn de gâlceavă, întregul atelaj se aduna ca săl
înfrunte. Câinii se mai ciorovăiau între ei, dar totul era dat uitării când se ivea
vreo ceartă cu Colţ Alb.
Pe de altă parte, oricât sar fi străduit ei, pe Colţ Alb nul puteau răpune.
Era prea iute pentru ei, prea grozav, prea inteligent. Ocolea locurile strâmte şi
întotdeauna se retrăgea când se arătau hotărâţi săl împresoare. Cât despre
faptul de al pune la pământ, niciunul din câini nu era în stare să facă asta.
Picioarele lui se înţepeneau în pământ cu aceeaşi îndârjire cu care se agăţau de
viaţă. Viaţa şi pământul de sub picioare erau sinonime în nesfârşita lui războire
cu haita şi nimeni nu ştia mai bine acest lucru decât Colţ Alb.
Aşa ajunse el duşmanul celor din seminţia lui – lupii aceia domesticiţi,
muiaţi de focurile oamenilor şi slăbiţi de umbra protectoare a forţei omeneşti.
Colţ Alb era crud şi neîmpăcat; aşa fusese modelat lutul lui. Jurase răzbunare
tuturor câinilor şi trăia atât de cumplit această răzbunare, încât Castor
Cenuşiu nu putea decât să se minuneze de cruzimea de care era în stare Colţ
Alb: jura că na existat vreodată un asemenea animal; şi indienii din alte sate
jurau şi ei acelaşi lucru când îşi aduceau aminte de istoriile cu uciderile
câinilor săvârşite de Colţ Alb.
Când Colţ Alb împlini aproape cinci ani, Castor Cenuşiu îl luă întro
lungă călătorie, şi amintirea prăpădului pe care îl stârnise printre câinii din
numeroase sate înşirate în lungul fluviului Mackenzie, de dincolo de Rockies11
şi în jos de Porcupine12, până la Yukon13, rămase de pomină. Colţ Alb se
desfăta răzbunânduse împotriva rasei lui. Erau câini de rând, nebănuitori. Nu
erau deprinşi cu iuţeala şi precizia lui, cu atacul lui prin surprindere. Nu ştiau
ce fel de creatură aducătoare de pierzanie era. Se zbârleau la el, păşind ţeapăn
şi provocator, în timp ce el, fără să mai piardă vremea cu pregătiri de amănunt,
trecea la acţiune, ţâşnind ca un arc de oţel, îi înhăţa de gât, nimicindui înainte
ca vreunul din ei săşi dea seama ce se întâmplă cu el, pradă încă surprizei.
Ajunsese foarte iscusit în luptă. Calcula. Niciodată nuşi irosea forţele,
niciodată nu se pierdea în ciorovăieli de prisos.
Se vâra prea repede în luptă ca să mai aibă timp de aşa ceva, şi, dacă nu
nimerea, o tulea de asemenea cât mai repede. Simţea întro măsură
neobişnuită acea neplăcere pe care o are lupul în încăierare. Nu putea să sufere
atingerea mai îndelungată a altui trup. Aceasta era aducătoare de primejdie. Îl
scotea din fire. Simţea nevoia să fie departe, liber, pe propriile lui picioare, fără
să atingă vreo vietate. Era wildul care mai stăruia în el. Acest simţământ fusese
accentuat de viaţa neînduplecată de care avusese parte încă de pe vremea când
era căţel. În jurul lui pândea primejdia. Era cursa, veşnica cursă, teama de ea,
care pândea în adâncul fiinţei lui, întreţesută cu firea lui.
Aşadar, ceilalţi pe care îi întâlnea nu aveau sorţi de izbândă în faţa lui.
Se ferea de colţii lor. Îi dobora sau pleca, şi el însuşi rămânea mereu neatins. În
desfăşurarea normală a lucrurilor au existat şi excepţii. Aşa de pildă, se
întâmplă odată ca, năpustinduse asupra lui mai mulţi câini, săl pedepsească
înainte ca el să fi putut fugi; iar alte ori se întâmplă ca un singur câine săi lase
semne adânci. Dar toate acestea nu erau decât accidente. În general devenise
un luptător atât de iscusit, încât ieşea neatins din luptă.
Mai avea încă un avantaj. Măsura exact timpul şi distanţa. Şi lucrul
acesta nul făcea în mod conştient. Nu calcula asemenea lucruri. Totul era
mecanic. Ochii lui vedeau exact, iar nervii transmiteau cu precizie imaginea în
creier. Alcătuirea lui era mai bună decât a câinilor de rând. Elementele din care
era el făcut conlucrau mai bine şi mai sigur. Coordonarea lui nervoasă, mintală
şi musculară era mai bună, mult mai bună. Când ochii lui trimiteau creierului
imaginea mişcătoare a vreunei acţiuni, creierul, fără vreo sforţare conştientă,
ştia care este spaţiul în care se petrece acţiunea, precum şi timpul necesar
îndeplinirii ei. În felul acesta putea să evite săritura sau muşcătura vreunui alt
câine şi în chiar clipa aceea să prindă fracţiunea de timp, infinit de mică, în
care săşi dezlănţuie atacul. Mecanismul trupului şi minţii lui era mai bine
alcătuit. Şi pentru aceasta nu trebuia să fie lăudat el. Natura fusese mai
darnică cu el decât cu animalele obişnuite, şi atâta tot.
Era vară când Colţ Alb sosi la FortYukon. Către sfârşitul iernii, Castor
Cenuşiu străbătu valea cea mare dintre Mackenzie şi Yukon, iar primăvara şio
petrecu vânând printre colţii de stâncă de la apus ai Munţilor Stâncoşi. Apoi,
după ce gheaţa de pe râul Porcupine crăpă, îşi dură o luntre şi vâsli în josul
apei, spre locul unde râul se întâlnea cu Yukonul, hătdeparte, chiar sub
Cercul Arctic. Acolo se afla vechiul fort al Companiei Hudson Bay şi erau mulţi
indieni, multă hrană şi o nemaiîntâlnită agitaţie. Era în vara anului 1898, şi
mii de căutători de aur o luau în susul Yukonului, spre Dawson şi Clondike. Se
aflau încă la sute de mile de ţinta lor, deşi mulţi dintre ei erau pe drum de un
an de zile, iar drumul cel mai scurt pe care îl parcursese oricare dintre aceştia,
spre a ajunge tocmai acolo, era de cinci mii de mile, în vreme ce alţii veneau de
la celălalt capăt al lumii.
Aci se opri Castor Cenuşiu. Îi ajunsese la urechi zvonul goanei după aur
şi venise şi el cu câteva baloturi cu blănuri, mănuşi şi mocasini cusuţi cu fir de
maţe. Nu sar fi aventurat el cale atât de lungă, dacă nu sar fi aşteptat la un
câştig mare. Dar ceea ce nădăjduise el era nimic pe lângă cele ce izbutise să
realizeze. Nici în visul lui cel mai nebunesc nu sperase un câştig mai mare de
sută la sută; câştigă însă mie la sută. Şi ca un adevărat indian, se instală să
vândă cu grijă şi fără grabă, chiar dacă ar fi fost nevoie să stea toată vara şi
restul iernii pentru a scăpa de marfă.
La FortYukon văzu Colţ Alb primii oameni albi.
Era foarte bănuitor faţă de ei. Nu se putea şti ce spaime tainice aveau în
puterea lor, ce suferinţe nebănuite puteau pricinui ei. Era curios săi
urmărească, temânduse să nu fie simţit de ei. În primele ceasuri se mulţumi
să dea târcoale pe furiş şi săi urmărească cu privirea, de la o depărtare sigură.
Apoi văzu că nu se întâmpla nici un rău câinilor care le dădeau târcoale şi se
apropie.
La rândui devenise şi el obiectul unei mari curiozităţi din partea lor.
Înfăţişarea lui de lup le atrăgea pe dată privirile, arătânduşil unul altuia.
Lucrul acesta îl puse în gardă pe Colţ Alb şi, când încercară să se apropie de el,
le arătă colţii şi se dădu înapoi. Niciunul din ei nu izbuti să pună mâna pe el, şi
era bine că se întâmpla aşa.
Colţ Alb află curând că foarte puţini din aceşti zei – nu mai mulţi de o
duzină, – trăiau aici. La fiecare două sau trei zile, un vapor, o altă manifestare
uriaşă a puterii, venea la ţărm, oprinduse câteva ceasuri. Oamenii albi
coborau de pe vapoare şi plecau cu ele din nou. Numărul acestor oameni părea
nesfârşit. Cam în prima zi văzuse mai mulţi decât toţi indienii pe care îi fusese
dat săi vadă în viaţa lui; şi pe măsură ce zilele treceau, ei continuau să vină în
susul apei, să se oprească şi so pornească iar în sus, până ce se pierdeau în
depărtare.
Dar dacă zeii albi erau atotputernici, câinii lor nu prea făceau parale.
Acest lucru Colţ Alb îl descoperi curând, amestecânduse printre cei care
coborau pe mal cu stăpânii lor. Aveau forme şi mărimi felurite. Unii aveau
picioare scurte – prea scurte; alţii aveau picioare lungi – prea lungi; aveau păr
în loc de blană şi unii dintre ei chiar foarte puţin. Şi nu era unul care să ştie să
se bată.
Ca duşman al rasei sale, lui Colţ Alb îi stătea în fire să se bată cu ei, ceea
ce şi făcu, şi curând după aceea simţi un puternic dispreţ faţă de ei. Erau blegi
şi neputincioşi, făceau larmă multă şi se zbăteau încolo şi încoace, încercând
cu stângăcie să realizeze prin forţă pură ceea ce el izbutea prin îndemânare şi
viclenie. Se năpusteau lătrând la el, iar el sărea în lături. Nuşi dădeau seama
unde dispărea; şi în aceeaşi clipă, el îi lovea în grumaz, dândui peste cap şi
muşcândui de gâtlej.
Uneori, lovitura izbutea şi câinele cădea în noroi, în timp ce haita de câini
indieni, care aştepta, tăbăra pe el, sfâşiindul în bucăţi. Colţ Alb era înţelept.
Învăţase de mult că zeii se supărau când le erau ucişi câinii. Oamenii albi nu
erau o excepţie. Aşa că după ce răpunea pe vreunul din câinii lor, sfâşiindui
gâtlejul, se mulţumea să se dea deoparte şi să lase haita să vină şi săi
desăvârşească opera. Atunci se năpusteau oamenii albi, vărsânduşi toată
mânia pe haită, în timp ce Colţ Alb rămânea teafăr. Se oprea la o mică
depărtare şi privea, în timp ce pietre, bâte, securi şi tot felul de arme se
abăteau peste tovarăşii lui. Colţ Alb era foarte înţelept.
Dar şi tovarăşilor lui le veni mintea la cap, în felul lor, şi o dată cu ei,
Colţ Alb deveni şi el mai înţelept. Înţeleseră că numai în timp ce se ancora
vaporul la ţărm puteau petrece. După ce primii doi sau trei câini străini erau
trântiţi şi răpuşi, oamenii albi îşi înghesuiau animalele înapoi pe bord,
răzbunânduse cu furie pe ticăloşi. Unul din oamenii albi, văzânduşi câinele,
un prepelicar, sfârtecat în bucăţi sub ochii lui, scoase un revolver, trase repede
de şase ori, şi şase câini din haită zăceau morţi sau pe moarte – o altă
manifestare a puterii, care se întipărise în mintea lui Colţ Alb.
Dar toate acestea îi făceau plăcere. Nuşi iubea seminţia şi era destul de
îndemânatic să scape nevătămat. La început, uciderea câinilor oamenilor albi
era o plăcere. După un timp, deveni o ocupaţie. Navea nimic de făcut. Castor
Cenuşiu era prins cu negustoria lui şi voia să se îmbogăţească, aşa încât Colţ
Alb umbla haimana dea lungul debarcaderului, însoţit de haita de câini
indieni, care îşi făcuse o faimă înfricoşătoare şi aştepta sosirea vapoarelor.
Îndată ce veneau, se porneau pe petrecere. După câteva minute, când oamenii
albi îşi reveneau din surpriză, haita era împrăştiată. Petrecerea se curma până
la sosirea vaporului următor.
Nu se putea spune că din această haită făcea parte şi Colţ Alb. Nicicând
nu se amesteca cu ea, sta deoparte, întotdeauna singur şi chiar temut de ea. E
drept că lucra cu haita. El începea cearta cu câinele străin, în timp ce haita
aştepta. Şi după cel dobora pe străin, ceilalţi veneau să termine treaba. Dar e
tot atât de adevărat că atunci el se retrăgea, lăsând pe cei din haită să încaseze
pedeapsa din partea zeilor jigniţi.
Nu trebuia să se străduiască prea mult ca să provoace gâlceavă. Tot ce
avea de făcut atunci când câinii străini coborau pe mal, era să se arate. Cum îl
vedeau, se repezeau la el. O făceau din instinct. El era wildul – necunoscut,
cumplit, veşnic ameninţător, făptura care dădea târcoale în beznă, în jurul
focurilor lumii primitive, când ei, ghemuiţi lângă foc, îşi adaptau din nou
instinctele, învăţând să se teamă de wildul din care veniseră şi de care se
depărtaseră şil trădaseră. Generaţie după generaţie, dea lungul tuturor
generaţiilor, această teamă de wild se imprimase în firea lor. De secole, wildul
însemna teroare şi nimicire. Şi în tot acest timp, stăpânii lor le îngăduiseră să
ucidă făpturile wildului. Făcând asta, ei se apărau atât pe sine, cât şi pe zeii a
căror tovărăşie o împărtăşeau.
Şi astfel, proaspăt poposiţi din sudul molatic, aceşti câini, coborând pe
pasarelă şi apoi pe malul Yukonului, cum îl zăreau, simţeau imboldul irezistibil
de a se năpusti asupra lui ca săl nimicească. Chiar de erau câini crescuţi la
oraş, ei simţeau totuşi frica instinctivă de wild. Nu vedeau numai cu ochii lor,
în lumina limpede a zilei, făptura aceea care aducea a lup şi care stătea
dinaintea lor. O vedeau cu ochii strămoşilor, şi din amintirea moştenită de la ei
îl cunoşteau pe Colţ Alb drept lup şi vechea ură se redeştepta în ei.
Toate acestea îi făceau viaţa plăcută lui Colţ Alb. Dacă, văzândul, se
simţeau îndemnaţi să sară la el aceşti câini străini, cu atât mai bine pentru el
şi cu atât mai rău pentru ei. Îl priveau ca pe o pradă care li se cuvenea, şi tot ca
pe o pradă care i se cuvenea îi primea el.
Nu în zadar văzuse el pentru prima oară lumina zilei întro vizuină
singuratică şi dăduse primele lui bătălii cu ptarmiganul, nevăstuica şi râsul. Şi
nu în zadar copilăria îi fusese amărâtă de persecuţia lui LipLip şi a întregii
haite de căţei. Ar fi putut să fie altfel, şi atunci ar fi fost şi el altfel. De nar fi
existat LipLip, şiar fi putut petrece vremea printre căţei atunci când era pui şi
sar fi dezvoltat aducând mai mult a câine şi arătând mai multă bunăvoinţă
faţă de câini. Dacă Castor Cenuşiu iar fi arătat afecţiune şi dragoste, acestea
ar fi găsit ecou în adâncurile firii lui Colţ Alb, scoţând la lumină tot felul de
însuşiri minunate. Dar lucrurile nu sau petrecut aşa. Lutul lui Colţ Alb a fost
plămădit altfel; făcândul să fie aşa cum era, ursuz şi singuratic, lipsit de
sentimentul dragostei şi crud – un duşman al seminţiei sale.
