Lecturi pentru elevii mei

MINUNEA

- R.J. PALACIO -

R.J. Palacio este graficiană. A conceput designul mai multor coperte ale unor cărţi scrise de alţii până când a scris propria carte. Locuieşte în New York împreună că soţul său, cei doi copii şi un câine negru pe nume Bear.

Minunea este primul roman scris de R.J. Palacio. Momentul care a impulsionat-o să se apuce de scris, după o amânare prelungită, a fost întâlnirea întâmplătoare cu un copil extraordinar în faţa unui chioşc de îngheţată.

Nu numai că Minunea se află în topul vânzărilor de carte pentru copii, dar a generat în SUA o campanie naţională prin care se promovează bunătatea şi empatia.

Pentru Russell, Caleb şi Joseph

Au venit doctori din oraşe îndepărtate numai ca să mă vadă. S-au oprit lângă patul meu

şi nu le-a venit să creadă.

Au spus că sunt, poate,

o minune a creaţiei.

Altfel, ei nu puteau oferi

nicio explicaţie.

(Versuri din melodia Wonder interpretată de Natalie Merchant)

Partea întâi

AUGUST

Ursitoarele au zâmbit, iar destinul a râs lângă leagănul meu (Natalie Merchant)

Un copil obişnuit

Ştiu, nu sunt un băiat obişnuit de zece ani. Adică, sigur, fac lucruri obişnuite. Mănânc îngheţată. Merg cu bicicleta. Mă joc cu mingea. Am jocuri electronice. Lucrurile astea mă fac obişnuit, presupun. Şi mă simt normal, pe dinăuntru. Dar copiii obişnuiţi nu-i fac pe alţi copii obişnuiţi s-o ia la fugă ţipând pe terenul de joacă. Iar la copiii obişnuiţi nu se holbează lumea oriunde se duc.

Dacă aş găsi o lampă fermecată şi mi-aş putea pune o dorinţă, aş vrea să am un chip normal, pe care să nu-l remarce nimeni. Aş vrea să pot merge pe stradă fără să mă observe lumea şi fără să întoarcă privirea. Aşa că iată ce cred: nu sunt un copil obişnuit pentru simplul motiv că nimeni nu mă consideră aşa.

Dar eu m-am obişnuit deja cu înfăţişarea mea. Ştiu să mă prefac că nu văd ce mutre fac ceilalţi. Mama, tata, Via şi cu mine ne pricepem cu toţii la treaba asta. De fapt, nu-i întru totul adevărat. Via nu se pricepe prea bine. Se supără rău atunci când oamenii fac vreo grosolănie. De exemplu, pe terenul de joacă nişte copii au scos nişte sunete. Nu ştiu exact ce fel de sunete, pentru că eu nu le-am auzit. Dar Via le-a auzit şi a început să strige la copii. Aşa e ea. Eu nu sunt la fel.

Via nu mă consideră nici ea obişnuit. Spune că da, dar dacă aş fi obişnuit, n-ar simţi atâta nevoie să mă protejeze. Nici mama şi tata nu mă consideră obişnuit. Ei mă consideră extraordinar. Cred că eu sunt singurul om din lume care îşi dă seama cât sunt de obişnuit.

Mă numesc August, să ştiţi. Nu vă voi descrie cum arăt.

Indiferent ce grozăvie v-aţi imagina, probabil că este mai rău.

De ce nu am mers la şcoală

Săptămâna viitoare voi începe clasa a cincea. Până acum n-am mai fost niciodată la o şcoală adevărată, aşa că sunt mort de frică. Lumea crede că nu m-am dus la şcoală din cauza înfăţişării mele, dar nu-i ăsta motivul. Nu m-am dus din cauza operaţiilor. De când m-am născut, am fost operat de douăzeci şi şapte de ori. Cele mai grele operaţii s-au petrecut înainte să împlinesc patru ani, aşa că nu mi le aduc aminte. Dar de atunci am mai făcut câte două sau trei operaţii în fiecare an, unele mai mari, altele mai mărunte. Sunt mic pentru vârsta mea şi mai sufăr şi de alte mistere medicale cărora doctorii nu le-au dat de capăt, aşa că am fost bolnav mult şi des. În consecinţă, părinţii mei au hotărât că este mai bine să nu merg la şcoală. Dar acum sunt mult mai puternic. Ultima operaţie am suferit-o acum opt luni şi probabil că în următorii doi ani nu va mai trebui să îndur niciuna.

Mama mi-a fost învăţătoare acasă. Înainte lucra ca ilustrator de cărţi pentru copii. Desena zâne şi sirene superbe. Dar desenele pentru băieţi nu erau la fel de grozave. A încercat o dată să mi-l deseneze pe Darth Vader1, însă la sfârşit arăta ca un robot ciudat, în formă de ciupercă. N-am mai văzut-o pe mama desenând nimic de multă vreme. Cred că e mult prea ocupată să aibă grijă de mine şi de Via.

Nu pot spune că mi-am dorit mereu să merg la şcoală, pentru că n-ar fi chiar adevărul-adevărat. Voiam să merg la şcoală cu condiţia să fiu la fel ca toţi ceilalţi copii care merg la şcoală. Să am mulţi prieteni, să-mi petrec vremea cu ei după ore şi alte lucruri dintr-astea.

Am şi eu câţiva prieteni foarte buni. Cel mai bun prieten al meu este Christopher, urmat de Zachary şi de Alex. Ne cunoaştem de când eram în faşă. Pentru că mă ştiu dintotdeauna, s-au obişnuit cu mine. Când eram mici, ne

1 Darth Vader este personajul principal din filmul Războiul stelelor.

întâlneam mereu să ne jucăm, dar pe urmă Christopher s-a mutat la Bridgeport, în Connecticut. Asta înseamnă mai mult de o oră de mers cu maşina de unde locuiesc eu, în North River Heights, un cartier situat în locul cel mai înalt din Manhattan. Iar Zachary şi cu Alex au început să se ducă la şcoală. Nostim este că, deşi Christopher e cel care s-a mutat departe, pe el îl văd în continuare mai des decât îi văd pe Zachary şi pe Alex. Ei au acum prieteni noi. Dar dacă ne întâlnim întâmplător pe stradă, sunt în continuare de treabă cu mine şi mă salută întotdeauna.

Mai am şi alţi prieteni, dar nu atât de buni cum au fost Christopher, Zack şi Alex. De exemplu, când eram mici, Zack şi Alex mă invitau întotdeauna la ziua lor, dar Eamonn şi Gabe nu au făcut-o niciodată. Emma m-a invitat o dată, însă pe ea n-am mai văzut-o de multă vreme. Şi, desigur, mă duc de fiecare dată la ziua lui Christopher. Dar poate că dau eu prea multă importanţă petrecerilor aniversare.

Cum am venit pe lume

Îmi place când mama îmi spune povestea asta, pentru că mă face să râd. Nu e amuzantă aşa cum ar fi o glumă, dar când o spune mama, Via şi cu mine ne prăpădim de râs.

Când eram în burta mamei, nu bănuia nimeni că voi arăta aşa cum arăt. Mama o născuse pe Via cu patru ani înainte şi totul fusese simplu „ca o plimbare prin parc” (este expresia mamei). Nu avea niciun motiv să facă investigaţii medicale speciale. Cu vreo două luni înainte să mă nasc, doctorii şi-au dat seama că era ceva în neregulă cu faţa mea, dar nu s-au gândit că va fi foarte grav. Le-au spus mamei şi tatei că am gură de lup şi încă alte câteva chestii. Le-au numit „anomalii minore”.

În noaptea în care m-am născut, în salon erau două asistente. Una era foarte drăguţă şi amabilă. Cealaltă, spune mama, nu părea drăguţă şi nu era amabilă deloc. Avea braţe enorme şi (aici vine partea amuzantă) trăgea mereu pârţuri. Îi aducea mamei gheaţă, trăgea un pârţ. Îi lua mamei tensiunea, iar trăgea un pârţ. Mamei nu-i venea să creadă, mai ales că asistenta nu-şi cerea scuze niciodată. Doctorul curant al mamei nu era de serviciu în noaptea aceea, aşa că se ocupa de ea un doctor tânăr şi cam ţâfnos pe care tata l-a poreclit Doogie, după un vechi serial de televiziune (totuşi nu-l numeau aşa în faţă). Dar mama spune că, deşi toată lumea din salon era cam morocănoasă, tata a făcut-o să râdă toată noaptea.

Când am ieşit din burta mamei, în salon s-a făcut linişte. Mama nici n-a apucat să mă vadă, pentru că asistenta drăguţă m-a înşfăcat imediat şi m-a scos din cameră. Tata a dat fuga repede după ea şi a răsturnat camera video, care s-a spart într-un milion de bucăţi. Atunci, mama s-a supărat rău şi a încercat să se dea jos din pat ca să vadă ce se petrece, dar asistenta băşinoasă a tras-o cu braţele ei mari înapoi în pat. Practic s-au luptat de-a dreptul, pentru că mama era isterică, iar asistenta băşinoasă ţipa la ea să se liniştească şi

pe urmă au început amândouă să strige după doctor. Dar, ia ghiciţi – doctorul leşinase! Zăcea pe podea. Când l-a văzut, asistenta băşinoasă a început să-l împingă cu piciorul şi să urle la el: „Ce fel de doctor eşti tu? Ce fel de doctor eşti tu? Trezeşte-te! Trezeşte-te!”. Pe urmă, dintr-odată, a tras cel mai mare, cel mai zgomotos şi cel mai puturos pârţ din istoria pârţurilor. Mama crede că, de fapt, pârţul a reuşit, în cele din urmă, să-l trezească pe doctor. Când povesteşte, mama interpretează fiecare moment – inclusiv zgomotele de pârţuri

– iar povestea este foarte, foarte amuzantă!

Mama spune că asistenta băşinoasă s-a dovedit a fi o femeie foarte de treabă. A stat lângă mama tot timpul. Nu a plecat de lângă ea nici după ce tata s-a întors şi doctorii le-au explicat cât eram de bolnav. Mama îşi aduce aminte exact ce i-a şoptit asistenta la ureche atunci când doctorul i-a spus că probabil nu voi trăi până dimineaţă: „Toţi cei născuţi din Dumnezeu biruie lumea”. Iar a doua zi, după ce eu reuşisem să supravieţuiesc, asistenta a stat cu mama şi a ţinut-o de mână atunci când m-au adus să mă vadă pentru prima oară.

Mama zice că până atunci îi spuseseră totul despre mine. Era pregătită să mă vadă. Şi mai zice că atunci când s-a uitat pentru prima dată la faţa mea terciuită, nu a văzut decât ce ochi frumoşi aveam.

Trebuie să ştiţi că mama e frumoasă. Iar tata este arătos.

Via e şi ea drăguţă. Asta în caz că vă întrebaţi.

Acasă la Christopher

Am fost tare supărat acum trei ani, când s-a mutat Christopher. Aveam amândoi şapte ani. Ne jucam ore în şir cu personajele din Războiul stelelor şi ne duelam cu săbiile-laser. Mi-e dor de jocurile alea.

Astă-primăvară ne-am dus în vizită acasă la Christopher, în Bridgeport. Eram amândoi în bucătărie, căutam ceva de ronţăit şi am auzit-o pe mama vorbind cu Lisa, mama lui Christopher, că la toamnă voi merge la şcoală. Nu mai pomenise nimeni de şcoală până atunci.

— Despre ce vorbeşti? am zis.

Mama a părut surprinsă, ca şi cum eu n-ar fi trebuit să aud.

— Ar fi bine să-i spui la ce te-ai gândit, Isabel, a zis tata. Era în cealaltă parte a încăperii şi stătea de vorbă cu tatăl

lui Christopher.

— Mai bine vorbim mai târziu, a zis mama.

— Nu, vreau să ştiu despre ce vorbeai acum, am răspuns eu.

— Nu crezi că eşti pregătit să mergi la şcoală, Auggie? a zis mama.

— Nu, am spus.

— Nici eu nu cred, a zis tata.

— Atunci, am închis subiectul, am zis eu ridicând din umeri, şi m-am aşezat în braţe la mama ca un copilaş.

— Cred că ar trebui să înveţi mai mult decât te pot învăţa eu, a zis mama. Haide, Auggie, ştii cât de puţin mă pricep la fracţii!

— La ce şcoală? am întrebat.

Deja îmi venea să plâng.

— La Şcoala Beecher. E chiar lângă noi.

— Ce şcoală grozavă, Auggie! a zis Lisa, bătându-mă uşurel cu palma peste genunchi.

— De ce să nu merg la şcoala Viei? am întrebat.

— Este prea mare, a răspuns mama. Nu cred că ţi s-ar potrivi.

— Nu vreau să merg, am zis.

Trebuie să recunosc că vocea mi-a sunat cam copilăreşte.

— Nu trebuie să faci nimic din ce nu vrei, a zis tata, venind şi ridicându-mă din braţele mamei.

M-a luat şi m-a aşezat în braţele lui, de cealaltă parte a canapelei.

— Nu te vom forţa să faci nimic din ce nu vrei.

— Dar ar fi bine pentru el, Nate, a zis mama.

— Nu şi dacă nu vrea, i-a răspuns tata, uitându-se la mine. Nu şi dacă nu se simte pregătit.

Am văzut-o pe mama privind-o pe Lisa, care s-a întins spre ea şi a strâns-o de mână.

— Veţi găsi voi o soluţie, i-a spus mamei. Întotdeauna aţi găsit.

— Hai să vorbim altă dată despre asta, a zis mama.

Îmi dădeam seama că ea şi tata urmau să se certe. Voiam să câştige tata, deşi o parte din mine ştia că mama avea dreptate. Şi adevărul este că nu se pricepea deloc la fracţii.

Cu maşina

Drumul până acasă a fost lung. Am adormit pe bancheta din spate, la fel ca de obicei, cu capul în poala Viei, pe post de pernă, şi cu un prosop înfăşurat în jurul centurii ei de siguranţă, ca să nu-mi curgă saliva peste tot. Via a adormit şi ea. Mama şi tata vorbeau liniştiţi despre lucruri de oameni mari care nu mă interesau.

Nu ştiu cât de mult am dormit, dar când m-am trezit se vedea prin parbriz luna plină. Era o noapte violet şi mergeam pe o autostradă plină de maşini. Apoi i-am auzit pe mama şi pe tata vorbind despre mine.

— Nu putem continua să-l tot protejăm, i-a şoptit mama tatei, care conducea. Nu ne putem preface că mâine se va trezi şi va fi altfel, pentru că asta e realitatea, Nate, şi trebuie să-l ajutăm să înveţe să-i facă faţă. Nu putem continua să evităm situaţiile care…

— Aşa că-l trimitem la şcoală ca pe un miel la abator… a răspuns tata furios, dar nu şi-a terminat fraza, pentru că a văzut în oglindă că mă uitam la ei.

— Ce înseamnă ca un miel dus la abator? am întrebat eu somnoros.

— Culcă-te la loc, Auggie, a zis tata blând.

— Toată lumea se va holba la mine la şcoală, am zis, izbucnind în plâns.

— Scumpul meu, a zis mama. S-a întors în scaun şi m-a luat de mână. Ştii că dacă nu vrei, nu trebuie să te duci. Dar am vorbit cu directorul despre tine şi vrea foarte mult să te cunoască.

— Ce i-ai spus despre mine?

— Cât de amuzant eşti, cât de bun şi de deştept. A rămas surprins când i-am spus că ai citit Călăreţul Dragonilor2 la numai şase ani. A zis: „Trebuie să-l cunosc neapărat pe băiatul ăsta!”

2 Carte pentru copii scrisă de Cornelia Funke. 17

- MINUNEA -

— I-ai mai spus şi altceva? am zis.

Mama mi-a zâmbit. Parcă mă îmbrăţişa cu zâmbetul ei.

— I-am povestit despre operaţiile tale şi despre cât eşti de curajos.

— Aşadar ştie cum arăt? am întrebat.

— I-am dus nişte fotografii de vara trecută, din Montauk, a zis tata. I-am arătat fotografii cu toată familia. Şi fotografia aceea minunată cu tine în barcă, ţinând calcanul.

— Ai fost şi tu la şcoală?

Trebuie să recunosc, mă simţeam cam dezamăgit că participase şi el la discuţie.

— Am vorbit amândoi cu directorul, a zis tata. E un om foarte de treabă.

— O să-ţi placă, a adăugat mama.

Am simţit brusc că erau amândoi în aceeaşi tabără.

— Când v-aţi întâlnit cu el? am întrebat.

— Ne-a prezentat şcoala acum un an, a zis mama.

— Acum un an? am zis. Adică vă gândiţi la asta de un an întreg şi mie nu mi-aţi spus nimic?

— Nici măcar nu ştiam dacă vei fi admis, Auggie, mi-a răspuns mama. Este o şcoală unde se intră foarte greu. Înscrierea acolo înseamnă un proces complicat. Nu mi s-a părut necesar să-ţi spun şi să te pregăteşti, iar apoi să se dovedească că nu era nevoie.

— Dar ai dreptate, Auggie. Ar fi trebuit să-ţi spunem de luna trecută, când am aflat că ai fost admis, a zis tata.

— Ne-am dat seama prea târziu, bănuiesc, a oftat mama.

— Doamna aceea care a venit cândva la noi acasă avea legătură cu asta? am întrebat. Cea care mi-a dat un test?

— Da, a zis mama, părând vinovată. Da, avea legătură.

— Mi-ai spus că a fost vorba despre un test de inteligenţă, am zis.

— Ştiu, dar a fost o minciună nevinovată, mi-a răspuns ea. Era un test de care aveai nevoie ca să fii admis la şcoală. Te-ai descurcat foarte bine, dacă vrei să ştii.

— Deci m-ai minţit, am zis.

— A fost o minciună nevinovată… Dar te-am minţit, aşa este. Iartă-mă, a zis mama, încercând să-mi zâmbească.

Eu nu i-am răspuns la zâmbet, aşa că s-a întors şi a rămas uitându-se înainte.

— Ce înseamnă ca un miel dus la abator? am întrebat. Mama a oftat şi i-a aruncat tatei o „privire”.

— N-ar fi trebuit să spun asta, a zis tata, uitându-se la mine în oglinda retrovizoare. Nu este adevărat. Mama şi cu mine te iubim enorm şi vrem să te protejăm cât de mult putem. Numai că uneori vrem s-o facem în feluri diferite.

— Nu vreau să merg la şcoală, am zis, încrucişând braţele la piept.

— Ţi-ar prinde bine, Auggie, a zis mama.

— Poate că mă duc la anul, am răspuns, uitându-mă pe fereastră.

— Anul ăsta ar fi mai bine, Auggie, a zis mama. Ştii de ce? Pentru că ai merge în clasa a cincea, iar ăsta este primul an de gimnaziu pentru toţi copiii. Nu vei fi doar tu copilul nou-venit.

— Dar voi fi singurul copil care arată cum arăt eu, am zis.

— Nu încerc să spun că n-o să-ţi fie greu, o ştii şi tu, a răspuns mama. Dar va fi bine pentru tine, Auggie. Îţi vei face o mulţime de prieteni. Vei învăţa lucruri pe care nu le-ai putea învăţa niciodată de la mine.

S-a întors din nou în scaun şi m-a privit.

— Când am vizitat şcoala, ştii ce am văzut în laboratorul de ştiinţe? Un puişor care tocmai ieşea din ou. Era atât de drăguţ! Auggie, într-un fel mi-a adus aminte de tine când erai bebeluş… Avea ochii tăi mari şi căprui…

De obicei, îmi face plăcere să-i aud vorbind despre mine la vârsta aceea. Uneori îmi vine să mă fac ghem şi să-i las să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute peste tot. Mi-e dor să fiu mic şi să nu ştiu atâtea. Dar acum nu eram în dispoziţia potrivită.

— Nu vreau să merg, am zis.

— Ce-ai zice să te întâlneşti cu domnul Tushman, înainte să iei o hotărâre? a întrebat mama.

— Cu domnul Tushman?

— El este directorul, a zis mama.

— Adică domnul Poponeţ3?

— Ai dreptate, a zis tata, zâmbind şi privindu-mă în oglinda retrovizoare. Îţi vine să crezi că există un astfel de nume, Auggie? Cine şi-ar dori să-l cheme domnul Poponeţ?

Am zâmbit, chiar dacă nu voiam ca ei să vadă că zâmbesc. Tata era singurul om din lume care mă putea face să râd indiferent cât de tare aş fi vrut să nu râd.

— Auggie, ar trebui să mergi la şcoală numai ca să-i auzi numele în difuzoare! a zis tata încântat. Îţi dai seama cât ar fi de amuzant? „Alo! Alo! Îl căutăm pe domnul Poponeţ!”

Tata vorbea stâlcit, cu vocea unei femei bătrâne.

— „Bună ziua, domnule Poponeţ! V-am văzut alergând în dosul şcolii. Maşina dumneavoastră iar nu merge cu spatele? Bine măcar că puteţi sta în fundul clasei.”

Am început să râd. Nu pentru că mi s-ar fi părut foarte nostim, dar nu-mi mai venea să rămân furios.

— Se poate şi mai rău, să ştii, a continuat tata cu vocea lui normală. Mama şi cu mine am avut la facultate o profesoară pe care o chema domnişoara Tur4.

Mama râdea deja şi ea.

— Serios? am întrebat.

— Da, Roberta Tur, a răspuns mama, ridicând mâna ca şi cum ar fi jurat. Bobbie Tur.

— Avea nişte bucuţe uriaşe, a zis tata.

— Nate! a zis mama.

— Ce vrei? Mă refer la obrăjori.

— Mi-a venit o idee! a strigat tata. Hai să le stabilim o întâlnire, fără să se cunoască! Vă daţi seama? „Domnişoară

3 Joc de cuvinte bazat pe faptul că în limba engleză tush are sensul familiar de „fund”.

4 În original, miss Butt. Butt înseamnă, în limba engleză, fund (sau tur).

Tur, faceţi cunoştinţă cu domnul Poponeţ. Domnule Poponeţ, dânsa este domnişoara Tur.” S-ar putea căsători şi ar avea o mulţime de copii pe care să-i cheme Funduleţ. Sau Turuleţ…

— Sărmanul domn Tushman, a răspuns mama, clătinând din cap. Auggie nici nu l-a cunoscut încă, Nate!

— Cine este domnul Tushman? a întrebat Via, ameţită de somn.

Abia se trezise.

— Directorul de la noua mea şcoală, am răspuns eu.

Întâlnirea cu domnul Tushman

Aş fi avut şi mai mari emoţii faţă de întâlnirea cu domnul Tushman dacă aş fi ştiut că urma să mă întâlnesc şi cu nişte copii de la noua şcoală. Dar n-am ştiut nimic, aşa că eram destul de voios. Mă gândeam într-una la toate glumele pe care le făcuse tata despre numele domnului Tushman. M-am dus cu mama la Şcoala Beecher cu câteva săptămâni înainte de începerea cursurilor. Domnul Tushman ne aştepta la intrare şi când l-am văzut, am început din nou să chicotesc. Cu toate acestea, nu arăta deloc aşa cum îmi închipuisem. Cred că mă aşteptam să aibă un fund uriaş, dar nu era deloc aşa. Arăta cât se poate de normal. Era înalt şi slab. Era bătrân, dar nu foarte bătrân. Părea de treabă. Mai întâi a dat mâna cu mama.

— Bună ziua, domnule Tushman, mă bucur să ne revedem, a zis mama. Vi-l prezint pe August, băiatul meu.

Domnul Tushman m-a privit drept în faţă, a zâmbit şi a dat din cap. Mi-a întins mâna.

— Bună, August, a zis el, absolut normal. Îmi face plăcere să te cunosc.

— Bună, am mormăit eu, lăsându-mi mâna în mâna lui şi privind în jos, spre picioare.

Purta adidaşi roşii.

— Să ştii, a zis el, lăsându-se pe vine în faţa mea ca să nu mă mai uit la adidaşii lui şi să fiu nevoit să-l privesc în faţă, să ştii că mama şi tatăl tău mi-au spus totul despre tine.

— Adică ce v-au spus? l-am întrebat.

— Poftim?

— Dragule, vorbeşte mai tare! a zis mama.

— Ce v-au spus? am întrebat din nou, încercând să nu mai mormăi. Recunosc, am prostul obicei să vorbesc cam încet.

— Că îţi place să citeşti, a zis domnul Tushman, şi că eşti un mare artist.

Avea ochi albaştri şi gene albe.

— Şi că te pasionează ştiinţa, aşa este?

— Îhî, am zis eu, încuviinţând din cap.

— Avem câteva cursuri opţionale de ştiinţe la Beecher, a zis el. Poate că o să te înscrii la unul dintre ele.

— Îhî, am zis eu, deşi habar n-aveam ce înseamnă un curs opţional.

— Eşti gata să vizităm şcoala?

— Adică, chiar acum? am întrebat.

— Ai crezut că ne vom uita la filme? a zis el, ridicându-se în picioare.

— Nu mi-ai spus că vom vizita şcoala, i-am zis mamei pe un ton acuzator.

— Auggie… a început ea.

— Totul va fi bine, August, a zis domnul Tushman,

întinzându-mi mâna. Îţi promit.

Cred că voia să-l iau de mână, dar eu am luat-o de mână pe mama. A zâmbit şi a pornit spre intrare.

Mama m-a strâns uşor de mână, dar n-am putut să-mi dau seama dacă asta însemna „te iubesc” sau „iartă-mă”. Probabil era puţin din amândouă.

Singura şcoală în care mai fusesem era şcoala Viei, atunci când mă duceam s-o văd pe Via la serbarea de primăvară. Această şcoală arăta cu totul altfel. Era mai mică. Mirosea a spital.

Doamna Garcia cea de treabă

L-am urmat pe domnul Tushman de-a lungul câtorva culoare. Nu era prea multă lume prin jur. Iar lumea care era nu părea să mă bage în seamă. Poate că nici nu mă vedeau. Încercam să mă ascund, în mers, după mama. Ştiu că sună copilăreşte din partea mea, dar atunci nu mă simţeam prea curajos.

Am ajuns în cele din urmă într-o încăpere mică pe uşa căreia scria BIROUL DIRECTORULUI. Înăuntru era un birou în spatele căruia stătea o doamnă care părea de treabă.

— Dânsa este doamna Garcia, a zis domnul Tushman, iar doamna i-a zâmbit mamei, şi-a scos ochelarii şi s-a ridicat de pe scaun.

Mama i-a strâns mâna.

— Isabel Pullman, mă bucur să vă cunosc, a zis ea.

— Iar el este August, a zis domnul Tushman.

Mama s-a tras puţin într-o parte, ca să pot păşi înainte. Apoi s-a întâmplat un lucru pe care l-am mai văzut şi înainte de un milion de ori. M-am uitat la doamna Garcia şi i-am văzut ochii ferindu-se o secundă. S-a întâmplat atât de rapid, încât n-ar fi observat nimeni, mai ales că restul feţei nici nu i s-a clintit. Zâmbea, şi avea un zâmbet foarte strălucitor.

— Sunt foarte încântată să te cunosc, August, a zis ea, întinzându-mi mâna să i-o strâng.

— Bună, am zis încet, întinzându-i şi eu mâna, dar nu am vrut s-o privesc în faţă. Am continuat să mă uit la ochelarii ei, care atârnau de un lănţişor prins în jurul gâtului.

— Ce strânsoare fermă! a zis doamna Garcia.

Avea o mână foarte caldă.

— Băiatul strânge mâna zdravăn, a confirmat şi domnul Tushman, şi toată lumea a râs pe deasupra capului meu.

— Poţi să-mi spui doamna G., a zis doamna Garcia.

Cred că vorbea cu mine, dar eu mă uitam acum la lucrurile de pe biroul ei.

- R.J. PALACIO -

— Aşa îmi spun toţi: „Doamnă G, mi-am uitat cifrul de la dulap”, „Doamnă G, mâine întârzii”, „Doamnă G, vreau să-mi schimb cursul opţional”.

— De fapt, doamna G. conduce şcoala, a zis domnul Tushman, şi oamenii mari au râs iarăşi cu toţii.

— Sunt aici în fiecare dimineaţă de la şapte şi jumătate, a continuat doamna Garcia, privindu-mă în continuare, în timp ce eu mă uitam la sandalele ei maro cu floricele mov la catarame. Aşa că, dacă ai nevoie de ceva, August, mie trebuie să-mi ceri. Şi poţi să-mi ceri tot ce vrei.

— Bine, am murmurat.

— Ce copilaş drăgălaş, a zis mama, arătând spre o fotografie de pe biroul doamnei Garcia. Este al dumneavoastră?

— Doamne, nu! a zis doamna Garcia, zâmbind cu toată gura acum, foarte altfel decât zâmbetul strălucitor dinainte. M-aţi făcut fericită! E nepotul meu.

— Ce drăguţ este! a zis mama, clătinând din cap. Cât e de mare?

— În fotografia asta cred că avea cinci luni. Dar acum a crescut. Are aproape opt ani!

— Oho! a zis mama, dând în continuare din cap şi zâmbind. E absolut minunat!

— Mulţumesc! a zis doamna Garcia, încuviinţând ca şi cum ar mai fi avut ceva de spus despre nepotul ei.

Dar pe urmă zâmbetul ei s-a mai micşorat puţin.

— Vom avea cu toţii foarte multă grijă de August, i-a spus mamei, şi am văzut că a strâns-o uşor de mână.

M-am uitat la faţa mamei şi mi-am dat seama că era la fel de emoţionată ca mine. Cred că mi-a plăcut doamna Garcia, mai ales când nu zâmbea atât de strălucitor.

Jack Will, Julian şi Charlotte

L-am urmat pe domnul Tushman într-o mică încăpere din faţa biroului doamnei Garcia. A vorbit tot timpul, cât a închis uşa şi s-a aşezat în spatele biroului său mare, dar nu am prea dat atenţie la ce spunea. Mă uitam la toate lucrurile de pe birou. Obiecte foarte interesante, precum un glob pământesc care plutea în aer şi un cub Rubik din oglinzi mici. Mi-a plăcut mult biroul lui. Mi-a plăcut că avea pe pereţi mici desene şi picturi făcute de elevi, toate înrămate ca şi cum ar fi fost preţioase.

Mama s-a aşezat pe un scaun din faţa biroului domnului Tushman. Deşi mai era un scaun alături, m-am hotărât să rămân în picioare lângă ea.

— De ce dumneavoastră aveţi propria cameră, iar doamna

G. nu are? am întrebat eu.

— Adică de ce am un birou? a zis domnul Tushman.

— Aţi spus că ea conduce şcoala, am răspuns.

— Ei, am glumit. Doamna G. este secretara mea.

— Directorul gimnaziului este domnul Tushman, mi-a explicat mama.

— Şi vi se spune domnul T? am întrebat eu, iar asta l-a făcut să zâmbească.

— Ştii cine este domnul T.? a zis el. „Îmi pare rău de tine, ai s-o păţeşti!”5 a continuat domnul Tushman cu vocea dură şi schimbată, ca şi cum ar fi imitat pe cineva.

Habar n-aveam despre ce vorbea.

— În orice caz, nimeni nu-mi spune domnul T., a zis domnul Tushman, clătinând din cap. Deşi bănuiesc că mi se spune într-o mulţime de feluri pe care nu le ştiu. Nu-i uşor de trăit cu un nume ca al meu, să recunoaştem. Cred că înţelegi ce vreau să spun.

5 Imitaţie a cântăreţului american de rap T-Bone, căruia i se mai spune şi „Domnul T.”.

- R.J. PALACIO -

Aici, recunosc, am râs de-a dreptul, pentru că înţelegeam exact ce voia să spună.

— Mama şi tata au avut o profesoară pe care o chema domnişoara Tur, am zis.

— Auggie! a zis mama, dar domnul Tushman a râs.

— Asta-i rău de tot, a zis domnul Tushman, clătinând din cap. Poate că eu n-ar trebui să mă plâng. Bun, August, să-ţi spun ce m-am gândit să facem azi…

— Acela este un dovleac? am întrebat, arătând cu degetul spre un tablou înrămat din spatele domnului Tushman.

— Auggie, nu-i frumos să întrerupi, a zis mama.

— Îţi place? a zis domnul Tushman, întorcându-se şi uitându-se la tablou. Şi mie îmi place. Am crezut şi eu că este un dovleac, până când elevul care mi l-a dat mi-a explicat că, de fapt, nu-i un dovleac. Este… ţine-te bine… un portret al meu! August, te întreb şi pe tine: crezi că semăn chiar atât de tare cu un dovleac?

— Nu! am răspuns eu, deşi credeam că da.

Ceva din felul în care i se umflau obrajii atunci când zâmbea îl făcea să semene cu un felinar din dovleac. Imediat ce m-am gândit la asta, mi-am dat seama cât era de caraghios: dovleac, bucuţele obrajilor, domnul Poponeţ. Şi am început să râd un pic. Am clătinat din cap şi mi-am acoperit gura cu mâna.

Domnul Tushman a zâmbit de parcă mi-ar fi citit gândurile.

Am vrut să spun altceva, dar dintr-odată am auzit voci pe culoarul de lângă birou. Nu exagerez deloc când spun că inima a început să-mi bată de parcă aş fi alergat în cea mai lungă cursă din lume. Râsul s-a scurs din mine imediat.

Când eram mic, nu-mi păsa dacă mă întâlneam cu alţi copii, pentru că erau şi ei mici. Ceea ce e frumos la copiii mici e că nu încearcă să-ţi spună vorbe ca să te rănească intenţionat, chiar dacă uneori îţi spun vorbe care te rănesc. Ei nu ştiu, de fapt, ce spun. Dar copiii mari ştiu întotdeauna ce spun. Iar asta, pentru mine, nu e amuzant deloc. Anul

trecut mi-am lăsat părul lung dintr-un motiv foarte clar: pentru că îmi place cum îmi acoperă bretonul ochii. Mă ajută să mă apăr de lucrurile pe care nu vreau să le văd.

Doamna Garcia a bătut la uşă şi a băgat capul înăuntru.

— Au venit, domnule Tushman, a zis ea.

— Cine a venit? am întrebat.

— Mulţumesc, i-a spus domnul Tushman doamnei Garcia. August, m-am gândit că ar fi o idee bună să cunoşti câţiva dintre elevii cu care vei fi în aceeaşi clasă anul acesta. O să faceţi un tur al şcolii, să vezi şi tu cum stau lucrurile, ca să zic aşa.

— Nu vreau să cunosc pe nimeni, i-am spus mamei.

Dar m-am trezit dintr-odată cu domnul Tushman în faţa mea. Mi-a pus mâinile pe umeri, s-a aplecat şi mi-a şoptit la ureche:

— Totul va fi bine, August. Sunt copii buni, te asigur.

— N-o să păţeşti nimic, Auggie, mi-a şoptit şi mama cu toată convingerea.

Înainte ca ea să poată spune altceva, domnul Tushman a deschis uşa biroului.

— Intraţi, copii, a zis el.

Au intrat doi băieţi şi o fată. Niciunul dintre ei nu s-au uitat la mine sau la mama. Au rămas în uşă şi l-au privit fix pe domnul Tushman, ca şi cum vieţile lor ar fi depins de el.

— Vă mulţumesc foarte mult că aţi venit, copii, mai ales că şcoala începe abia peste o lună, a zis domnul Tushman. Aţi avut o vacantă frumoasă?

Au dat cu toţii din cap aprobator, dar n-a spus niciunul nimic.

— Grozav, a zis domnul Tushman. Copii, vreau să faceţi cunoştinţă cu August, care va veni de anul acesta la noi la şcoală. August, aceşti copii sunt elevi la Şcoala Beecher încă de la grădiniţă. Până acum au învăţat în clădirea şcolii primare, dar ştiu totul despre programul gimnaziului. Întrucât veţi fi în aceeaşi clasă, m-am gândit că ar fi frumos

- R.J. PALACIO -

să vă cunoaşteţi puţin înainte să înceapă şcoala. Bun. Copii, el este August. August, el este Jack Will.

Jack Will s-a uitat la mine şi mi-a întins mâna. Când i-am strâns-o, a schiţat un zâmbet, a spus „Salut” şi s-a uitat imediat în jos.

— El este Julian, a zis domnul Tushman.

— Salut, a zis Julian, şi a făcut exact la fel ca Jack Will. Mi-a strâns mâna, s-a străduit să zâmbească şi s-a uitat

imediat în jos.

— Iar ea este Charlotte, a zis domnul Tushman.

Charlotte avea cel mai blond păr pe care l-am văzut vreodată. Nu mi-a întins mâna, dar a fluturat-o repede şi mi-

a zâmbit.

— Bună, August. Mă bucur să te cunosc, a zis ea.

— Bună, am răspuns, uitându-mă în jos.

Charlotte purta o pereche de sandale Crocs de culoare verde aprins.

Domnul Tushman şi-a apropiat palmele ca şi cum ar fi urmat să aplaude.

— M-am gândit, dragii mei, a zis el, să-i arătaţi şcoala lui August. Ce-ar fi să începeţi de la etajul trei? Acolo va fi clasa voastră, în sala 301. Doamnă G., este…

— Da, sala 301! a strigat doamna Garcia din cealaltă cameră.

— Sala 301, a încuviinţat din cap domnul Tushman. Pe urmă îi puteţi arăta lui August laboratoarele de ştiinţe şi sala calculatoarelor. După aceea coborâţi la etajul doi, în bibliotecă şi la sala de spectacole. Nu uitaţi să-i arătaţi şi cantina.

— N-ar trebui să mergem şi în sala de muzică? a întrebat

Julian.

— Ba da, bună idee, a zis domnul Tushman. August, cânţi la vreun instrument?

— Nu, am zis.

- MINUNEA -

Nu era chiar subiectul meu preferat, ţinând cont de faptul că nu am urechi. Adică am, dar nu arată ca nişte urechi normale.

— S-ar putea să-ţi placă oricum să vezi sala de muzică, a zis domnul Tushman. Avem o gamă variată de instrumente de percuţie.

— August, mereu ţi-ai dorit să înveţi să cânţi la tobe, a zis mama, încercând să mă facă să mă uit la ea.

Dar eu aveam ochii acoperiţi de breton şi mă uitam la o bucată veche de gumă de mestecat lipită sub biroul domnului Tushman.

— Grozav! Ce-ar fi să porniţi? a zis domnul Tushman. Şi să vă întoarceţi…

Domnul Tushman s-a uitat la mama.

— Să vă întoarceţi peste o jumătate de oră, bine?

Cred că mama a încuviinţat din cap.

— Ţie îţi convine aşa, August? m-a întrebat domnul

Tushman.

Eu n-am răspuns.

— Îţi convine, August? a repetat mama.

De data asta m-am uitat la ea. Voiam să vadă cât eram de furios. Dar i-am zărit faţa şi am încuviinţat, pur şi simplu. Părea mult mai speriată decât mine.

Ceilalţi copii au pornit spre uşă, aşa că i-am urmat.

— Ne vedem curând, a zis mama, cu vocea mai ascuţită decât de obicei.

Nu i-am răspuns.

Turul şcolii

Jack Will, Julian, Charlotte şi cu mine am ajuns într-un hol mare, unde era o scară lată. Am urcat la etajul trei fără să rostească nimeni nicio vorbă.

Ajunşi în capătul scărilor, am pornit pe un culoar plin cu uşi. Julian a deschis-o pe cea pe care scria 301.

— Aceasta este clasa noastră, a zis el, stând în uşa deschisă pe jumătate. O avem la dirigenţie pe doamna Petosa. Se spune că e de treabă, mai ales ca dirigintă. Dar că e foarte severă ca profesoară de matematică.

— Nu-i adevărat, a zis Charlotte. Sora mea a avut-o profesoară anul trecut şi a spus că este foarte drăguţă.

— Eu n-am auzit la fel, a răspuns Julian, dar nu contează. A închis uşa şi a pornit mai departe pe culoar.

— Aici este laboratorul de ştiinţe, a zis la următoarea uşă. La fel ca mai înainte, a rămas în picioare în faţa uşii

deschise pe jumătate şi a început să vorbească. Nu s-a uitat niciodată la mine în tot acest timp, ceea ce era în regulă, pentru că nici eu nu mă uitam la el.

— Nu ştim cu cine vom face cursul de ştiinţe până când nu începe şcoala. Dar toţi l-am vrea pe domnul Haller. L-am avut şi în şcoala primară. Venea la ore şi cânta la o tubă uriaşă.

— Era un corn bariton, a zis Charlotte.

— Ba era o tubă, a răspuns Julian, închizând uşa.

— Frate, lasă-l să intre şi să se uite în jur, a zis Jack Will, trecând pe lângă Julian şi deschizând uşa larg.

— Intră, dacă vrei, a zis Julian.

A fost prima dată când s-a uitat la mine.

Am ridicat din umeri şi am intrat. Julian s-a ferit repede din calea mea, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l ating când trec pe lângă el.

— Nu-i mare lucru de văzut, a zis Julian, venind după mine.

A început să-mi arate obiectele din încăpere.

- MINUNEA -

— Acela este incubatorul. Chestia aia neagră este tabla. Astea sunt băncile. Astea sunt scaunele. Acelea sunt lămpile Bunsen. Asta e o planşă ştiinţifică scârboasă. Asta e cretă. Ăsta e burete.

— Sunt sigură că ştie ce-i acela un burete, a zis Charlotte, cu un ton asemănător cu al Viei.

— De unde să ştiu dacă ştie? a întrebat Julian. Domnul Tushman a spus că n-a mai fost la şcoală niciodată.

— Ştii ce este un burete, nu-i aşa? m-a întrebat Charlotte. Recunosc că mă simţeam atât de emoţionat, încât nu

ştiam ce să spun sau ce să fac altceva decât să mă uit în podea.

— Ştii să vorbeşti? m-a întrebat Jack Will.

— Da, am încuviinţat.

Încă nu mă uitasem direct la niciunul dintre ei.

— Şi ştii ce este un burete, nu? a întrebat din nou Jack

Will.

— Sigur, am mormăit.

— Ţi-am spus că nu-i nimic de văzut aici, a zis Julian, ridicând din umeri.

— Am o întrebare… am zis, încercând să-mi controlez vocea să nu tremure. Ce înseamnă clasă şi dirigenţie? Este o materie?

— Nu, clasa este grupul din care faci parte, mi-a explicat

Charlotte, fără să ia în seamă zâmbetul superior al lui Julian. Vii la şcoală în fiecare dimineaţă în acelaşi loc şi ai o dirigintă care face prezenţa şi care se ocupă de tine. Într-un fel, dirigenţia e o materie principală, doar că nu înveţi ceva anume. Adică înveţi ceva, dar ceva care…

— Cred că a înţeles, Charlotte, a zis Jack Will.

— Ai înţeles? m-a întrebat Charlotte.

— Da, am încuviinţat eu.

— Bine, atunci hai să plecăm de aici, a zis Jack Will, luând-o la picior.

— Aşteaptă, Jack. Trebuie să-i răspundem la toate întrebările, a zis Charlotte.

Jack Will s-a întors, dând ochii peste cap.

— Mai ai şi alte întrebări? a zis el.

— Nu cred, i-am răspuns. Ba da. Te cheamă Jack sau

Jack Will?

— Prenumele meu este Jack. Will este numele de familie.

— Domnul Tushman te-a prezentat Jack Will, aşa că am crezut…

— Ha! Ai crezut că îl cheamă Jackwill6! a râs Julian.

— Da, unii îmi spun amândouă numele, a zis Jack, ridicând din umeri. Nu ştiu de ce. Acum putem pleca?

— Hai să continuăm cu sala de spectacole, a zis Charlotte, conducându-ne pe toţi afară din laboratorul de ştiinţe. Este foarte interesantă. O să-ţi placă, August.

6 Joc de cuvinte pornind de la asemănarea numelui Jack Will cu goodwill, care înseamnă bunăvoinţă, generozitate. Jack Will face trimitere la un posibil „Jack Binevoitorul”.

Sala de spectacole

În timp ce ne îndreptam spre etajul al doilea, Charlotte nu s-a oprit nicio clipă din vorbit. Mi-a povestit Oliver7, piesa pe care o montaseră cu un an în urmă. Ea îl jucase pe Oliver, chiar dacă era fată. În timp ce spunea asta, a deschis larg o uşă dublă care dădea într-un amfiteatru uriaş. La celălalt capăt al sălii era o scenă.

Charlotte a început să zburde spre scenă. Julian a alergat după ea, dar s-a oprit la mijlocul intervalului dintre scaune.

— Haide! a zis el, făcându-mi semn să-l urmez. M-am conformat.

— Au fost sute de oameni în public în seara aceea, a zis

Charlotte, iar mie mi-a luat câteva secunde ca să-mi dau seama că vorbea tot despre Oliver. Am fost teribil de emoţionată. Aveam atâtea replici şi o mulţime de cântece de interpretat! A fost foarte, foarte, foarte greu!

Deşi vorbea cu mine, nu se uita la mine prea mult.

— În seara premierei, părinţii mei au stat în spatele amfiteatrului, acolo unde este Jack acum. Dar când luminile sunt stinse, nu se vede atât de departe. Aşa că întrebam: „Unde sunt părinţii mei? Unde sunt părinţii mei?” Iar domnul Resnick, profesorul de teatru şi de desen, mi-a spus: „Charlotte, nu te mai purta ca o vedetă răsfăţată!” I-am dat dreptate. Pe urmă mi-am zărit părinţii şi totul a fost cât se poate de bine. N-am uitat nici măcar o replică.

În timp ce Charlotte vorbea, am observat că Julian mă studia cu coada ochiului. Oamenii fac asta deseori în prezenţa mea. Ei cred că eu nu bag de seamă cum se uită la mine, dar eu îi ghicesc după cum înclină capul. M-am întors să văd unde s-a dus Jack. Rămăsese în spatele amfiteatrului, ca şi cum s-ar fi plictisit.

— Punem în scenă o piesă în fiecare an, a zis Charlotte.

7 Piesă de teatru (uneori muzicală) adaptată după romanul Oliver Twist de Charles Dickens.

— Nu cred că el o să vrea să joace în vreuna, Charlotte, a zis sarcastic Julian.

— Poţi să participi la o piesă şi fără să apari pe scenă, i-a răspuns Charlotte, uitându-se la mine. Poţi face luminile. Poţi picta decorul.

— Sigur, magie curată! a zis Julian, pocnind din degete.

— Dar nu-i nevoie să optezi pentru cursul de teatru, dacă nu vrei, a zis Charlotte, ridicând din umeri. Există şi cursuri de dans, există cor sau orchestră. Există şi cursuri despre cum să devii lider.

— Numai tâmpiţii învaţă cum să devină lideri, a întrerupt-o Julian.

— Julian, eşti absolut insuportabil, a zis Charlotte, iar el a început să râdă.

— Eu voi alege cursul opţional de ştiinţe, am spus.

— Grozav! a zis Charlotte.

Julian m-a privit fix.

— Cursul de ştiinţe este, pe cât probabil, cel mai greu dintre cursurile opţionale, a zis el. Nu te supăra, dar dacă n-ai mai fost niciodată la scoală, de ce te crezi suficient de deştept ca să alegi cursul de ştiinţe? Ai mai studiat înainte ştiinţa? Vorbesc despre ştiinţa adevărată, nu despre trusele de jucărie pentru experienţe.

— Da, am zis eu.

— Julian, August a învăţat acasă, a zis Charlotte.

— S-au dus profesorii la el acasă? a întrebat Julian, părând nedumerit.

— Nu, l-a învăţat mama lui, a răspuns Charlotte.

— Este profesoară? a zis Julian.

— Mama ta e profesoară? m-a întrebat Charlotte.

— Nu, am răspuns.

— Aşadar, nu e o profesoară adevărată! a zis Julian, ca şi cum ar fi dovedit ce era de dovedit. Asta vreau să spun. Cum te poate învăţa ştiinţele cineva care nu este cu adevărat profesor?

— Sunt sigură că o să te descurci bine, a spus Charlotte, uitându-se la mine.

— Hai să mergem la bibliotecă, a strigat Jack, cu o voce foarte plictisită.

— De ce ai părul atât de lung? m-a întrebat Julian.

Părea că se supărase. N-am ştiut ce să-i răspund, aşa că am ridicat din umeri.

— Pot să te întreb ceva? a zis el.

Am ridicat din nou din umeri. Nu tocmai mă întrebase ceva?

— Care-i treaba cu faţa ta? Ai fost prins într-un incendiu sau ce?

— Julian, te porţi necuviincios! a zis Charlotte.

— Nu mă port necuviincios, a zis Julian. Am pus doar o întrebare. Domnul Tushman a zis că putem pune întrebări, dacă vrem.

— Dar nu întrebări grosolane, a zis Charlotte. De altminteri, aşa s-a născut. Ne-a spus domnul Tushman. Dar tu n-ai fost atent.

— Ba am fost atent! a zis Julian. Dar m-am gândit că poate a fost prins şi într-un incendiu.

— Doamne, Julian! a zis Jack. Taci din gură!

— Ba tu să taci din gură! a strigat Julian.

— Haide, August, a zis Jack. Hai să mergem la bibliotecă. M-am luat după Jack şi am ieşit din amfiteatru. Mi-a ţinut

uşa dublă deschisă până am trecut de ea şi m-a privit direct în faţă, parcă provocându-mă să fac la fel. L-am privit şi am zâmbit. Nu ştiu, dar uneori senzaţia că îmi vine să plâng se poate transforma în dorinţa de a izbucni în râs. Probabil că sentimentul acela l-am avut şi atunci, pentru că am zâmbit ca şi cum urma să încep să chicotesc. Problema este că, din cauza feţei mele, oamenii care nu mă cunosc foarte bine nu-şi dau seama întotdeauna că zâmbesc. Colţurile gurii mele nu se ridică în sus, ca la restul lumii. Gura mea doar se întinde de-a latul feţei. Dar Jack Will şi-a dat seama cumva că i-am zâmbit. Şi mi-a zâmbit şi el.

— Julian e un nesuferit, mi-a şoptit el înainte ca Julian şi Charlotte să ajungă lângă noi. Dar, frate, trebuie să zici şi tu ceva.

A spus toate astea foarte serios, ca şi cum dorea să mă ajute. Am încuviinţat, în timp ce Julian şi Charlotte ne-au ajuns din urmă. Am rămas tăcuţi o clipă, clătinând toţi din cap şi uitându-ne în podea. Pe urmă l-am privit direct pe Julian.

— Apropo, se spune doar „probabil”, am zis.

— Despre ce vorbeşti?

— Ai spus mai devreme „pe cât probabil”.

— N-am spus aşa ceva!

— Ba da! mi-a dat dreptate Charlotte. Ai spus: „Cursul de ştiinţe este, pe cât probabil, cel mai greu dintre cursurile opţionale.” Te-am auzit bine.

— N-am spus în niciun caz aşa ceva, a insistat Julian.

— Nu contează, a zis Jack. Las-o baltă!

— Da, las-o baltă, a întărit Charlotte, coborând scările în urma lui Jack, către următorul etaj.

M-am luat după ei, dar Julian mi-a tăiat calea, făcându-mă să mă împiedic.

— Vai, te rog să mă ierţi, a zis Julian.

Dar mi-am dat seama din felul în care s-a uitat la mine că nu-i părea rău deloc.

Înţelegerea

Când ne-am întors în birou, mama şi domnul Tushman stăteau de vorbă. Doamna Garcia a fost prima care ne-a văzut venind şi a afişat imediat zâmbetul ei strălucitor.

— Ei, August, ce părere ai? Ţi-a plăcut ce ai văzut? m-a întrebat ea.

— Da, am aprobat eu, uitându-mă la mama.

Jack, Julian şi Charlotte au rămas la uşă, neştiind unde să se ducă sau dacă mai era nevoie de ei. M-am întrebat ce altceva mai aflaseră despre mine înainte să mă cunoască.

— Ai văzut puişorul de găină? m-a întrebat mama. Am clătinat din cap, dar a intervenit Julian.

— Vă referiţi la puişorii de găină din laboratorul de ştiinţe? Aceia sunt donaţi unei ferme la sfârşitul fiecărui an şcolar.

— Aha, a zis dezamăgită mama.

— Dar anul viitor va ieşi o altă serie de puişori, a adăugat Julian. August îi va putea vedea la primăvară, la cursul de ştiinţe.

— Ce bine! a zis mama, uitându-se la mine. Erau atât de drăgălaşi, August…

Mi-aş fi dorit să nu-mi vorbească de parcă aş fi fost bebeluş, atunci când erau şi alţii de faţă.

— August, a zis domnul Tushman, băieţii ăştia ţi-au arătat ce te interesa sau vrei să vezi mai mult? Îmi dau seama că am uitat să le spun să-ţi arate sala de sport.

— I-am arătat-o, domnule Tushman, a zis Julian.

— Excelent! a zis domnul Tushman.

— Şi i-am povestit despre piesa şcolii şi despre cursurile opţionale, a zis Charlotte. Vai! a exclamat ea dintr-odată. Am uitat să-i arătăm atelierul de artă!

— Nu-i nimic, a zis domnul Tushman.

— Dar i-l putem arăta acum, s-a oferit Charlotte.

— Nu trebuie s-o luăm pe Via? am întrebat-o eu pe mama. Era semnalul stabilit între noi prin care îi comunicam

mamei că doream cu adevărat să plec.

- R.J. PALACIO -

— Ai dreptate, a zis mama, ridicându-se.

Mi-am dat seama că se prefăcuse că se uită la ceas.

— Îmi pare rău. Am pierdut noţiunea timpului. Trebuie s-o luăm pe fiica mea de la noua ei şcoală. A făcut şi ea o vizită neoficială acolo, chiar azi.

Partea asta nu era o minciună. Via se dusese într-adevăr să-şi vadă noua şcoală. Minciuna era că trebuia s-o luăm noi de acolo. Nici gând! Urma să vină acasă mai târziu, cu tata.

— La ce şcoală merge? a întrebat domnul Tushman, ridicându-se.

— Începe la toamnă Liceul Faulkner.

— Excelent! Nu-i un liceu la care se intră uşor. Bravo ei!

— Vă mulţumesc, a zis mama, dând aprobator din cap. Dar va avea ceva de mers până-acolo. Mai întâi cu metroul până la staţia de pe strada 86, apoi cu autobuzul ca să traverseze spre partea de est a oraşului. Face o oră, deşi cu maşina nu sunt decât cincisprezece minute.

— Dar merită efortul, a zis domnul Tushman. Ştiu nişte copii care s-au dus la Faulkner şi le-a plăcut enorm.

— Chiar trebuie să plecăm, mamă, am zis eu, trăgând-o de geantă.

Ne-am luat rămas-bun destul de repede. Mi-am dat seama că domnul Tushman a fost cam surprins că plecăm atât de brusc şi am început să mă gândesc dacă nu avea să-i acuze de asta pe Jack şi pe Charlotte, deşi singurul care mă făcuse să mă simt prost era Julian.

— Toată lumea a fost foarte drăguţă, l-am asigurat pe domnul Tushman înainte să plecăm.

— Abia aştept să devii elevul nostru, a spus domnul Tushman, bătându-mă uşurel pe spate.

— La revedere, le-am spus lui Jack, Charlottei şi lui Julian, dar fără să mă uit la ei.

De fapt, n-am ridicat privirea până când n-am ieşit din clădire.

Minunea, R.J.Palacio, partea intai