Alexandru Mitru
Spre ţărmurile Eladei
Amurgul s-a lăsat pe nesimţite.
Abia de se mai cern pe masă
Stropi roşiatici de lumină.
In călimara de argint,
Pana-mi, din aripă de vultur,
Pare-o corabie pe care
O ţine ancora la ţărm...
Mai stă încă la ţărm,
Da-n noaptea asta
Voi da semnalul de plecare.
Şi trîmbiţele vor suna.
Corabia, plină de vise
Şi de legende, Şi poeţi,
O să pornească iar
Pe marea învolburată
A fanteziei.
Priviţi!
Pe punte s-a urcat
Homer cel orb şi înţelept.
„Binevenit să fii, bâtrîne,
Prinţ al aezilor elini!
Slăvită-ţi fie lira sfîntă
Şi glasul tău tremurător
Care-a rostit atîtea versuri.
Iţi mulţumim că ne-nsoţeşti!"
Ci iată, mai cătaţi! Pe punte
Au poposit şi alţi poeţi.
In fruntea lor e Hesiode,
Cel tînăr şi cu păr bălai,
Cîntîndu-şi lin „Teogonia",
Ovidiu, cel cu grai duios.
Vom fi-n tovărăşie bună...
în noaptea asta vom pleca
Şi o să colindăm, dragi prieteni,
Ţărm după ţărm, toată Elada.
suna din lire, bate-ncetinel
legănate, asculta
unde, odinioară locuiau...
toţi pe punte,
Să pornim!...
Zeiţa Gheea
Se povesteşte, in legendă, că lumea noastră cea de astazi: pămîntul - plin de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare - soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd repezi,au fost întotdeauna astfel.
Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără hotare, fără formă, însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru larg şi darnic. Iară pămîntul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea.
Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintîi bărbat, Uranus. Şi el, Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele. Ce mult îşi iubea Gheea soţul!... Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui.
Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atîta timp cît era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlanţidă albăstruie, plină de aştri lucitori.
O dezmierda cu ploi şi vîntâiri, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cît o să fie lumea.
Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar.
La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani.
Primul născut a fost Oceanul (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un briu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani.S-au născut mai apoi ciclopii: trei fraţi, cu cîte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pămînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare..
După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori: hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe cîte-o sută de braţe lungi şi monstruoase.
Peste un timp, frumoasa Gheea avea să nască şi alţi prunci—unii cu forme ingrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători.
Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpîn ceresc, de către unul din feciori.
Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frămînta să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture, degrab primejdia care-l pandea.
Arunca în temniţă copiii si nu avea incredere în nimeni, nici măcar în soţia sa.
Şi-a adunat atunci seara pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a zvîrlit într-un întunecosul Tartar.
Căzut din cer o nicovală pe pămînt, îi trebuiau cam şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o 1 de pe pămînt în mult prea mohorîtul Tartar. Acolo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de- aramă şi-un rîu cumplit de foc şi smoală.
Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpînul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă.
Mai înainte de vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus - şi îndurase făra o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă i-era destul. Se mîniase-n sinea ei. Cum? Ea-i năştea atîţia prunci şi n-avea parte de nici unul? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă? Nu. Asta nu putea zeiţa să- ngăduie la nesfîrşit. Şi-a rugat mai întâi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze iar copiii din Tartarul întunecat.
- Indură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemîngîiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul! Nu merită osînda asta nişte copii nevinovaţi. Iţi stau chezaşă pentru dînşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv...
Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpînirea lui. Nu se înduioşa deloc, cînd îşi vedea soţia plîngînd. Şi s-a răstit către zeiţă:
- Vezi-ţi de rosturile tale... Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc... Era teribil cînd striga şi cînd se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plînsul în piept şi şi-a plecat, tăcută, fruntea.
- Mă voi supune!... i-a răspuns.
Insă, în gîndu-i, tot atunci s-a hotărît să-l pedepsească pe soţu său ne-ndurător. Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sînul ei un diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, cînd Uranus se odihnea, pînă în Tartarul adînc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pînă la fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit:
- Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fiestăpînitor în locul lui? Cronos primeşte lupta cu Uranus.
Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl - deşi îi pedepsise greu? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă.
Toţi au tăcut afara de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncase-n Tartar, deşi era nevinovat.
Dorea de mult să se răzbune, să pună mîna pe putere, şi iată cel mai bun prilej. S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit.
Fără să stea prea mult pe gînduri, a luat în mînă secera şi, ascunzîndu-i, plin de grijă, tăişul ei scînteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stînci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice; dar el nu putea fi zărit.
A stat acolo pînă noaptea, pîndind cu dinţii încleştaţi, aşteptînd clipa potrivită cînd va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus.
Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbînda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osîndit la chinuri înfricoşătoare.
Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cîrmuitorul de pîn-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.
Deodată l-a zărit că vine... Zeul Uranus, din înalt, se coborâse pe pămînt, ducînd cu sine noaptea neagră, cătând-o pe soţia lui.
Din ascunziş a sărit Cronos cu secera în mîna dreaptă. Pînă să ia aminte zeul că e pîndit de fiul său, titanul l-a lovit în pîntec.
Uranus a căzut în tină. Rănit în pîntec, plin de sânge, se zvârcolea De jos strigînd:
- Cronos, îţi doresc să ai parte, cândva, şi tu de-aceeaşi soartă pe care o am astăzi eu! Da! Te blestem, fecior nevrednic! Siesta si de zeu... Blestemul meu se va-mplini oricît ai fi tu. Dar el auzea nimic. El biruise. Era beat de bucurie şi lasă se deschidă, larg, porţile de diamant. Şi fratii, s-au grămădit iute la porţi şi au ieşit afară.Ati scăpat! le-a rostit dînsul, cu trufie. Acuma noi îţi multumim, a spus Ocean. Dar tu eşti fratele cel mic, şi nu Tu ajungi cîrmuitor peste ceilalţi. De drept, stăpînul aş fi eu, mai mare şi-nţelept. De mine doar ascultă toţi... Cronos atunci l-a înfruntat: în lupta grea care s-a dat, nimeni nu s-a grăbit să-mi vie cît de puţin într-ajutor. Şi- acum, Ocean, tu vrei puterea? Nu este drept, şi nu ţi-o dau...
Ocean se cam întunecase. Părea că o să-nceapă zarva. Dar Cronos l-a înduplecat pe fratele său mai în vârstă, spunîndu-i c-o să-l facă sfetnic. Şi-n sfîrşit, după multă vorbă, s-au înţeles să-l recunoască pe Cronos drept cîrmuitor. Ceilalţi titani şi titanide urmau să-i fie sfetnici lui.
Aşa a luat Cronos puterea este pămînt şi peste cer. Visul pe care şi-l făcuse titanul cel ambiţios, în timpul cît şezuse-nchis în veşnic mohorâtul Tartar, acuma, iată, şi-l trăia. N-avea de cine să se teamă, căci fraţii şi surorile ţineau cu el, îl ajutau. Putea să cîrmuiască-n voie... Să facă tot ce-i va plăcea.
Şi, mulţumit, a hotărît să-şi ia în primul rînd soţie.
Şi-a ales-o pe mândra Reea, cea mai frumoasă titanidă. Şi a făcut o nuntă mare... O nuntă cum nu se văzuse pină atunci în univers. La nuntă au venit titanii şi titanidele în păr... Au râs şi au benchetuit. Se bucurau că sânt stăpâni. Dar nu ştiau că-n vremea asta zeiţa Nix, adică noaptea ântunecată, misterioasă, ce se ivise tot din haos, se hotărîse să-l răzbune pe zeul izgonit din cer.
Ea îl văzuse pe Uranus lovit, însângerat de Cronos, pornind către o insulă ca să-şi găsească adăpost. Şi asta n-o putea uita prietena lui Uranus, noaptea. Mai mult, Uranus o rugase să îl răzbune in vreun fel, să-i pedepsească pe titani. Noaptea vroia să-i împlinească această rugăminte-a sa.
Şi-n timp ce Cronos sta la nuntă, benchetuind nepăsător, zeiţa Nix năştea din beznă nişte odrasle monstruoase. Odrasle ce aveau să poarte nenorocire pe pământ. Astfel ea aducea în lume pe Hipnos - somnul plin de vise şi de fantasme-ntunecate; Eris - discordia cea cruntă; Nemesis - aspra răzbunare; Apate - care-avea putinţa să amăgească şi să-nşele pe zei şi oameni deopotrivă; pe Ker - adică nimicirea şi pe Tanatos - zeul morţii.
- Aş vrea să văd, zeule Cronos, strigase cu glas tare Nix, cum îţi va fi domnia ta, ce-ai dobîndit-o mişeleşte de la Uranus, înstelatul... O, să te văd, tirane Cronos, care te veseleşti atît la nunta ta cu mândra Reea!
Astfel se începea domnia zeului Cronos cel şiret, sub blestemele lui Uranus şi uneltirile zeiţei, care-şi acoperea tot trupul sub un văl lung, întunecat.
LEGENDELE OLIMPULUI
ZeiiSpre ţărmurile Eladei
Amurgul s-a lăsat pe nesimţite.
Abia de se mai cern pe masă
Stropi roşiatici de lumină.
In călimara de argint,
Pana-mi, din aripă de vultur,
Pare-o corabie pe care
O ţine ancora la ţărm...
Mai stă încă la ţărm,
Da-n noaptea asta
Voi da semnalul de plecare.
Şi trîmbiţele vor suna.
Corabia, plină de vise
Şi de legende, Şi poeţi,
O să pornească iar
Pe marea învolburată
A fanteziei.
Priviţi!
Pe punte s-a urcat
Homer cel orb şi înţelept.
„Binevenit să fii, bâtrîne,
Prinţ al aezilor elini!
Slăvită-ţi fie lira sfîntă
Şi glasul tău tremurător
Care-a rostit atîtea versuri.
Iţi mulţumim că ne-nsoţeşti!"
Ci iată, mai cătaţi! Pe punte
Au poposit şi alţi poeţi.
In fruntea lor e Hesiode,
Cel tînăr şi cu păr bălai,
Cîntîndu-şi lin „Teogonia",
Ovidiu, cel cu grai duios.
Vom fi-n tovărăşie bună...
în noaptea asta vom pleca
Şi o să colindăm, dragi prieteni,
Ţărm după ţărm, toată Elada.
suna din lire, bate-ncetinel
legănate, asculta
unde, odinioară locuiau...
toţi pe punte,
Să pornim!...
Zeiţa Gheea
Se povesteşte, in legendă, că lumea noastră cea de astazi: pămîntul - plin de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare - soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd repezi,au fost întotdeauna astfel.
Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără hotare, fără formă, însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru larg şi darnic. Iară pămîntul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea.
Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintîi bărbat, Uranus. Şi el, Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele. Ce mult îşi iubea Gheea soţul!... Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui.
Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atîta timp cît era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlanţidă albăstruie, plină de aştri lucitori.
O dezmierda cu ploi şi vîntâiri, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cît o să fie lumea.
Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar.
La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani.
Primul născut a fost Oceanul (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un briu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani.S-au născut mai apoi ciclopii: trei fraţi, cu cîte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pămînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare..
După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori: hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe cîte-o sută de braţe lungi şi monstruoase.
Peste un timp, frumoasa Gheea avea să nască şi alţi prunci—unii cu forme ingrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători.
Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpîn ceresc, de către unul din feciori.
Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frămînta să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture, degrab primejdia care-l pandea.
Arunca în temniţă copiii si nu avea incredere în nimeni, nici măcar în soţia sa.
Şi-a adunat atunci seara pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a zvîrlit într-un întunecosul Tartar.
Căzut din cer o nicovală pe pămînt, îi trebuiau cam şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o 1 de pe pămînt în mult prea mohorîtul Tartar. Acolo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de- aramă şi-un rîu cumplit de foc şi smoală.
Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpînul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă.
Mai înainte de vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus - şi îndurase făra o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă i-era destul. Se mîniase-n sinea ei. Cum? Ea-i năştea atîţia prunci şi n-avea parte de nici unul? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă? Nu. Asta nu putea zeiţa să- ngăduie la nesfîrşit. Şi-a rugat mai întâi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze iar copiii din Tartarul întunecat.
- Indură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemîngîiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul! Nu merită osînda asta nişte copii nevinovaţi. Iţi stau chezaşă pentru dînşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv...
Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpînirea lui. Nu se înduioşa deloc, cînd îşi vedea soţia plîngînd. Şi s-a răstit către zeiţă:
- Vezi-ţi de rosturile tale... Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc... Era teribil cînd striga şi cînd se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plînsul în piept şi şi-a plecat, tăcută, fruntea.
- Mă voi supune!... i-a răspuns.
Insă, în gîndu-i, tot atunci s-a hotărît să-l pedepsească pe soţu său ne-ndurător. Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sînul ei un diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, cînd Uranus se odihnea, pînă în Tartarul adînc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pînă la fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit:
- Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fiestăpînitor în locul lui? Cronos primeşte lupta cu Uranus.
Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl - deşi îi pedepsise greu? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă.
Toţi au tăcut afara de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncase-n Tartar, deşi era nevinovat.
Dorea de mult să se răzbune, să pună mîna pe putere, şi iată cel mai bun prilej. S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit.
Fără să stea prea mult pe gînduri, a luat în mînă secera şi, ascunzîndu-i, plin de grijă, tăişul ei scînteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stînci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice; dar el nu putea fi zărit.
A stat acolo pînă noaptea, pîndind cu dinţii încleştaţi, aşteptînd clipa potrivită cînd va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus.
Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbînda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osîndit la chinuri înfricoşătoare.
Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cîrmuitorul de pîn-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.
Deodată l-a zărit că vine... Zeul Uranus, din înalt, se coborâse pe pămînt, ducînd cu sine noaptea neagră, cătând-o pe soţia lui.
Din ascunziş a sărit Cronos cu secera în mîna dreaptă. Pînă să ia aminte zeul că e pîndit de fiul său, titanul l-a lovit în pîntec.
Uranus a căzut în tină. Rănit în pîntec, plin de sânge, se zvârcolea De jos strigînd:
- Cronos, îţi doresc să ai parte, cândva, şi tu de-aceeaşi soartă pe care o am astăzi eu! Da! Te blestem, fecior nevrednic! Siesta si de zeu... Blestemul meu se va-mplini oricît ai fi tu. Dar el auzea nimic. El biruise. Era beat de bucurie şi lasă se deschidă, larg, porţile de diamant. Şi fratii, s-au grămădit iute la porţi şi au ieşit afară.Ati scăpat! le-a rostit dînsul, cu trufie. Acuma noi îţi multumim, a spus Ocean. Dar tu eşti fratele cel mic, şi nu Tu ajungi cîrmuitor peste ceilalţi. De drept, stăpînul aş fi eu, mai mare şi-nţelept. De mine doar ascultă toţi... Cronos atunci l-a înfruntat: în lupta grea care s-a dat, nimeni nu s-a grăbit să-mi vie cît de puţin într-ajutor. Şi- acum, Ocean, tu vrei puterea? Nu este drept, şi nu ţi-o dau...
Ocean se cam întunecase. Părea că o să-nceapă zarva. Dar Cronos l-a înduplecat pe fratele său mai în vârstă, spunîndu-i c-o să-l facă sfetnic. Şi-n sfîrşit, după multă vorbă, s-au înţeles să-l recunoască pe Cronos drept cîrmuitor. Ceilalţi titani şi titanide urmau să-i fie sfetnici lui.
Aşa a luat Cronos puterea este pămînt şi peste cer. Visul pe care şi-l făcuse titanul cel ambiţios, în timpul cît şezuse-nchis în veşnic mohorâtul Tartar, acuma, iată, şi-l trăia. N-avea de cine să se teamă, căci fraţii şi surorile ţineau cu el, îl ajutau. Putea să cîrmuiască-n voie... Să facă tot ce-i va plăcea.
Şi, mulţumit, a hotărît să-şi ia în primul rînd soţie.
Şi-a ales-o pe mândra Reea, cea mai frumoasă titanidă. Şi a făcut o nuntă mare... O nuntă cum nu se văzuse pină atunci în univers. La nuntă au venit titanii şi titanidele în păr... Au râs şi au benchetuit. Se bucurau că sânt stăpâni. Dar nu ştiau că-n vremea asta zeiţa Nix, adică noaptea ântunecată, misterioasă, ce se ivise tot din haos, se hotărîse să-l răzbune pe zeul izgonit din cer.
Ea îl văzuse pe Uranus lovit, însângerat de Cronos, pornind către o insulă ca să-şi găsească adăpost. Şi asta n-o putea uita prietena lui Uranus, noaptea. Mai mult, Uranus o rugase să îl răzbune in vreun fel, să-i pedepsească pe titani. Noaptea vroia să-i împlinească această rugăminte-a sa.
Şi-n timp ce Cronos sta la nuntă, benchetuind nepăsător, zeiţa Nix năştea din beznă nişte odrasle monstruoase. Odrasle ce aveau să poarte nenorocire pe pământ. Astfel ea aducea în lume pe Hipnos - somnul plin de vise şi de fantasme-ntunecate; Eris - discordia cea cruntă; Nemesis - aspra răzbunare; Apate - care-avea putinţa să amăgească şi să-nşele pe zei şi oameni deopotrivă; pe Ker - adică nimicirea şi pe Tanatos - zeul morţii.
- Aş vrea să văd, zeule Cronos, strigase cu glas tare Nix, cum îţi va fi domnia ta, ce-ai dobîndit-o mişeleşte de la Uranus, înstelatul... O, să te văd, tirane Cronos, care te veseleşti atît la nunta ta cu mândra Reea!
Astfel se începea domnia zeului Cronos cel şiret, sub blestemele lui Uranus şi uneltirile zeiţei, care-şi acoperea tot trupul sub un văl lung, întunecat.
