Fram, ursul polar de Cezar
Petrescu (repovestire preluată de pe net)
Cartea cuprinde 16 capitole
şi o voi repovesti urmărind împărţirea propusă de autor.
Cap. I: „O reprezentaţie de adio la Circul
Struțki în iarna anului 1924"
Pentru ultima dată în acel oraş, Miss Ellian se prezenta în
arena circului Struțki, cu cei 12 tigri de Bengal şi apoi dând reprezentaţie şi
Fram, Ursul Polar. Pentru spectatori, totul este o distracţie, care îi ţine cu
sufletul la gură. Pentru tigri, e altfel. Ei se gândesc - după cum spune
autorul - la pădurile din care au fost luaţi. Nu le place să execute comenzile
dresoarei cu privirea verzuie şi poruncitoare... Dar nu au încotro. Trebuie să
execute tot, după cum şi dresorii trebuie să dreseze, ca să se îmbogăţească nu
ei, ci „fiara cea mai fioroasă şi mai nesăţioasă din tot circul", adică
directorul circului...
Tigrul care trebuie să deschidă botul, pentru ca miss
Ellian, dresoarea, să-şi pună capul în gura lui - pe nume Rajah - visează „o
pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu liane spânzurate până în
pământ", în care dresoarea să fie o simplă pradă. Dar nu se întâmplă nimic
îngrozitor, tigrul nu o muşcă pe dresoare, iar spectatorii dau drumul ropotelor
de aplauze...
Cap. II: „Fram face nazuri"
Pe lângă celelalte numere din spectacolul de circ, trebuia
să fie şi rolul lui Fram, Ursul Polar. El nu avea nevoie de îmblânzitor! Intra
pe două labe, saluta, mergea pe bicicletă, şi câte altele. Singur. El era cel
mai iubit. El nu producea spaimă, ca alte numere, precum tigrii, de exemplu,
sau precum echilibriştii, ci destindere, amuzament şi uimire. Un urs uriaş, dar
atât de blând! Care se mulţumea cu aplauzele!
Şi iată că tocmai în seara de adio, Fram nu mai apărea!
Spectatorii erau foarte-foarte nemulţumiţi şi strigau întruna: „Vrem
Fram!", iar cei peltici: „Vlem Flam!" Până la urmă, Fram vine pe
scenă, stând gânditor, fără să mai execute nimic. Un bunic din sală îi explică
nepoatei (Lilica) ce se întâmplă cu Fram: „L-a ajuns ceasul când nu mai e bun
de nimic. Aşa se întâmplă cu toţi urşii albi..." Fram şi-a luat rămas bun,
apoi, în patru labe, ca un animal oarecare, a plecat spre cuşca sa.
Petruş, un spectator, băieţel, a ascultat explicaţiile
bătrânului, cu tristeţe şi cu milă.
Cap. III: „După ce a plecat circul"
Petruş a rămas cu gândul la Fram. E iarnă şi din zăpadă el
nu vrea să construiască un om de zăpadă, ci un urs alb. Iar de sărbători, ar
dori drept cadou o carte despre urşii polari. Alţii, din jurul lui şi din oraş,
au uitat de Fram. El însă - vrea să se facă explorator polar. Fetiţa de la
circ, Lilica, a răcit şi se crede miss Ellian în delirul febrei, numai că
dresează doar... pisica.
Circul a plecat în altă ţară. Dar Fram nu mai face
parte din reprezentaţie. Doi copii se bat pentru că au pariat pe un briceag că
un urs nemaipomenit va juca...
Cap. IV: „În Arca lui Noe"
Arca e de fapt menajeria circului Stroţki. Cei doi bătăuşi
vin să o viziteze, cu părinţii lor. S-au întâlnit la circ şi... au uitat de
incident. Directorul a stabilit un preţ mare pentru vizitarea menajeriei. Acolo
sunt, în cuşti, tot felul de animale, prinse din păduri sălbatice, cu capcane,
de vânători vestiţi, încă de pui. În cuşti stau animalele nedomesticite, care
sunt bune doar să fie văzute, şi atât.
Acolo se află acum şi Fram. Nemişcat, închis cu zăvorul,
deşi nu este agresiv. A uitat cum să facă giumbuşlucuri şi a uitat şi cum e în
ţara lui. Măcar, celelalte animale din cuşti ţin minte locurile lor natale. De
aceea, uneori, în noapte, încep să urle, stârnind câinii oraşului. Urlă, că dau
de gratii când se trezesc din visul libertăţii...
Cap. V: „Fram s-a născut departe, în gheţurile
polare"
Când visează, Fram e pui de urs mic, luat de eschimoşi şi
vândut pentru circ. Încet, încet, îşi aminteşte de peştera unde s-a născut şi
de ursoaică. Cum a văzut prima dată soarele polar şi cum s-a speriat de el. Cum
a călătorit cu mama lui pe un sloi de gheaţă. Gustul primei morse. Poposirea pe
o insulă unde creşteau flori şi rădăcini gustoase... Iar acolo, acolo...
Cap. VI: „Omul, câinele şi puşca"
Pe acea insulă, ursoaica a simţit miros străin, de om şi
de câine. Şi-a dat seama că e un pericol, dar nu cunoştea puterea puştii. Acolo
ursoaica a fost împuşcată. Iar puiul mic şi neştiutor nu înţelegea de ce
„dihăniile cu două picioare", adică oamenii, îi taie mama, căzută la
pământ. Apoi a fost dus în satul eschimoşilor. S-a speriat de foc şi s-a
cuibărit pe ce mai rămăsese din ursoaica, mama lui: pe blana ei.
De acolo, ursul s-a trezit pe o corabie. Acolo a învăţat
că oamenii pot fi şi buni. Pot să-l dezmierde şi să-i dea lapte. De fapt, un
anume om, marinarul Lars. Era un om care trecuse prin multe, căruia îi muriseră
mama şi logodnica şi care căzuse în patima băuturii. Acesta l-a botezat pe
puiul de urs „Fram", după numele corăbiei renumite cu care Lars străbătuse
ţinuturile polare... De atunci, „Fram" i-a rămas numele (în limba
norvegiană înseamnă „înainte"). El a fost vândut pentru zece sticle de rom
şi, curând, a ajuns la circul Struţki.
La circ, a învăţat acrobaţiile şi cum să se poarte cu
oamenii, şi vreme de şapte ani a fost fala circului. Iar acum, a început să
tânjească după gheţurile polare...
Cap. VIII: „Îndărăt spre Oceanul Polar"
Un fost vânător, pasionat de studierea urşilor, îl
convinge pe directorul circului să-l trimită înapoi pe Fram, la pol. Acesta nu
ar fi vrut, ca să nu piardă bani, dar s-a gândit - ca om de afaceri - că poate
face reclamă circului cu gestul său caritabil şi că, până la urmă, tot ar
obţine bani de undeva, dintr-o donaţie..., din reprezentaţii în folosul lui
Fram. Că aşa sunt oamenii de afaceri, nu prea fac lucruri gratuite, ci trebuie
să obţină un profit din orice, chiar şi din acte... caritabile.
Astfel că Fram urma să se întoarcă... acasă. Membrii circului
şi-au luat rămas bun. Chiar şi clovnul, August cel prost, îi spune „la
revedere" blândului urs.
Cap. IX: „În ostrovul pustiu de la capătul
pământului"
Fram a ajuns acasă. Acolo, „sloiurile nu se topeau
niciodată deplin. Abia şuroia o vână subţire de apă pe patul de gheaţă. Abia
apărea, de sub nămeţi, muşchiul verde căptușind stâncile; şi pe alocuri câte o
floare firavă, măruntă, chircită, fără parfum." L-au dus pe o insulă
pustie, ca să poată învăţa cu gheţurile şi cu noul lui trai. L-au ferit de
eschimoşi, cu care el ar fi prea prietenos, fiind învăţat cu oamenii.
A fost coborât într-o barcă. Era nerăbdător. I-au lăsat şi
nişte provizii, până când avea să înveţe să vâneze... Cu un ultim salut pentru
oameni, Fram dispăru între gheţuri...
Cap. X:
„Cea dintâi întâlnire"
Viscol. Neadaptat, Fram a clănţănit de frig. S-a
„încălzit" făcând acrobaţii. Era destul de trist, viaţa la pol era un pic
mai grea decât şi-ar fi imaginat. Aici nu-i mai purta nimeni de grijă. Trebuia
să se descurce singur. Se îndreptă, instinctiv, spre ţărm. Văzu câteva foci. Le
pândi şi vru să înşface una, că îi era foame. Dar, amintindu-şi de trupa de
foci de la circul Struţki..., nu mai putu.
O vreme îi mai ajungeau proviziile lăsate de marinari. Dar
după aceea? O porni, pe un sloi, spre nord. Nu putu vâna nimic, deşi focile
roiau în jur. Doar o bucată de carne de morsă, găsi, prinsă de un sloi.
Ajunse pe o altă insulă, plină de urme de animale. Se luă
după urmele de urs polar. În sfârşit, o întâlnire cu unul de-ai lui. Numai că
Fram nu ştie regulile. Un urs e stăpân pe teritoriul lui şi nu tolerează un alt
mascul. Ursul străin sări la bătaie. Fram îi dădu mai multe lecţii, folosind
acrobaţiile de circ. Ursul acela nu văzuse în viaţa lui salturi mortale, nu
ştia de pus piedică... Era doar mânios cum nu se poate. Văzând că nu reuşeşte
să-l muşte, să-l zgârâie, să-l sperie pe Fram, ursul o luă la goană.
Fram era prea ciudat pentru el. Iar Fram... care căutase
doar un prieten - rămase trist în urma lui. De altfel, şi alte vietăţi fugeau
de el, considerându-l duşman. Vulpi albe, păsări... Iar el era un urs obişnuit
să fie mângâiat de oameni, să vorbească şi cu el cineva... Dar tot răul e şi
spre bine. Fram a găsit cum să mănânce (restaurant fără abonament şi fără
plată) - când ursul polar cel morocănos prindea o morsă, era de ajuns să apară
Fram şi să-l sperie, că morsa vânată gata rămânea a lui.
Cap. XI: „Bufonul Oceanului Polar"
Treptat, Fram a învăţat să-şi facă adăpost de viscol. „Era
şi el un fel de Robinson Crusoe al urşilor albi, fără să ştie, descurcându-se
din nevoie cu priceperea şi chibzuinţa lui de animal." Mai rău a fost că
acel urs care-i asigura hrana, pe care Fram l-a poreclit „Căpăţânosul",
s-a săturat să vâneze pentru altul şi a plecat de pe insulă, pe un sloi
plutitor.
Flămând, Fram întâlni o ursoaică şi doi pui. Încercă să
fie prietenos, în stilul lui de circar. S-a ales cu o muşcătură la labă. Tot
aşa, a întâlnit şi alţi urşi, care se speriau să vadă unul de-al lor cum face
salturi mortale, paşi de vals, echilibru în cap şi mers în labele dinainte.
Îndată, cei întâlniţi îşi abandonau hrana şi fugeau. „Ceva tainic şi rău,
neînţeles, îl despărţea de urşii sălbatici ai polului."
Aşa, Fram tot călătorea pe sloiuri, dar peste tot aceeaşi
poveste. Duşmănie şi frică din partea urşilor albi. Şi aşa a venit noaptea
polară, care ţine câteva luni.
Cap. XII: „Prietenii lui Fram din oraşele de
departe nu l-au uitat"
În special Petruş nu l-a uitat pe Fram. El s-a împrietenit
cu fetiţa de la circ şi a împrumutat cărţi despre urşii polari, de la bunicul
ei. A citit atâtea, încât a ajuns expert. Seara, după lecţii, citeşte la lampă.
Şi reciteşte. Are şi două hărţi, deasupra mesei de lucru. Una cu Oceanul
Îngheţat de Nord, alta cu Oceanul Îngheţat de la Polul Sud.
Hotărât, Petruş e pasionat! Ceea ce citeşte, el îşi şi
imaginează, trăieşte, vede aievea. Însemnările exploratorului Nansen îl absorb
de tot. Citeşte cărţi despre voinţa omului de a înfrunta vitregiile naturii, de
a stăpâni necunoscutul. Despre lupta cu urşi polari, cu viscolul, cu foamea, cu
depărtarea de civilizaţie.
Apoi, întâlnirea cu o altă expediţie şi drumul spre casă
(Norvegia), unde ajunsese corabia Fram... După ce citeşte, Petruş povesteşte
prietenilor aventurile despre care a citit şi se joacă şi ei, construind un urs
polar din zăpadă. Orice carte nouă apare despre urşii albi şi expediţiile
polare, Petruş o citeşte şi o reciteşte... A devenit mai serios, mai
responsabil, mai apreciat în familie şi între prieteni.
Cap. XIII: „Fram şi-a găsit un prieten mic în
noaptea polară"
Aşa cum înainte tânjea după întoarcerea la pol, acum Fram
se chinuieşte cu gândul la oameni. Disperat de viscol şi singurătate, el merge
în neştire pe banchize. Ceilalţi urşi par a fi dispărut. Deodată, îi iese în
cale un pui de urs. E singur. Ursoaica, mama lui, a fost ucisă în lupta cu un
alt urs polar. Iar puiul a scăpat, fugind, doar cu o rană. Puiul de urs l-a dus
pe Fram la locul cu pricina, să vadă, să înţeleagă... E orfan.
Cap. XIV: „Fram se leapădă singur de micul său
prieten"
Apoi Fram a luat-o pe urmele ursului ucigaş. Să-i dea o
lecţie. L-a găsit uşor. L-a păcălit cu fentele lui, i-a pus piedică, l-a izbit
du dinţii de gheaţă, până l-a lăsat la pământ. Nu l-a omorât, doar l-a
buimăcit.
Puiul de urs primise şi un nume: Zgăibărici. El avea mirosul mai
bun decât al lui Fram, care se alterase la menajeria circului. De aceea, el l-a
condus pe Fram la „depozitul" ursului bătut: două morse îngheţate. Acolo
au poposit cei doi, în adăpost, până a trecut noaptea polară. S-au mai întâlnit
cu ursul ucigaş al ursoaicei, care slăbise, pentru că Fram îi fărâmase câţiva
dinţi şi el nu mai era la fel de puternic ca înainte. Fram i-a redat locul din
adăpost şi hrana. Apoi a plecat mai departe, cu puiul de urs, care mai
crescuse. Numai că după un timp, puiul a zbughit-o îndărăt şi l-a muşcat pe
ursul acela de gât. Ca să-şi răzbune mama.
Apoi Fram şi-a reluat meşteşugul de a goni urşii albi cu
giumbuşlucuri, servindu-le hrana vânată. Numai că puiul de urs avea alte
instincte. El înşfăcă un pui de focă, reuşind să-l vâneze. Într-o zi, Fram îşi
găsi micul prieten exersând giumbuşlucurile sale. Atunci Fram l-a scuturat bine
şi s-a hotărât să-l părăsească. Era de ajuns un bufon polar. Zgăibărici trebuia
să fie un urs normal. Aşa că Fram s-a suit pe un sloi de gheaţă şi s-a
depărtat, fără să privească în urmă, la zbuciumul puiului.
Cap. XV: „Nanuc"
Fram se simte un urs fără noimă. Pluteşte fără ţintă,
neaşteptând nimic bun, decât insule pustii. Şi totuşi, sloiul lui s-a oprit
într-un loc unde pescuia un copil de eschimos. Fram s-a străduit să-l atragă cu
tot ce ştia de la circ, dar copilul era îngrozit. Eschimosul nu putea să creadă
că Fram nu îl omoară, ci îl mângâie cu laba. E un urs vrăjit! Copilul crede cu
tărie că e aşa, pentru că în poveştile eschimoşilor sunt urşi vrăjiţi, care nu
fac rău oamenilor!
De aceea, îi arată jucăriile lui ascunse în zăpadă. Sunt
arme de jucărie. Crescând, el va deveni un vânător vestit. Eschimosul ar vrea
ca Fram să le prefacă în arme mari, adevărate. Doar e un urs vrăjit! Păcat că
nu vorbeşte!
Dezamăgit de neputinţa lui Fram de a-i preface jucăriile,
eschimosul vrea să-l săgeteze, să se laude în neamul lui că a ucis un urs
polar. Ar fi privit ca un adevărat vânător! Dar Fram a prins săgeţile din zbor.
Apoi l-a scuturat pe Nanuc, micul eschimos, i-a rupt armele şi a plecat iarăși
pe sloiul lui. Nici între eschimoşi nu era locul lui. Nimeni nu a crezut
vreodată povestea lui Nanuc despre ursul vrăjit.
Cap. XVI: „Sfârşitul"
Otto şi Egon, doi vânători polari, au pierdut câinii şi
săniile, când o banchiză de gheaţă s-a despicat. Au rămas în viaţă, dar fără
provizii, fără arme, la o distanţă de 48 ore de coliba lor. Erau dintre cei ce
fuseseră pe vaporul care-l adusese pe Fram la pol. Numai că pe drum i-a prins
furtuna de zăpadă şi au îngheţat. Nu se mai puteau mişca. În starea aceea i-a
găsit Fram. I-a recunoscut după miros. La început n-a înţeles ce e cu ei. Apoi
şi-a dat seama. I-a încălzit el, cu blana lui. Până i-a dezghețat. După care
i-a dus la adăpostul lui, unde avea carne de focă. De acolo, vânătorii s-au
întors, cu Fram, la coliba lor. Urma să vină corabia care îi duce în ţările
lor.
Fram s-a suit singur în barcă, dorind să fie luat şi el. Şi l-au
luat! Era singurul loc unde se mai simţea, bietul de el, acasă...
Lectura placuta!
