ALEXANDRU MITRU
LEGENDELE OLIMPULUI
Volumul 2
EROII
Editura Ion Creangă 1983
PERSEU
IN CINTECELE VECHI
se povesteşte că ar fi vieţuit odinioară, în preavestitul oraş Argos 2, un rege care se numea Acrisiu. Şi regele avea o
fiică de-o frumuseţe uimitoare. Copila se chema Danae. Poeţii o slăveau în versuri şi regii îi trimiteau daruri. Numărul peţitorilor era atît de mare, încît palatul lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Şi regii, care mai de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se supărau, desigur, ceilalţi. S-ar fi iscat poate războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă şi-i amîna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, să treacă timpul, să se mai gîndească.
Mai avea regele şi-o supărare. Se făceau grîne prea puţine, deşi pămîntul
era bun. Ploua prea rar, şi rîul ce străbătea întreg ţinutul seca mereu în timpul verii. Poporul nu avea bucate.
Era nevoie de-un flăcău să ţină frînele puternic. Supuşii deseori cîrteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate din belşug, iar pruncii lor piereau de foame. Şi regele era bătrîn. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, şi-apoi urma să se mărite, să plece din ţinutul Argo
'
•- Mă va ucide el pe mine, bunicul lui ? a strigat regele Acri-siu. Şi
cum ?... Şi cînd ?... Grăiţi, voi, zei nepieritori, cum să împiedic crima
asta ?...
- Nu poţi s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un amurg, de mîna
fiului Danaei !...
Zeus se-ndrăgosteşte de Danae
S-a-nspăimîntat regele-Acrisiu şi s-a întors în ţara sa, cu ciudă-n suflet pe copila ce îi era-nainte. dragă.
Şi ca să-mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub pămînt. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare şi-a-ncredinţat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.)
- Aici va sta ascunsă fata, pînă la moartea mea tîrzie, a rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cît voi trăi. Că-i prea frumoasă şi prea blîndă, şi s-ar putea s-o îndrăgească vreun prinţ, sau poate chiar vreun zeu... şi să mi-o ceară de soţie. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără măcar sa-i ceară voie. Fără de soţ, ea n-o să poată să aibă nici copii.
Şi, neavînd fecior Danae, nu sînt primejdii pentru mine...
Atît că-nspăimîntatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata şi-n închisorile de piatră. Şi aducîndu-i Hermes vestea să fata regelui din Argos a fost închisă sub zăvoare, Zeus a şi cătat spre ea. I-a cercetat înfăţişarea. Iară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, cu ochii verzi ca valul mării şi părul roşu ca văpaia. într-un cuvînt era frumoasă... Şi Zeus s-a aprins pe dată.
- Danae, fata lui Acrisiu, va fi soţia mea chiar astăzi !... a grăit Zeus către Hermes.
- Dar cum vei izbuti, o, Zeus ? a-ntrebat Hermes cu mirare. Danae este zăvorită în temniţa de sub pămînt, bătută-n plăci grele, de bronz, şi, nu ştiu, zău, cum vei pătrunde...
- N-ai teamă, fiule !... a zîmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o săvîrşese va fi altfel decît socoti. Tu du-te-acum... întoarce-ţi faţa şi cată de păstrează taina !
Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc 5, ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste oraşul lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voinţa marelui Zeus, printre pietre şi printre plăcile de bronz ; şi a ajuns în încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă ca-ntr-o fierbinte-mbrăţişare
6.
Acrisiu descoperă crima .Danae a devenit astfel soţia lui Zeus, olimpianul.
Lunile-au început să treacă, şi chiar la timpul cuvenit copila regelui Acrisiu a dobîndit un fiu bălai, frumos ca soarele din slavă şi fără seamăn de voinic, căruia ea i-a zis Perseu. Nu ştia, biata, cum s-ascundă această crimă a lui Zeus. Pruncul, ca toţi copiii lumii, rîdea, plîngea şi se juca.
Dar, într-o zi, tatăl Danaei trecu pe lîngă locul unde era închisă fata lui. Şi dinlăuntru s-auzea glas de copil şi
rîs zburdalnic.
Repede, tatăl smuci uşa, care fusese zăvorită. Trase pe doică la o parte... (deşi sărmana încercase s-arunce-un văl peste copil) - şi ce văzu ? Danae, fata ce fusese închisă să n-o vadă nimeni, ţinea la sînul ei un prunc.
- Doica să fie spînzurată ! a zis Acrisiu spre ostaşii care stăteau la uşi de pază. Iar tu, netrebnică Danae, mă vei urma pe loc în templu. Şi ai să-mi juri cine e tatăl acestui prunc nelegiuit...
Dusă de plete pînă-n templul lui Zeus, care se ridica în mijlocul cetăţii, Danae-a trebuit să spună că regele din cer i-e soţul şi tatăl pruncului Perseu.
- Minţi, ticăloasă fără seamăn, a grăit regele Acrisiu. Şi tare-aş vrea să te ucid cu mîna mea, aici, în templul marelui Zeus, olimpianul, pe care tu-l năpăstuieşti. De ţi-ar fi soţ, cum spui, nebuno, el ţi-ar veni într-ajutor. Dar uite-l... Uite-l !... Stă pe soclu şi te priveşte neclintit...
- Răspunde, Zeus, îţi sînt soaţă ?... Nu ai pătruns la mine tu, sub chipul unei ploi de aur, în acea zi de neuitat, şi-apoi te-ai preschimbat în zeu, spunîndu-mi singur cine eşti ?... Răspunde, Zeus !... zicea fata, şi pletele şi le smulgea şi se bătea în piept cu
pumnii.
însă măreţul olimpian privea tot neclintit la fată. Privea cu ochii lui de piatră. Nu îndrăznea să scoat-o vorbă, pentru că se temea de Hera.
Ea aflase de-ntîmplare, stătea în cer, pe-un nor albastru, şi asculta ce se vorbea.
...Şi văzînd regele Acrisiu că Zeus stă tot nemişcat, a chemat iute nişte
meşteri. A poruncit să i se facă o ladă mare, aurită, un fel de cufăr
zăvorit.
în acest cufăr a-nchis fata şi pe micuţul ei Perseu. Le-a dat merinde :
nişte fructe şi-o amforă plină cu apă. Şi-a zvîrlit cufărul în valuri fără s-asculte
cum striga biata Danae hohotind :
- O, tată, rege, fie-ţi milă... Nevinovată sînt, îţi jur !... De nu vrei să t-enduri
de mine, fii bun măcar cu acest prunc venit pe lume fără voie...
Nepotul tău e, tată drag...
Dar valurile au luat lada şi au purtat-o, îndelung, deasupra verzilor genuni
unde sălăşluia Poseidon
7.
Zeus privea din cer cu grijă, dar nu putea să îi ajute, pentru că Hera-i sta
alături şi-1 priveghea bănuitoare.
Pescarul Dictis afla pe mare lada
Şi-a tot plutit în voie lada, pe valurile înspumate, trîntită-n gropniţe de
ape, lovită uneori de stînci, pînă cînd dusă de furtuni a nimerit între
Ciclade
8. Iar înlăuntrul ei şedeau, flămânzi şi însetaţi, Danae şi
pruncuşorul ei, Perseu. Erau şi uzi pînă la piele, şi tremurau, pătrunşi de
frig. Nu mai aveau nici o nădejde şi aşteptau să se cufunde sicriul plutitor,
în care îşi trăiau ultimele clipe.
S-a întîmplat însă că-n ziua cînd a ajuns între Ciclade lada zvîrlită de
Acrisiu, să iasă un pescar pe mare. Acel pescar se numea Dictis. Pescarul
şi-a întins năvodul. Dar, cînd să tragă de frînghii, simte c-atîrnă ceva
greu. In năvod se găsea o ladă. Trage la ţărm această ladă şi o desface cun
topor. Şi dinlăuntru i s-arată o biată mamă şi-un copil.
Cînd o zăreşte pe Danae, pescarul Dictis stă-nlemnit. El nu văzuse încă-n
viaţă ochi mai senini, mai blînzi, mai verzi. Nici trup mai mlădios, mai
zvelt. Nici păr să aib-aşa culoare de flacără cu vîlvătăi. Şi nici nu auzise
încă un glas atît de mîngîios.
Fără să stea deloc pe gînduri, fără s-o-ntrebe cine e, pescarul îi aşterne
fetei un pat de ierburi verzi şi moi şi îi aduce peşte proaspăt, fiert în
căldare de aramă, şi fructe dulci : curmale, rodii şi-n-tr-un pocal îi toarnă
vin.
Pruncului său i-aduce lapte, de la o capră ce păştea pe lîngă casa lui, pe
coastă.
Pe coasta insulei Serifos, unde trăia pescarul Dictis.
Inzdrăvenită, după hrană şi băutură mai ales, Danae-i povesteşte totul. Şi
el, adînc înduioşat, o roagă, plin de bunătate, să fie oaspetele său.
- Eu sînt pescar, i-a grăit Dictis. Sînt om sărac, însă cinstit. In casa mea
poţi fi stăpînă. Te rog să fii soţia mea. Şi dup-atîtea suferinţe mă voi sili
să-ţi făuresc o viaţă cît mai fericită...
Ea a primit. Pescarul Dictis era un om plăcut şi bun.
Iar anii s-au pornit să curgă prea repede pentru cei doi, ce vieţuiau în
fericire. Perseu creştea şi el, grăbit, şi se făcuse-un flăcăiandru isteţ,
voinic şi priceput la pescuit şi vînătoare.
Numai că-n insula aceea, unde-şi avea pescarul casa, domnea pe-atuncea
Poidecte, un rege lacom şi hain. Deşi era frate cu Dictis, regele-acesta îl
ura şi-l izgonise din palate. Şi se temea nespus de el, să nu-i rîvnească
cumva tronul. Cu-atît mai mult cu cît poporul era sătul de Poidecte, care
îl asuprea grozav.
Iar răul rege Poiidecte, trecînd prin insulă cu carul, văzu-ntr-o seară pe
Danae.
Regele insulei Serifos urzeşte-un plan
„O astfel de soţie are Dictis, pescar sărac şi amărît, ce-şi ţine zilele cu
trudă ?... Nu merită aşa ceva" !... şi-a zis în barbă Poiidecte. „Asta-i
femeie pentr-un rege, nu pentr-un nevoiaş ca el..."
Aflînd apoi că bunul Dictis era din zori la pescuit, regele a intrat în casă.
- Frumoasa mea, i-a rostit el, ungîndu-şi glasul cu dulceaţă, este păcat să
te păleşti într-o căsuţă amărîtă, îngrijind de un biet pescar... Eu sînt un
rege plin de fală. Şi am palate - cred că ştii ! - şi bogăţii nemăsurate. Te
fac regină, dacă vrei, stăpînă peste-aceste locuri... Şi orice voie ţi-o-mplinesc,
dacă primeşti să-mi fii nevastă...
- Nu vreau !... Nu ţin să fiu regină !... a spus Danae regelui. Soţul meu e
blajin şi harnic. îl îndrăgeşte pe Perseu. Nu pot să-i fiu necredincioasă...
Te rog, ne lasă şi te du...
S-a mîniat rău Poiidecte. Şi-a vrut s-o prindă pe Danae şi să o tragă cu
de-a sila pînă la carul său regal.
Noroc c-atunci venea călare, pe malul
mării, şi Perseu
9. Auzind ţipetele mamei, s-a repezit într-ajutor. Şi-mbrîncindu-l
pe Poiidecte, a eliberat-o pe Danae din mîinile ce-o
pîngăreau.
Regele insulei Serifos ar fi putut să poruncească slugilor sale de credinţă
să-i ia îndată viaţa tînărului ce-i sta-mpotrivă. însă n-a vrut s-o
îndîrjească mai rău pe frumoasa Danae.
A mai lăsat să treac-anume cîteva săptămîni sau luni.
Şi a trimis după
Perseu, zicînd că are să-i vorbească.
- Flăcăule, i-a grăit el. Am auzit că povesteşti celor se vor să te asculte că
tatăl tău ar fi chiar Zeus. I-aşa ? Ori nu-i aşa ? Răspunde !
- Aşa e, rege ! Tatăl meu este însuşi măreţul Zeus !
- De este astfel, precum spui, ar trebui să fii viteaz... Zeus este stăpînul
lumii. Şi-n lume bîntuie trei fiinţe îngrozitoare şi hapsîne. Sînt cele trei
surori gorgone, care-au ucis sute de oameni.
Două surori, cele mai mari, sînt, precum ştii, nemuritoare. însă a treia,
cea mai mică şi cea mai rea, zisă Meduza, are o fire muritoare... Nu vrei
să pleci tu, s-o răpui ?...
- Da, Polidecte, voi pleca... Ştiu că de fapt îmi doreşti moartea. Şi totuşi
voi porni la luptă, pentru că vreau să scap pe oameni de mişeliile
Meduzei... şi cînd mă-ntorc vom mai vedea...
Regele a rînjit în barbă de bucurie şi speranţă că fiul frumoasei Danae o
să se piardă-n lupta asta. Şi-a mai rostit, în încheiere :
- Danae va rămîne-aicea, ostatică, pînă vii tu... De nu-ţi păstrezi
făgăduiala, de nu-mi aduci capul Meduzei, Danae va plăti cu viaţa...
Perseu s-a înclinat spre rege, în semn că totul se va face aşa precum i-a
poruncit, şi a plecat întîi spre templu. Aici şi-a ars pe altar jertfa şi l-a
rugat pe tatăl său :
- Tu m-ai adus pe lume, tată... Puterea ta-i nemărginită... Iţi cer acum să
mă ajuţi în lupta grea ce vreau s-o-ncep...
îndată a vuit din slavă un zgomot lung peste pămînturi şi peste ape, pînă-
n Tartar. Şi lîngă tînărul Perseu s-a ivit însuşi zeul Hermes, purtînd o
sabie întoarsă, cu lama bine ascuţită.
Sfatul zeului Hermes
- Frate Perseu. a grăit zeul, căci frate mi-eşti tu, după tată... Zeus m-a
trimis din Olimp să-ţi dau în mînă arma asta. Să-ţi mai destăinui şi o
taină...
Flăcăul a luat arma-n mînă şi-a ascultat ce-i spunea Hermes.
- Gorgonele-nspăimîntătoare au braţe lungi, roşii, de-aramă ; gheare
tăioase, de oţel ; aripi de aur, şi pe cap le-atîrnă plete de aramă. în care-s
încîlciţi mulţi şerpi. Dinţii lor. ca de porc mistreţ, de o albeaţă uimitoare,
sfîşie pe-orice muritor ce se abate pe la ele. Sub frunte au ochi mari,
rotunzi. Dacă privesc pe cineva cu ochii lor sclipind de furie, omul acela
împietreşte. Dar tu să nu te temi, Perseu'. Şi ca să poţi să te apropii, fără
primejdie, de ele, Atena iată ce-ţi trimite...
Şi Hermes i-a întins un scut strălucitor, făcut din aur.
'
- Cînd ai s-ajungi lîngă gorgone şi vei dori să porneşti lupta, a mai spus
Hermes lui Perseu, să nu te uiţi în ochii lor... Să caţi în scut, ca-ntr-o
oglindă. Şi doar prin scut să le priveşti. Astfel vei fi ferit de moarte !... Pe
trupuri sînt acoperite cu solzi albaştri, de oţel. Aşa-s de tari solzii aceia, că
nici o sabie sau lance nu le-ar putea pătrunde carnea. Doar sabia ce ţi-o-mprumut,
lucrată de zeul Hefaistos, şi care l-a răpus pe Argus, are puterea de-a tăia şi solzi, şi
oase, cu-nlesnire...
Avînd această armă-n mînă, pleacă pe cale, fără grijă,
mereu spre asfinţit, spre ţara unde sălăşluiesc zeul Tanatos şi Nix,
zeiţa-ntunecată, ce ţine-n braţele ei noaptea. Caută în drum pe trei
bătrîne, trei vrăjitoare ale mării, ce poartă numele de graie . Ele ştiu
drumul cel mai scurt pînă la locul unde stau necruţătoarele gorgone...
Fii
priceput şi fii viteaz. Atena, sora ta cerească, şi eu te vom călăuzi
12...
Perseu i-a mulţumit lui Hermes. A luat şi scutul lat, de aur, trimis de sora
sa, Atena, şi, fără teamă] a plecat pe calea lungă, către ţărmul unde
aflase că trăiau cele trei graie ale mării.
Şi-a mers... A mers prin ţări destule, şi peste ape-nvolburate, şi peste
munţi cu creste sure, şi prin zăpezi, şi prin arşiţe...
Dar, într-o seară, a
ajuns în locul unde se aflau cele trei graie ale mării - 'surori cu cele trei
gorgone.
Toate bătrinele acestea aveau însă un singur ochi, pe care-l foloseau cu
schimbul, cîte trei zile fiecare, în vremea cît stăteau de strajă pe acel
drum către gorgone.
!,' Perseu s-a pitulat într-un tufiş. Alături şi-a săpat o groapă. Ştia -:că
babele aveau şi-un dinte fermecat, de forma unei suliţi lungi, cu care-i
omorau pe oameni, cînd îi zăreau pe malul mării - şi '«; trebuia să stea
ferit.
Perseu răpune Meduza
A stat de veghe cam trei zile. însă în cea de-a treia noapte, Perseu s-a
furişat prin beznă, pînă aproape lîngă ele. Şi a pîndit cînd o bătrînă îşi
scotea ochiul din orbită, ca să-l întindă celeilalte. Atunci s-a repezit ca
uliul şi le-a smuls ochiul, într-o clipă, din
ghearele-nfricoşătoare.
Ochiul ardea ca un tăciune. Perseu l-a azvîrlit în groapă, punînd deasupra
lui pămînt, şi s-a ascuns iar în tufiş.
- Cine-i tîlharul ?... Unde-i ochiul ?... strigau, cu gemete de spaimă, cele
trei graie, umblînd oarbe pe ţărmurile-ntinsei mări.
Perseu le-a spus
atunci că este fiul lui Zeus şi-al Danaei, şi le-a cerut să jure toate, pe Stix,
pe rîul din Infern, că îl vor ajuta s-ajungă la cele trei surori gorgone...
Numai aşa le dă iar ochiul. Altminteri vor rămîne oarbe. »
Văzînd că nu mai au ce face, cele trei graie au jurat să îl ajute pe flăcău.
Ba chiar l-au învăţat să meargă, în primul rînd, la nişte nimfe, care
păstrau într-un palat casca zeului Hades - Pluto.
11
Casca aceasta, făurită de trei ciclopi, avea un har. Acel ce o punea pe
cap se făcea-ndată nevăzut. Tot nimfele păstrau lalele două sandale-naripate
şi-un sac de piele fermecat. în acel sac putea să-ncapă, după
nevoie, doar o nucă (atuncea sacul se strîngea) şi tot la fel, putea
cuprinde, lărgindu-se, o casă-ntreagă.
Perseu aude toate astea. Dă graielor înapoi ochiul şi se porneşte către
nimfe. Ajunge la palatul lor. Şi - poate învăţat de Hermes - grăieşte-atîta
de frumos, că nimfele îi împrumută sandalele înaripate, sacul de piele
fermecat, casca lui Hades, nevăzutul, şi îl îndrumă mai departe cum să
găsească pe gorgone.
Acuma da, putea să lupte, cu cele trei surori hapsîne !
Perseu îşi pune la
picioare sandalele înaripate şi se înalţă în văzduh. Porneşte-n zbor, ca o
furtună, către ţinutul unde stau preafioroasele gorgone...
Chiar soarele se minunează, văzînd sub bolta cea senină pe fiul ager al lui
Zeus.
„Unde se duce ?" se întreba marele Helios, în sine, şi-l cercetează cu
privirea, căci tare-i mai plăcea să ştie şi să vegheze-n lume totul.
li vede pe flăcău cum zboară spre-o insulă din piatră albă, ce se afla-n
mijlocul mării.
Gorgonele tocmai dormeau. Şerpii din pletele de-aramă se
mişcau amorţiţi de somn. Pe-o stîncă dreaptă ca un pat, pe aşternuturi de
mătase, gorgonele stăteau întinse. Iar solzii-albaştri de oţel, ghearele
roşii, de aramă, şi-aripile lor lungi, de aur, luceau cu scînteieri pe stîncă,
gata aproape să-l orbească. Perseu s-avîntă ca năluca lîngă gorgonele ce
dorm. Cu-nţelepciune se apropie, privindu-le nu drept în faţă, ci
oglindindu-le în scut. Cu sabia lui ascuţită, retează, dintr-o izbitură, capul
Meduzei cel hidos. Prinde de pletele de-aramă capul şi îl aruncă-n sac. Iar
cu piciorul îi împinge trupul în apă, rostogol.
Meduza, ce fusese una din soaţele zeului mării, se zice c-a născut
atuncea, din gîtul retezat, un cal. Un cal cu aripi la picioare, numit Pegas
de-olimpieni. Calul s-a înălţat ca gîndul şi a pierit în înălţimi
14. Insă
zburînd, a nechezat. Şi-a nechezat atît de tare, c-a răsunat pînă la cer.
Gorgonele nemuritoare, de zgomot, s-au trezit din somn, şi glasurile lor
de-aramă au ţipat înfricoşător, văzînd-o pe Meduză-n valuri.
Cu ele nu putea să lupte fiul Danaei şi-al lui Zeus. Şi, ascultînd-o pe
Atena, voinicul şi-a-ndesat pe frunte casca albastră a lui Hades, devenind
astfel nevăzut. A luat în mînă sacul unde vîrîse capul plin de şerpi, şi cu
sandalele-i vrăjite s-a ridicat iute spre cer.
Gorgonele, pline de furie, auzeau vuietul prin aer, dar nu puteau zări
nimic. Şi, înălţîndu-se şi ele, bătînd cu-aripile de aur văzduhul străveziu şi
rece, au cercetat mai peste tot.
12
Insă Perseu, în vremea asta, zbura nestingherit spre zări mai azunii şi mai
senine...
La titanul Atlas
Trecuse peste mări şi ţări, şi munţi, şi rîuri cristaline... Plutea deasupra
Africii...
Se povesteşte că, în cale, din sacul său ar fi curs sînge, cîteva picături, în
mare. Din ele s-a făcut mărgeanul - despre care cei vechi ziceau c-aduce-ntotdeauna
lacrimi.
Alţi picuri roşii, curşi din sacul unde era capul Meduzei, au nimerit peste
pămantul cel ars de soare-al Libiei. Picurii s-au schimbat în şerpi. Iar
şerpii-aceia veninoşi s-au înmulţit peste măsură, au ucis mii de animale,
şi Libia s-a pustiit
15.
...Şi, tot zburînd, fiul lui Zeus a ajuns, spre lăsatul-serii, deasupra unei
ţări de vis. în revărsarea purpurie a razelor din asfinţit se vedea-n vale o
grădină plină de roade şi de flori, şi-n ea sclipea un măr uriaş, cu fructele
numai de aur.
Aici, în Mauritania, stăpînea regele Atlas, fiul titanului Iapet şi frate bun cu
Prometeu u.
Acum Perseu plutea deasupra acestei ţări mari şi bogate. Şi-n-flămînzit de
drum şi lupte, s-a hotărît să se coboare şi să mănînce nişte fructe, să
soarbă şi puţină apă şi să-şi urmeze apoi zborul...
Numai că regelui Atlas îi prezisese un oracol că, într-o seară, va să vie fiul
vrăjmaşului său, Zeus, ca să-i ia merele de aur. Şi cu-noscînd acest
oracol, Atlas s-a mîniat nespus.
Şi, coborîndu-se flăcăul în acea ţară desfătată, cu gînd să ceară de
mîncare. s-a pomenit în piept cu pietre şi pălmuit fără cruţare cu vorbe
grele, de ocară.
- Ce vrei ?... Ce cauţi ?... striga titanul. Vrei poate merele de aur ? Pleacă
de-aici, că te ucid... Netrebnic fiu al celui care mi-a pus povara asta-n
spate...
Şi l-a lovit cu-atîta ură, încît Perseu, pînă la urmă, n-a putut să se
stăpînească.
- Eşti un titan bătrîn şi prost, a glăsuit fiul lui Zeus. Tatăl meu te-a
năpăstuit ; dar eu nu-i seamăn în nimica. M-am luptat numai pentru
oameni, şi am răpus-o pe Meduză. Vream să mă lupt şi cu alţi monştri. Tu
m-ai lovit însă cu ură, deşi eram nevinovat. Nu-ţi doream merele de aur.
îţi ceream doar o-mbucătură, şi cel mult un căuş de apă. Şi fiindcă nu
vreau să lovesc pe fiul marelui Iapet, am să-ţi plătesc insulta altfel...
13
Şi-a scos, din sacul fermecat, capul oribil al Meduzei. L-a pus în faţa lui
Atlas. Iar el - cum a cătat spre cap - a împietrit Inu-maidecît. Oasele lui sau
făcut stînci. Umerii s-au schimbai In creste. Barba şi perii de pe cap sau
preschimbat, ca prin minfune, în arbori deşi, păduri întregi,
întunecoase şi-ncîlcite.
S-a tăcut muntele Atlas, purtînd încă pe umeri
cerul, cu stelele-i nenumărate.
Spatele lui s-a-ncovoiat sub apăsarea dureroasă a bolţii grele, înstelate.
Cu deznădejde s-a-ncordat, să-şi mai păstreze-nfăţişarea de titan. S-a
sprijinit pe talpa stingă şi pe genunchiul drept. Zadarnic !... Soarta i-a fost
pecetluită. Trupul i-a fost pietrificat
17.
Deasupra Etiopiei
...Şi, întristat de întîmplare, Perseu s-a hotărît să plece din ţara regelui
Atlas. A luat din pomi cîteva fructe, s-a adăpat la un izvor şi s-a-nălţat din
nou în slavă, cu-naripatele-i sandale.
A tot zburat întreaga noapte peste pămîntul Africii. în zori, cum povesteau
aezii în cîntecele de demult, s-a pomenit că se găseşte sub cerul
Etiopiei
18.
„S-a făcut ziuă, şi-a spus el. De zbor mai cu temei acum, şi nu mă
rătăcesc pe cale, pînă la noapte sînt acasă..."
Dar nu şi-a isprăvit tot gîndul şi a zărit pe malul mării ceva cam
neobişnuit.
O fată tînără, gingaşă, era urcată pe o stîncă. Trupul ei,
jumătate gol, se zbuciuma, legat în lanţuri, şi lacrimi i se prelingeau, în
lungi şiroaie arzătoare, pe chipul alb, fermecător. O groază fără de
pereche se oglindea în ochii săi, ce-aveau culoarea viorelei.
Iară pe mal gemeau părinţii, regele ţării şi regina. Şi sus, pe zidurile sure
ale oraşului regal, stătea mulţimea-ncremenită, şi mulţi plLigeau
înduioşaţi.
Ce se-ntîmplase ?
Soţia regelui Cefeu, Casiopeea, se luase într-o zi la ceartă cu nişte nimfe
nereide.
Dintr-una într-alta, cum e cearta, Casiopeea se lăudase că faţa ei e mai
frumoasă şi ochii-i mai străpungători decît ai nimfelor din mare.
Nimfele mării, supărate, s-au plîns zeiţei Amfitrita, soţia zeului Poseidon,
care era tot o copilă a zeului marin Nereu.
Zeiţa şi-a vestit bărbatul. Şi el a poruncit să plece către regatul lui Cefeu,
cel mai teribil dintre monştri, pe care îi ţinea în grajduri de marmură, în fundul mării. Să pustiască-ntreaga ţară, şi-n acest fel
să le răzbune pe-acele nimfe nereide.
Monstrul s-a ridicat din valuri şi-a pustiit tot ţărmul mării. A mîncat
oameni, vite, păsări. Nici un pescar nu mai putea să iasă-n largul apelor,
şi nici un vas nu mai sosea în porturile lui Cefeu.
Văzînd nenorocirea asta, regele a plecat îndată la un oracol al lui Zeus şi
l-a-ntrebat ce-i de făcut.
- Zeul Poseidon îţi trimite osînda asta meritată, a răspuns Zeus, prin
oracol. Ci, dacă vrei să-l îmblînzeşti, nu poate fi decît o cale.
Să dai pe
dulcea-ţi Andromeda, copila ta cea multă iubită, acestui monstru, s-o
mănînce, în ziua cînd ajungi acasă...
- S-o dau pe fată ?... Pe-Andromeda ?... Asta îmi e peste putinţă ! a spus
Cefeu, cu glasul stins.
- Ba ai s-o dai, a cerut Zeus. Altminteri monstrul o să-nghită toţi oamenii
de prin oraşe, şi blestemele au să cadă asupra ta, rege Cefeu...
Perseu cunoaşte pe fiica lui Cefeu
încovoiat de-asemenea durere, regele s-a întors acasă. A chemat sfetnicii
de taină şi le-a mărturisit deschis poruncile date de Zeus. Iar ei, speriaţi,
l-au sfătuit să o jertfească pe copilă.
- Nu, rege... Nu mai sta pe gînduri, au grăit sfetnicii cu grabă. Oare tu
vrei să-ţi pierzi puterea ? O altă fată poţi s-o capeţi. Eşti încă tînăr... şi
regina ţi-e încă-ndeajuns de dragă... Dar alţi supuşi de unde-ţi iei, de ţi-i
mănîncă pe toţi monstrul ?... Şi, fără de supuşi, puterea-ţi se stinge ca o
flacără. Deci nu mai sta şi socoti. Sacrific-o pe Andromeda...
Şi regele, ascultînd sfatul, a dat poruncă unor sclavi să o aducă pe copilă.
Sclavii s-au repezit îndată în încăperea luminoasă, unde fecioară,
Andromeda, şedea cu prietenele sale, brodind o haină pentru rege. Au
smuls-o ca pe-o mieluşică, care e dusă la altar, să înroşească piedestalul
cu sîngele-i nevinovat. Au smuls-o şi-au purtat-o-n braţe pînă la malurile
mării.
In acest timp, aflînd poporul de soarta ce se pregătea copilei regelui
Cefeu, se grămădise sus, pe ziduri.
- Să n-o lăsăm !... glăsuiau mulţi. De ce au osîndit-o zeii pe
15
ea, nu pe Casiopeea ?... Casiopeea-i vinovată. Să moară ea, nu
Andromeda...
Sfetnicii însă şi oştirea îi îmbrînceau pe acei oameni. îi goneau înapoi, pe
ziduri.
- Poruncile, pe care Zeus se-ndură să ni le trimită, nu le putem noi
cumpăni, răspundeau ei. Noi avem numai datoria să le-mplinim cît mai
curînd.
Casiopeea ar fi vrut să se jertfească bucuroasă în locul fetei sale
dragi, dar Zeus nu s-ar fi-nvoit...
Sclavii-au legat-o pe fecioară pe-o stîncă ce ieşea din apă. I-au pus, pe
braţele mai albe ca marmura albă de Păros, lanţuri mîncate de rugină,
lanţuri ce zornăiau cumplit.
Şi-au aşteptat să vină monstrul. Să se ivească dintre valuri şi s-o înhaţe
pe copilă.
Cum au legat-o pe-Andromeda, s-au văzut nimfe nereide scoţîndu-şi
pletele de aur din valurile înspumate şi chicotind de mulţumire.
- în sfîrşit, iată, ziceau ele, Zeus, din ceruri, ne răzbună cu mult mai bine
ca Poseidon...
însă tocmai atunci, prin aer, s-a arătat, zburînd, Perseu. El a zărit-o pe
fecioară. Lăsîndu-se domol pe stîncă a întrebat-o cu glas lin :
- O, tu, care deloc nu meriţi să porţi aceste lanţuri grele, fii bună, spune-mi
cine eşti, pentru ce te-au înlănţuit ?
întîi, frumoasa Andromeda nu îndrăznea nici să privească de-a dreptu-n
faţă un bărbat, şi se sfia să-i şi vorbească. A, dac-ar fi avut atuncea
mîinile libere, desigur şi-ar fi ascuns fruntea sfioasă în palmele-i micuţe,
reci. Ochii i s-au umplut de lacrimi : un şuvoi proaspăt şi amar. Atît i-era
îngăduit.
Dar, nevroind să pară astfel că-i vinovată cu ceva, a deschis
gura şi-a grăit. I-a povestit flăcăului tot ce dorise el să afle.
N-a apucat s-asculte totul, că valurile înspumate au început să fiarbă-n
clocot şi să vuiască din adînc, şi dintre ele a ţîşnit un monstru fără de
pereche, acoperind cu trupul său o mare-n-tindere de ape. El a pornit,
săltînd, spre stîncă...
Monstrul lui Poseidon este răpus
Frumoasa Andromeda plînge. Tatăl nenorocit şi mama, sub biciuirea
disperării, jelesc şi gem îndureraţi. Mai ales mama e zdrobită !... Dar ei nu
pot să o ajute. Plîngînd, aleargă lîngă fată şi-i dau ultima-mbrăţişare.
16
Perseu atuncea le rosteşte :
- Eu sînt Perseu, fiul lui Zeus... Tot eu mai sînt şi-nvingătorul Meduzei
cea cu şerpi în plete... Şi, după cum aţi văzut singuri, călătoresc doar prin
văzduh, avînd sandale-naripate. Sînt gata să mă lupt cu monstrul, călcînd
voinţa zeilor, pentru că hotărîrea lor este nedreaptă şi hapsînă. Vă rog
numai un singur lucru : dac-o salvez pe Andromeda, să mi-o daţi mie de
soţie.
Părinţii îi făgăduiesc mîna copilei lor iubite. Şi îl imploră să se lupte. Ba îi
promit că-i vor mai da şi tot avutul lor ca zestre...
Atuncea, tînărul erou se-nalţă repede-n văzduh. Umbra lui lunecă pe apă.
Monstrul se-agită-nnebunit. îşi uită drumul către stîncă. Vrea să-l ucidă pe
flăcău...
Perseu, ca vulturul lui Zeus, se năpusteşte din văzduh şi vîră, pînă în
prăsele, sabia sa cea arcuită, în trupul monstrului uriaş.
Rănit, monstrul se saltă-n aer, ca să ajungă la Perseu, şi iar s-afundă-n
apa mării şi se roteşte ca un lup cînd este încolţit de cîini.
Dar cu aripile-i uşoare, Perseu pluteşte-n jurul lui şi-i ocoleşte muşcătura.
în schimb îi tot dă lovituri, de cîte ori îi vine bine, în cap, în spate şi în
coaste.
Monstrul împroaşc-acuma apa, şi-un sînge negru şi vîscos curge din botul
său oribil.
Sîngele-acesta se îmbibă în încălţările de piele pe care le poartă
Perseu. Aripile de la sandale se moaie, nu mai au putere să îl înalţe pe
erou. Dar el, luptînd, sare pe-o stîncă al cărei vîrf iese din apă... Cu mîna
stingă se apucă de vîrful stîncii colţuroase, iară cu dreapta îşi înfige sabia
lui cea ascuţită, de trei sau patru ori, în monstru.
...Şi viaţa monstrului se curmă. El piere-n apele adînci, urmat de nimfele
speriate, care priviseră-n tăcere uluitoarea bătălie.
Iar strigătele de izbîndă umplu de astă dată ţărmul. Oamenii toţi se
bucură. Ecoul lor s-aude-n ceruri, pînă-n palatele lui Zeus. Stăpînul zeilor
priveşte cu încruntare pe pămînt. Ba pune mîna chiar pe-un fulger ca să-l
azvîrle în eroul care-i nesocotea porunca.
Dar o zăreşte pe-Andromeda,
cu lanţurile sfărîmate, strînsă în braţe de Perseu. Şi-şi aminteşte o
prevestire făcută de zeul Uranus. Perseu urma să se însoare, după
această prevestire, cu-o fată ce-o scăpa de moarte. Era, desigur,
Andromeda. Iară din spiţa lui Perseu şi-a Andromedei, soaţa lui, urma să
se ivească-n lume cel mai mare dintre eroi, purtînd numele de Heracle.
Şi-acest Heracle trebuia să-l apere pe însuşi Zeus, într-o vestită bătălie,
dată cu groaznicii giganţi.
De-aceea Zeus şi-a lăsat din mîini ucigătorul fulger, iertând de moarte pe
erou, în timp ce regele Cefeu şi soaţa lui, Casiopeea, pregăteau nunta
fiicei lor cu îndrăzneţu-i salvator
Lupta cu Fineu
Eros, zeul iubirii, şi Himeneu, zeul căsătoriei, îşi aprinseseră şi-şi înteţeau
torţele lor strălucitoare, ca dragostea ce îi lega pe tineri să fie trainică,
fierbinte. Flăcări - arzînd esenţe aromate - luceau pe margini, în trepiede.
Casa era împodobită cu flori, în culori vii, îmbălsămate, şi sunete de lire şi
de flaute se auzeau pînă departe. Uşile la palat erau deschise, şi oaspeţii
se grămădeau la mese, care gemeau de bunătăţi.
Ospăţul nunţii
începuse...
Peste vreun ceas sau două cînd mesenii, înveseliţi de vin, rîdeau mai tare
şi vocile se-amestecau voioase, toţi l-au rugat pe tînăr să le spună marile
întîmplări ce le trăise, şi-n primul rînd să povestească, pe îndelete, cum
nimicise pe Meduză.
Nu apucase el să termine ce-avea de spus, şi uşile palatului s-au
zguduit... In pragul lor s-a arătat crudul Fineu, frate cu regele cetăţii şi
unchi miresei, Andromedei. Fineu ceruse mai-nainte pe fată de soţie, şi acum
venise să şi-o ia. In urma lui foiau oştenii mulţi, mulţi ca frunza şi
ca iarba.
- Iată-mă-s ! strigă el cu ură. Eu sînt aici să pedepsesc trădarea. Trădarea
care mi-a răpit mireasa de multă vreme hărăzită mie... Şi nici sandalele
lui Hermes, nici Zeus, tatăl tău, mişele, nu vor putea să-ţi scape viaţa !...
Şi îşi ridică suliţa spre mire. Face şi-un semn către oşteni, să sară cu
armele lor la eroul ce-i este mire Andromedei.
- Stai, nu lovi, spune Cefeu, oprindu-l. Mireasa nu ţi-a luaţ-o el. Pierdut-a
fost ea pentru tine, de cînd era înlănţuită, ca jertfă monstrului din ape. Tu
n-ai sărit, n-ai vrut s-o aperi, nici ca logodnic, nici ca rudă. Şi-acum, cînd
altul a scăpat-o şi-a dobîndit-o, prin izbîndă, cu ce drept vii tu s-o mai ceri
?
Fineu nu scoate nici o vorbă. Ochii-i sînt cufundaţi în sînge. Aruncă lancea
spre Perseu. însă flăcăul se fereşte, şi lancea se opreşte-n jilţ. Perseu
apucă iute lancea din lemnul găurit de ea şi o întoarce spre Fineu. Fineu,
la rîndu-i, se apleacă, şi fierul aprig se înfige într-un oştean, al cărui trup
cade însîngerat pe-o masă.
Lupta se-ncinge îndârjită. Perseu înşfacă cupe
grele de bronz şi aur, de pe mese, pline cu vin, şi le azvîrle către oştenii
care-l înconjoară. Apucă şi trepiede fumegînde, şi ţestele trosnesc
zdrobite.
Dar tot mai mulţi vrăjmaşi de-afară vin împotriva lui Perseu. Chiar
cîntăreţul, ce sunase din lira lui atît de dulce, la nunta fetei lui Cefeu, este
lovit de-un fier în tîmplă, şi cade jos rănit gemînd, şi degetele i se-agaţă de coardele melodioase, ce dau un vaier
trist, pierdut.
- Mergi în Infern ! zice-un oştean. Tu, care ai cîntat la nunta vicleanului
Perseu, sfîrşeşte-ţi acolo, sub pămînt, cîntarea !...
Şi rîd oştenii lui Fineu.
Fiul lui Zeus vede totul. Stă sprijinit de o coloană. Luptă din greu, căci
este singur. Oştenii sînt prea mulţi. Au arme. Şi în şirag se-ndreapt-acum,
cu ochii încruntaţi, spre el. Fineu e-n frunte, blestemînd, cu gura strîmbă
de turbare.
Perseu se simte istovit. Şi-atunci, c-o singură mişcare, îşi prinde sacul ce-l
avea pe-o laviţă, mai la o parte.
Scoate din sac capul Meduzei şi îl îndreaptă spre oşteni.
- N-am vrut să mă slujesc de el, dar mă siliţi... strigă Perseu. în schimb,
voi, care-mi sînteţi prieteni, daţi-vă-ndată la o parte... Ascundeţi ochii...
Vă feriţi !...
- Ha, ha, rînjeşte un oştean. Caută-ţi pe alţii să se teamă de-un cap ce nu
are suflare.
Numai că rîsul îi îngheaţă. Toţi cîţi privesc capul Meduzei rămîn pe lespezi,
împietriţi. Fineu îi cheamă iar la luptă. Le-atinge trupurile reci, ce nu mai
fac nici o mişcare ; căci fiecare a rămas statuă dreaptă, neclintită : unul
cu sabia în sus, altul cu lancea prinsă-n mînă.
De frică-acum laşul Fineu cade-n genunchi şi îl imploră pe vajnicul erou
Perseu :
- Tu ai învins, Perseu, ascunde capul acesta fioros. Nu mat am ură, nici
dorinţa de a domni-n acest ţinut. (De-aceea doar am pornit lupta !) Am
să-ţi dau totul, ce doreşti, pe Andromeda şi averea... Lasă-mi atîta, te
rog, viaţa...
Zadarnic îşi fereşte ochii ; fiindcă, fără voia lui, tot îşi azvîrle-o uitătură
spre capul ce-l ţinea Perseu. Şi se preface într-o stană strîmbă, chircită,
odioasă, avînd încă în ochii tulburi invidia ce îl rodea.
întoarcerea în Argos
După această biruinţă, Perseu a plecat spre Serifos, avînd alături pe iubita
lui Andromeda, ca soţie. »
Insă cum au ajuns acolo, locuitorii insulei l-au şi vestit că mama sa se
ascunsese de mult timp în templul închinat lui Zeus. De-acolo nu-ndrăznea
să iasă. Stăpînul insulei Serifos, hainul rege
2 Polidecte, voise iarăşi s-o răpească, şi ea fusese nevoită să-şi caute
adăpost în templu, să stea acolo ocrotită.
Auzind veştile acestea, Perseu s-a dus drept la palat.
- Ei, ţi-am adus capul Meduzei, a spus Perseu lui Polidecte. Şi-i vremea să
ne socotim...
-• Minţi... Minţi... Nu cred o iotă din tot ce spui... a ţipat regele cu ură. Şi
am să te ucid pe tine, ca şi pe mama ta, Danae...
- Dacă eu mint, acesta ce e ?... a glăsuit fiul lui Zeus şi-a ridicat capul
Meduzei.
Pe loc, preacrudul Polidecte a împietrit, s-a făcut stană, pe tronul lui înalt
de aur, bătut în pietre nestemate. Şi, după cum cîntau aezii, veacuri
întregi stana de piatră a stat acolo nemişcată, pînă s-a năruit palatul, iară
pămîntul l-a-nghiţit.
In locul lui, a ajuns rege, în insula Serifos, Dictis.
După aceea, cum se spune, Perseu i-a-napoiat lui Hermes sabia lui cea
răsucită ; nimfelor, sacul fermecat şi-naripatele sandale ; lui Hades, coiful
său vrăjit, şi-Atenei, scutul ei de aur. Şi tot Atenei, ca dobîndă, i-a dăruit
capul Meduzei, pe care şi l-a pus zeiţa pe platoşa ce-i ferea pieptul.
...
Şi s-au urcat, după aceea, pe o corabie, cu toţii : Perseu, Danae şi Andromeda,
şi au pornit voioşi spre Argos. Credeau că-i duc o bucurie
regelui cel bătrîn : Acrisiu.
Dar el, temîndu-se, pesemne, de-oracolul
care-l vestise că moartea lui o să se tragă din mîna fiului Danaei, şi-a
lăsat tronul şi-a fugit într-un oraş numit Larisa. Acolo sta-n haine
schimbate, ascuns şi neştiut de nimeni.
Tocmai erau puse la cale aci,-n
Larisa, nişte jocuri, unde erau poftiţi toţi regii şi toţi vitejii din Elada.
Perseu, noul rege din Argos, a fost, de-asemeni, invitat.
Şi a-nceput întîi concursul. Perseu era înscris şi el. Au început s-arunce
suliţi. Au urmat alergări şi curse cu caii înhămaţi la care. Perseu a cîştigat
mereu. Venea apoi întrecerea cea mai de seamă în Larisa, întrecerea la
zvîrlit discul. Au aruncat unii şi alţii. A venit rîndul lui Perseu. El a luat
discul, l-a-nvîrtit şi, cînd l-a aruncat în slavă, s-a dus ca vîntul pînă-n nori.
Şi, din văzduhuri, ca un trăsnet, a căzut jos, izbind în creştet pe un bătrîn
ce sta-n mulţime şi căta mut la concurenţi. Cînd s-a uitat la el mai bine,
bătrînul mort era Acrisiu. L-a cunoscut însuşi Perseu.
Degeaba-şi aruncase-Acrisiu fiica şi pe nepot în valuri !... Degeaba, pe
ascuns, fugise din ţara lui, ţinutul Argos 21 !...
...
Şi, amărît că-şi ucisese fără de voia lui bunicul, Perseu n-a vrut să se
întoarcă pe tronul regelui Acrisiu.
S-a înţeles cu un alt rege - regele din Tirint - să-şi schimbe tronul între ei.
20
Astfel a luat în stăpînire Perseu regatul din Tirint. Aici s-a aşezat cu soaţa,
şi-au vieţuit în armonie. Cel dintîi fiu al Andromedei, după legendă, a fost
Perses, strămoşul neamului de perşi.
Iară cînd a murit Perseu , Zeus a hotărît să-l urce pe bolta cerului
albastru şi l-a făcut o constelaţie. Şi, tot spre cinstea lui Perseu, s-au
preschimbat în constelaţii şi Andromeda lui cea dragă, ca şi părinţii ei :
Cefeu şi soaţa lui, Casiopeea.
HERACLE
1
SE MAI SPUNEA-N LEGENDE că Zeus cel puternic, purtătorul de fulger,
hotărîse odată să aibă un fecior cu totul deosebit, un erou fără seamăn,
care să-i fie sprijin la vreme de nevoie '. Şi-a-ndreptat deci privirea către
pămîntul larg, unde erau atîtea femei încîntătoare. Şi a zărit-o pe
Alcmena.
Prin frumuseţea feţei, prin mlădierea taliei, prin gingăşia ei, precum
cîntau poeţii, Alcmena întrecea toate femeile. Din plete-le-i bogate şi
pleoapele-adumbrite se desprindeau o vrajă, o graţie sublimă, mult
asemănătoare celei a Afroditei cu podoabe de aur. Zeii şi muritorii îi
lăudau frumuseţea.
Atîta că Alcmena, în tainicele-adîncuri ale inimii sale,
îi păstra soţului o dragoste fierbinte. Pentru că ea, Alcmena, era
căsătorită. Soţul său era rege, pe nume-Amfitrion, şi locuia la Teba
2.
Zeus însă n-a vrut să ţină seama de dragostea femeii, şi-a aşteptat o
vreme cînd bărbatul Alcmenei tocmai pornea la luptă. Cum l-a văzut că
pleacă, a coborît în Teba. A făcut semn cu mina, şi-n urmă-i s-a ivit o
oaste numeroasă. S-a preschimbat la chip, luîndu-şi înfăţişarea bărbatului
Alcmenei. A pătruns în palat, în sunete de tobe, făcîndu-se că este chiar el
Amfitrion şi că se-napoiase mai repede din luptă.
- M-am reîntors, iubito, a glăsuit el vesel. Duşmanul l-am învins la porţile
cetăţii...
- Bine-ai venit, stăpîne, s-a bucurat Alcmena, plecîndu-se-nainte-i şi
desprinzîndu-i coiful, şi pavăza, şi scutul.
Iar el a-mbrăţişat-o pe soaţa credincioasă a lui Amfitrion.
Zeus vesteşte sosirea pe lume a fiului său
Cînd s-a-mplinit sorocul şi-Alcmena a fost gata ca să devină mamă, Zeus,
plin de mîndrie, i-a adunat pe zei în palatul de aur, rostind în acest fel :
- O, zei, şi voi, zeiţe, ascultaţi-mă bine ce am să vă destăinui, aşa cum
mă îndeamnă cugetul meu divin. Chiar astăzi se va naşte, din spiţa lui
Perseu , cel mai mare erou. Un erou fără seamăn. Acesta va domni ca
rege-n Argolida, în cetatea Micena. Iar celelalte rude, toţi, îi vor fi supuşi.
Vor trebui s-asculte de el, ca de-un stăpîn. Aşa hotărăsc eu, ce stăpînesc
Olimpul, şi astfel va rămîne...
Auzind vorba asta, Hera - care aflase de noua-nşelăciune a soţului său,
Zeus - arsă de gelozie, a spus cu îndîrjire :
- De vrei să ai crezare, jură-ne chiar acuma pe rîul din Infern, întunecatul
Stix, că-ntr-adevăr copilul ce se va naşte azi, din spiţa lui Perseu, va fi
rege-n Micena, iar ceilalţi sclavii săi...
- Atîta vrei ? Ei bine, a dat răspunsul Zeus, dacă-mi ceri numai asta, îţi jur
cu bucurie... Mă jur pe rîul Stix că hotărîrea luată va fi de neclintit !...
O ! Cum a mai rîs Hera, văzînd că soţul său alunecase-n cursă... Şi, fără
de zăbavă, s-a avîntat pe-un nor, plutind spre ţara Argos, spre cetatea
Micena.
Aici luase domnia alt fiu al lui Perseu, ce se numea Stenelos '. Iar soaţa
lui Stenelos urma să fie mamă peste vreo două luni.
Hera, fără zăbavă, a săvîrşit o vrajă şi a făcut ca soaţa stăpînului Micenei
să nască mai curînd.
In schimb, tot printr-o vrajă, a silit-o pe-Alcmena să
nască mai tîrziu, poate cu-o zi sau două.
S-a-ntors după aceea, cu grabă, în Olimp, şi a rostit lui Zeus :
- Tu ai jurat că fiul care s-o naşte astăzi din neamul lui Perseu va fi rege-n
Micena. Află dar, o stăpîne, că el s-a şi născut. E fiul lui Stenelos. Se
cheamă Euristeu.
Trăsnetul greu, ce-l poartă în pumn măreţul Zeus, să-l fi lovit în frunte,
nu l-ar fi zguduit mai mult ca ştirea asta.
- Ce-ai spus ? a răcnit el.
- Am spus ce-ai jurat tu, i-a dat răspunsul Hera. Flăcăul prevestit a şi
venit pe lume... Insă nu e odrasla pe care-o aşteptai în palatul din Teba,
nu e feciorul tău şi-al reginei Alcmena, pe care-ai amăgit-o. Nu. Nu e cum
credeai.
- Cum ? Hera !... îndrăzneşti ? a tunat iarăşi Zeus.
Dar Hera a urmat :
- Cel care s-a născut şi o să fie rege se cheamă... Euristeu. Iacătă-l în
Micena... E fiul lui Stenelos din ţara Argolidei. Ha, ha, ha, ha... Zeus,
păcălitul eşti tu !...
S-a mîniat stăpînul, s-a clătinat Olimpul sub furia lui cumplită, a azvîrlit
mănunchiul de fulgere în lume, făcînd prăpăd şi moarte, dar n-a schimbat
nimica. Făcuse jurămîntul ce nu-l putea călca. Feciorul lui Stenelos urma
să fie rege, şi fiul său un sclav.
Alcmena devine mamă
Iar la puţină vreme, în palatul din Teba al lui Amfitrion, scăpată de sub
vrajă, năştea în chinuri grele şi-Alcmena doi feciori. Erau doi feciori
gemeni... Unul avea ca tată pe Zeus, olimpianul, şi se chema Alcide , şi
celălalt, Ificle - fiul lui Amfitrion.
Cum s-a născut Alcide, s-a auzit un glas :
- De n-ai s-asculţi, Alcmena, poruncile divine, vei suferi amarnic. Copiii-ţi
vor pieri. Soţul tău o să cadă răpus în bătălie, şi tu o să te-afunzi în
Tartarul lui Hades, fiindcă ai mîniat-o pe Hera din Olimp. De vrei să scapi
de toate, azvîrle-l pe Alcide !... Du-l pe un cîmp pustiu şi-acolo părăseştel
!...
Alcmena,-nspăimîntată, a luat copilu-n braţe şi a-ncercat să fugă.
Vocea o urmărea.
- Azvîrle-l pe Alcide... Tot n-ai să-l poţi scăpa...
Şi ea, strîngîndu-şi fiul la piept, s-a dus pe o cîmpie şi, deznădăjduită,
vărsînd lacrimi amare, l-a părăsit acolo.
Ştia cît era Hera de neîndurătoare, cînd îşi dorea ceva şi cînd era pătrunsă
cumplit de gelozie.
Numai că din văzduhuri mai priveghea şi Zeus. El auzise glasul. O văzuse
pe-Alcmena ducîndu-şi copilaşul pe acel cîmp pustiu. Iară fiul Alcmenei
trebuia să trăiască şi să-l ajute-n lupte. Şi, repede, din slavă, a poruncit
să vină pristavul de credinţă, fiu-i înaripat, prea isteţul zeu Hermes.
- Te du, a rostit Zeus, şi ia din cîmp copilul. Adu-mi-l In Olimp şi fă tu
cum vei face, ca să-l aşezi la pieptul soţiei mele, Hera, fie doar pentru-o
clipă. Aşa, ca el să sugă laptele nemuririi chiar de la sînul ei.
Hermes n-a aşteptat să-i spună-a doua oară. Punîndu-şi la picioare cele
mai repezi aripi, a coborît în locul unde se-afla copilul. L-a luat cu el în
grabă. S-a întors în Olimp. S-a apropiat de Hera, care tocmai dormea, şi i
l-a pus la sîn.
Alcide, mititelul, flămînd precum era, a început să sugă, cu poftă, licoarea
parfumată.
Cînd s-a trezit zeiţa l-a smuls. L-a aruncat. A vrut să-l şi ucidă. Atîta că
prin voia părintelui său, Zeus, ca şi prin isteţimea fratelui vitreg, Hermes,
noul născut supsese laptele nemuririi.
Faptul era-mplinit.
In cîntece, poeţii ne povestesc că Hera, cînd l-a smuls pe Alcide,
vrăjmaşă, de la sîn, mai multe rîuleţe de lapte-ar fi ţîşnit. Aceste rîuleţe sau
risipit în cer şi s-au schimbat în stele scînteietoare, albe, numite de
elini, cum ştim : Calea lactee sau Calea laptelui
26
Lupta cu şerpii zeiţei Hera
Aşa fiul lui Zeus scăpă nevătămat din cel dintîi pericol, şi Hermes îl
întoarse la mama sa, Alcmena.
Nici nu-i venea să creadă că-l are lîngă ea, că nu-i mîncat de fiare, şi
povestea adesea :
- Feciorul meu, acela ce l-am jelit atîta, acum i-acasă iar. Ss joacă. E
voinic. în fiecare seară îl îmbăiez cu grijă, la fel ca pe Ificle, pe celălalt
copil, şi le întind blăniţe de iepure, molcuţe, pe-un scut larg, de aramă,
de-al lui Amfitrion, şi-i leagăn, şi-i adorm în cîntece duioase... Vai, nu e
mulţumire mai mare pentru-o mamă decît să-şi vadă pruncii că-s
cufundaţi în somnul cel lin, odihnitor, şi nu-i pîndesc nici rele, nici inimi
duşmănoase...
Astfel grăia Alcmena. Şi-aşa trecură-n tihnă vreo şapte sau opt luni.
Părea că trec în tihnă !...
Căci în Olimp sta Hera. Ea cerceta-n-cruntată
palatele din Teba şi socotea în sine : „Cum pot să-l fac să piară pe-acest
fiu al Alcmenei ? El ar putea să fie mai îndrăzneţ ca Ares, mai îndrăgit de
Zeus decît feciorii mei. I-adevărat c-a supt laptele nemuririi ; dar sînt încă
mijloace..."
Tot cugetînd, zeiţa zăreşte-ntr-o pădure doi şerpi. Nu şerpi, balauri.
încolăciţi pe-o ciută, o strîngeau de grumaz şi-i strecurau otrava prin colţii
veninoşi.
Şi-ndată porunceşte şerpilor să pornească spre palatul din Teba, unde pe un
scut de-aramă dormeau cei doi copii : Alcide şi Ificle. Cam pe la miezul
nopţii şerpii-au ajuns la Teba. Amîndoi monştrii, lacomi de sîngele cel
tînăr, se tîrau pe pămînt.
Se zice că Alcmena, după această primă victorie-a lui Alcide, a chemat
pe-un proroc - Tiresias pe nume - şi i-a cerut să-i spună viitorul ce-o să-l
aibă preadragul ei copil.
Tiresias, prorocul, i-a dat răspunsul astfel :
„Fiul tău o să fie un erou neînvins la vîrsta bărbăţiei. El o să împlinească
douăsprezece munci, o să distrugă monştrii şi o să biruiască războinici
renumiţi. Apoi o să se-nalţe spre bolta înstelată, urcîndu-se cu cinste în
palatul lui Zeus..."
Aflînd această veste, bunul Amfitrion a cugetat că-i bine ca tînărul Alcide
să-nveţe meşteşugul cel aspru-al armelor.
- De trebuie să lupte, să dea piept cu primejdii, vreau ca acest fecior să-şi
învingă duşmanii ! a spus Amfitrion, şi mama s-a-nvoit.
Alcide a-nvăţat, în anii ce-au trecut, să-nfrunte pe oricine, în lupta corp la
corp, cu pumnii sau cu arcul, cu sabia şi lancea. Amfitrion, de-asemeni, la
deprins să conducă în goana cea mai mare carul de bătălie şi să vîneze
fiare.
Şi s-a silit Alcide cu-atîta vrednicie să-şi însuşească arta cea grea a
luptelor, să-şi sporească puterea, încît, în scurtă vreme, şi-a întrecut
tatăl, şi pe prietenii săi, războinicii din Teba ca alţi feciori de regi. Se hrănea-n timpul zilei cu fructe şi legume ; seara,
cu carne friptă ; şi-arareori bea vin. Era de-o vitejie nemaivăzută încă.
Odată înfruntase el singur o oştire - ce năpădise-n Teba, şi-o jefuia de
aur, şi luase mii de sclavi - doar cu-o măciucă-n mînă. Şi izgonise oastea
şi pe regele ei.
Creon, regele Tebei, acela ce-i ţinea la el în ospeţie pe-Amfi-trion,
Alcmena, Alcide şi Ificle, era nespus de vesel. „Iată că şi feciorul seamănă
tatălui, îşi spunea el în gînd, şi-mi va fi de folos".
Şi, fiind regele Creon
atît de mulţumit de biruinţa asta, a făurit un plan. Avea şi el o fată, ce se
chema Megara. N-ar fi putut găsi un ginere mai bun decît mîndrul Alcide.
Ştia că de-i va fi urmaş la tron Alcide, scăpa de orice grijă. L-a chemat
deci la sine pe voinicul Alcide şi l-a rugat să-i fie ginere şi urmaş.
Tînărul s-a-nvoit.
- Măreţe rege Creon, a glăsuit Alcide, ne-ai găzduit şi prieten ne-ai fost
întotdeauna. Voinţa ta-i poruncă. Mă-nsoţesc cu Megara. Să ne gătim de
nuntă...
în anii ce-au urmat, Megara a avut trei prunci de la Alcide. Eroul îi iubea,
le cînta cîntece sau îi purta pe cal, în goana cea mai mare. Alteori se juca
alăturea de ei, prin ierburile verii, rîzînd şi chiuind, privegheaţi de Megara.
Dar iată că-ntr-o zi, cînd se jucau cu toţii, şi hohotele lor răsunau în
văzduh, Hera îşi lasă ochii către cetatea Teba. îl vede pe Alcide, fiul rivalei
sale, Alcmena cea frumoasă. Şi-n inima zeiţei se-aprinde o mînie atît dencrîncenată,
încît nu ţine seama de bieţii copilaşi fără de nici o vină.
Cere unei zeiţe, Mania, fioroasa, ce păstra o otravă într-o cupă de aur, salerge
pe pămînt. Să-i rătăcească mintea eroului Alcide.
Zeiţa nebuniei, Mania, a zburat şi-a-mprăştiat veninul asupra lui Alcide. Ia
insuflat dorinţa să îşi răpună fiii şi tînăra-i nevastă.
Atunci, bietul Alcide, cu mintea răvăşită, a socotit că pruncii şi soaţa sa,
Megara, ar fi nişte ciclopi. Numai c-o lovitură i-a răpus pe tuspatru. Apoi
s-a prăbuşit cu fruntea în ţărînă, cu sufletul zdrobit.9
Geloasa Hera îl loveşte din nou crunt pe fiul Alcmenei
Era acum Alcide un flăcău minunat, de optsprezece ani : frumos, voinic şi
ager, şi drept, şi înzestrat cu alte multe haruri. Ducea o viaţă simplă. Nu-i
plăcea să îmbrace veşminte-mpodobite,
28
La oracolul din Delfi
Cînd s-a trezit sărmanul, a vrut să se azvîrle de pe o stîncă naltă. Gemea,
îmbrăţişîndu-şi copiii, pe Megara ; se blestema
29
amarnic pentru grozava-i faptă. Dar s-a ivit Atena, sora sa din Olimp,
zeiţa-nţelepciunii, şi l-a oprit, zicîndu-i :
- Nu te pripi, Alcide. Tu nu ai nici o vină. I-o răzbunare-a Herei. Erai prea
fericit. Ea a orînduit ca să-ţi loveşti copiii şi să fii nevoit să ispăşeşti o
crimă care nu e a ta. Deşi nu este drept, deşi eşti fiu lui Zeus, ceilalţi zei
din Olimp vor fi de partea Herei, căci e răzbunătoare şi toţi se tem de ea.
Nimeni nu-i stă-mpotrivă. Chiar Zeus însuşi tace de-atîtea ori molcom,
căci Hera e şireată şi poate să-şi lovească şi soţul uneori. Doar eu am să
te-ajut, căci n-o iubesc pe Hera. E prea înfumurată... Şi poate zeul
Hermes, pristavul tatălui. Acuma părăseşte Teba cu şapte porţi. Te du
pînă la Delfi şi purifică-ţi trupul, cum porunceşte legea hotărîtă de Zeus.
Puternicul Apolo o să-ţi aducă ştire ce trebuie să faci...
Cu fruntea în pămînt, cu umerii plecaţi, a părăsit Alcide Teba regelui
Creon, şi s-a-ndreptat spre Delfi.
în templul de la Delfi, Apolo l-a vestit pe feciorul Alcmenei că este osîndit
de zeii-olimpieni - aşa cum cerea Hera - să-şi ispăşească fapta, slujind în
chip de sclav regelui din Micena.
- Va trebui, ca sclav, a glăsuit Apolo prin gura Pitiei, marea sa preoteasă,
să-i împlineşti cu sîrg regelui Euristeu toate poruncile - douăsprezece-s
toate - primejduindu-ţi viaţa.
Tot el i-a dat acuma numele de Heracle, ştiind că o să-nvingă, cu glorie
deplină, toate primejdiile pe care Hera i le va pune-n cale.
Heracle a primit această ispăşire şi a plecat în lume, mergînd către
Micena.
Tînârul alege drumul virtuţii
Mergînd el zbuciumat, îngîndurat şi trist, pe drumurile vieţii, a întîlnit
deodată, la o răspântie, două femei ciudate 10. Una era boită, cu ochii
vineţii, gătită în veşminte de stofă ţipătoare ; avea brăţări, inele,
podoabe, şi pe plete văluri trandafirii, şi, chicotind, zvîrlea zîmbete
deşuchiate oricui îl întîlnea. Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua.
Avea o frunte dreaptă ; semăna cu Atena. Privirea sa senină te cerceta în
faţă. In mînă ea purta o cunună de laur.
- Iţi cauţi drumul, voinice ? l-a-ntrebat cea dintâi, văzîndu-l pe Heracle.
- Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul.
30
Atuncea ea, grăbită să-l şi cuprindă-n mreje, a mai rostit mieroasă :
- Pot să-ţi arăt o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe mine...
- Eu nu fug de greutăţi, a glăsuit Alcide. Doresc să merg în viaţă fără de
ocoliş şi să slujesc dreptatea, binele şi pe oameni... Dar cine eşti, femeie ?
- Cine sînt ? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc fericirea, cu toate că
adesea mulţi îmi spun... Desfrînarea. Urmîndu-mă pe mine, poţi trîndăvi
în voie, poţi dobîndi belşugul din munca altora, şi nu ai altă grijă decît să
te desfeţi... Haide, urmează-mă ! L-a apucat de mînă şi a vroit să-l tragă
pe drumurile ei. Dar cealaltă femeie le-a răsărit în cale şi-a glăsuit aşa :
- Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrînării, plăceri - e drept - sînt
multe. Insă acela care se dăruieşte lor devine un nevolnic, dispreţuit de
toţi, şi bătrîneţea lui e tristă, ruşinoasă. Drumul meu e mai greu, e
presărat cu lupte, cu trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află biruinţa.
- Tu cine eşti ?
- Virtutea. Eu însoţesc vitejii ce luptă pentru oameni, şi cinste, şi
dreptate. îi ajut să zdrobească relele-n a lor cale şi să triumfe astfel binele
pe pămînt.
Heracle, auzind-o, s-a smuls din mîna celei ce îl tîra pe calea plăcerilor
uşoare.
- Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sînt urgisit de Hera să fiu sclav
unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osîndit, după dorinţa Herei. Eu
nu mă tem de soartă şi nu m-aş fi supus ; dar vreau să ispăşesc
îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptînd neînfricat şi preschimbînd
tot răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni... Tu-mi poţi fi de
folos ?
- Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmîndu-mă pe mine, vei fi
victorios, iar după moartea ta, numele lui Heracle va fi slăvit pe veci.
- Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrînarea. Vei fi
mai mulţumit...
- Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea.
La vorbele acestea, Heracle a pus mîna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors
spre Desfrînare şi i-a rostit cu silă :
- Josnică Desfrînare, nu mă poţi amăgi !... Am să mă lupt cu Hera şi, cînd
o voi înfrînge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuţii...
Din clipele acelea - cum au cîntat poeţii - fără de şovăire, Heracle n-a
urmat decît drumul cel aspru, arătat de Virtute, ori31
cîte piedici, lupte şi primejdii cumplite i-au aşternut în cale ne-cruţătoarea
Hera, regele Euristeu, alţi regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii...
Sosirea la Micena
...Şi a plecat Heracle spre regele Micenei, cel sprijinit de soaţa
puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la Poarta leilor, într-un amurg de
vară. Tocmai în acea vreme feciorul lui Stenelos aducea sacrificii pe un
altar al Herei. Cu mîinile întinse spre cerul roşietic, în fumul jertfelor,
Euristeu glăsuia :
-f Iţi mulţumesc, zeiţă cu braţele ca neaua ! Prin voia ta sînt rege în
splendida Micenă. Şi osîndit de tine, Heracle-i sclavul meu. El trebuie să-
mplinească douăsprezece munci, şi într-una dintre ele să piară negreşit.
Ţi-o jură Euristeu !...
Nu îşi sfîrşise vorba, şi-un sfetnic, alergînd, a ajuns la altar :
- Slăvite !... Mare rege !... Heracle a sosit...
- Heracle ?... Unde este ?... a rostit Euristeu, lăsîndu-şi braţele să-i cadă
fără vlagă.
- E dincolo de ziduri, la Poarta leilor. Vrea să intre-n oraş...
- Să intre ?... Nu se poate... a mai spus Euristeu cu glasul răguşit. Daţi-i
porunci la poartă. Să plece, să ucidă pe leul din Ne-meea, fiul monstrului
Tifon şi-al viperei Ehidna.
Şi tremura fricosul. Ar fi fugit, desigur, de nu ar fi ştiut că-i e de sprijin
Hera.
- Nu ! Nu mă tem de dînsul ! striga el ascuţit. Eu sînt stăpîn, el sclav...
- Adevărat, stăpîne, glăsuiau sfetnicii. Puterea ţi-e divină. Supuşii tăi
nevrednici datori sînt să te-asculte, fără de nici un murmur.
- Să plece de îndată !... striga iar Euristeu. în ţinutul Ne-meei zac munţi
de oseminte. Cîţi s-au încumetat să dea lupta cu leul, acolo-au putrezit.
Heracle, n-o să scape nici el din lupta asta !...
- Nu. N-o să scape ! Nu ! îi ziceau sfetnicii. Fii liniştit, stăpîne...
Şi toţi rîdeau cu poftă, fiind siguri c-o să piară Heracle, sfî-şiat de colţii
leului.
Iar el mergea întins spre ţinutul Nemeei11, unde-ntr-o peşteră si-avea
culcuşul leul.
32
Poeţii povestesc că feciorul Alcmenei a aflat văgăuna, dar n-a găsit pe leu.
Şi-a aşteptat un timp, pînă ce cruda fiară s-a reîntors sătulă. Mîncase-n
acea ziuă o turmă şi-un păstor.
Heracle a văzut-o săltînd printre coline. Fiara era uriaşă. Avea nişte ochi
mari, roşii şi plini de sînge. Colţii săi ascuţiţi erau ca nişte săbii şi
străluceau în soare. Răgea-nfiorător. întinzînd bine arcul, a tras prima
săgeată. Săgeata a zburat şi l-a lovit pe leu ; dar s-a izbit de el ca de un
zid de piatră. Nu i-a putut clinti măcar un fir de păr.
Răpunerea leului din Nemeea
Heracle s-a mirat cum n-a pătruns săgeata în trupul leului. Şi a ţintit mai
bine. A tras încă o dată. Şi iar s-a dus săgeata vî-jîind prin văzduh, s-a
lovit ca de-o stîncă şi a lunecat jos.
Leul răgea cumplit, şi cu coama zbîrlită, cu ochii-nsîngeraţi, se pregătea
să sară către voinicul nostru.
Heracle nu s-a-nspăimîntat. A mai tras o săgeată ; dar s-a-n-tîmplat la
fel. Nici ultima săgeată nu l-a rănit pe leu.
Putea să tragă el şi-o mie de săgeţi. Pielea acestui leu, fiu al monstrului
Tifon 12 şi-al viperei Ehidna, era de nepătruns. Nici sabia sau lancea n-ar
fi putut străbate în trupul leului. Pielea i-era vrăjită. Chiar Tifon i-o
vrăjise, cu învoirea Gheei.
Dar după ultima săgeată, leul s-a repezit, într-un salt, la Heracle, răgind
atît de tare, că s-auzea în cer.
Din jilţul său de aur, stăpînul zeilor privea această luptă, neîndrăznind să-i
vină-n vreun fel în ajutor viteazului Heracle, pentru că lîngă el sta aşezată
Hera. Preaputernicul Zeus îşi lăsa astfel fiul să-nfrunte moartea singur.
Atîta că voinicul nu lupta pentru zei. Dornic să-şi ispăşească fapta ceangrozitoare,
făcută fără voie, se lupta pentru oameni, să nimicească fiara
care făcea prăpăd, vărsînd atîta sînge în ţinutul Nemeei.
Văzînd eroul nostru că leul se repede, a ridicat măciuca şi l-a lovit în
creştet. Puterea lui Heracle era-nspăimîntătoare. De-ar fi izbit o casă,
cumva, atît de tare, casa s-ar fi sfărîmat în mii de bucăţele. Leul s-a
clătinat, dar pielea lui vrăjită l-a apărat şi-acuma. Măciuca lui Heracle s-a
rupt de la mijloc. Fără să stea pe gînduri, voinicul s-a săltat spre gîtul
leului, să-l prindă, să dea lupta. Numai că de-astă dată leul s-a-nfricoşat. Urlînd, s-a întors pe labe, mai că s-a răsturnat, fugind spre peşteră, şi s-a ascuns acolo.
Fiara, ce răpusese atîtea mii de oameni, vedea că i-a sosit acum şi ei
sfîrşitul.
Peştera leului avea două intrări. Fiul marelui Zeus a smuls din munte o
stâncă şi-a zăvorit cu ea una din intrări. Apoi, fără de arme, a pătruns
înăuntru. Călcînd peste mormane de oase omeneşti, Heracle a intrat tot
mai adînc în bezna acestei peşteri mari. Deodată a zărit două făclii
aprinse. Aşa i s-au părut eroului, în beznă, ochii sticlind de ură ai leului
uriaş. Iar urletele sale clătinau stîncile. Labele lui zgîriau pereţii peşterii.
Colţii albi străluceau.
- Aicea eşti ? Hai, vino ! a glăsuit Heracle.
Leul la rîndul său, cu botul larg căscat, a sărit la Heracle.
Ce-a fost nu ştie nimeni. A fost o-nvălmăşeală cum nu s-a mai văzut. Cît
a durat ? O zi, poate chiar două, trei. Dar pînă la sfîr-şit, Heracle a cuprins
leul strîns de grumaz.
L-a strîns atît de tare, pînă l-a-năbuşit.
Leul, atunci, răpus, a căzut la pămînt13. Sub bufnitura lui pă-mîntul s-a
crăpat. Apucîndu-l de ceafă, învingătorul său l-a tras îndat-afară, cu
gîndul să-l despoaie de blana lui roşcată.
„Din blana ăstui leu, ce n-o poate străpunge, în veacuri, vreo săgeată, sau
sabie, sau lance, am să-mi fac eu veşmîntul, a cugetat Heracle. Şi ţeasta
lui de fier, am să mi-o pun pe cap. Nu-s platoşe sau coifuri mai bune decît
ea".
A tras însă zadarnic de piele s-o desprindă. Cît era de puternic, n-ar fi
putut Heracle, muncind luni, poate ani, să-l jupoaie pe leul ce fusese
vrăjit de fiorosul Tifon.
Atîta că Heracle nu era doar puternic, îndrăzneţ şi viteaz. Era şi înţelept.
Şi cugetînd mai bine, şi-a dat repede seama că sabia sau cuţitul nu-i erau
de folos. Şi a-ncercat flăcăul să jupoaie de piele îngrozitoarea fiară chiar
cu ghearele ei.
Şi-aşa a izbutit.
Cu ghearele tăioase, întoarse în fel şi chip, Heracle a reuşit să-l desfacă
de piele. Să-i desprindă şi ţeasta. Şi, precum hotă-rîse, s-a-nveşmîntat cu
pielea, iar pe cap şi-a pus ţeasta.
Prin vitejia lui îşi dobîndise în luptă o platoşă şi-un coif, prin care nu
puteau să pătrundă săgeata, nici sabia sau lancea.
Aşa înveşmîntat, a plecat la Micena.
Spre mlaştinile Lernei
Lupta cu hidra
Auzind Euristeu de-această biruinţă n-a mai îngăduit eroului Heracle să
vină nici la poarta Micenei cea bogată. Atît i-era de teamă. Mai ales că
aflase cum oamenii de Argos, poporenii de rînd, îl urmau în şiraguri şi îi
strigau voioşi :
- Iţi mulţumim, Heracle ! Tu ne ajuţi pe noi, acei ce ne luptăm adeseori cu
fiare şi monştrii-ncrîncenaţi. Regele te-a trimis la moarte, în Nemeea. Dar
tu ai biruit. Noi sîntem lîngă tine. Cheamă-ne, şi venim să te-nsoţim la
luptă.
Şi, ca să nu-l mai vadă pe eroul Heracle, regele Euristeu i-a poruncit saştepte
poruncile regale, trimise printr-un crainic, în oraşul Tirint.
- Să plece, să ucidă, de astă dată, hidra care sălăşluieşte în mlaştinile
Lernei14, spusese Euristeu. Este tot ca şi leul, odraslă a lui Tifon şi-a
viperei Ehidna. De-a nimicit pe frate, să răpună şi sora. Ea pustieşte
turme, cirezi, holde de grîu, şi-i omoară pe oameni. Nici unul n-a scăpat
din cîţi au vrut s-ajungă la mlaştinile Lernei. Nu cred c-o să mai scape
acum fiul lui Zeus şi-al frumoasei Alcmena...
- Nici noi nu credem !... Nu !... rîdeau toţi sfetnicii înconju-rînd slugarnic
jilţul lui Euristeu.
- Să plece deci la Lerna ! glăsuise stăpînul. Şi să nu se întoarcă decît
biruitor sau mort, adus pe scut...
...Şi s-a gătit Heracle să plece către Lerna.
Vrusese să pornească pe jos, ca de-obicei. Dar tînărul Iolau, feciorul lui
Ificle, a cerut învoire tatălui să-l conducă pe eroul Heracle cu carul, pînă-n
Lerna.
îl iubea pe Heracle mai mult decît pe-oricine, şi-l admira nespus.
- Atîţia oameni vor să fie lîngă el în ceasurile grele, spusese lui Ificle. In
numele mulţimii, vreau să-l însoţesc eu. Şi vreau să-l cruţ măcar de truda
drumului. Să-l duc pînă la Lerna, în goana cailor...
Tatăl a-ncuviinţat ; dar eroul Heracle n-a vrut să se-nvoiască.
- Nu pot să-l iau cu mine, spusese lui Ificle. Iolau e mult prea tînăr, şi-n
Lerna sînt primejdii ce pot să-l coste viaţa !...
Numai că îndrăzneţul flăcău al lui Ificle atîta se rugase de unul şi de altul,
atîta stăruise, pregătise şi caii, şi carul pentru drum, încît pînă la urmă
Heracle a primit să meargă cu Iolau.
Şi-au plecat împreună. S-au dus pînă la Lerna, în goana cailor. Din zare
se vedeau aburi verzi, otrăviţi, care se ridicau din mlaştina întinsă, unde
stăpînea moartea.
3 36
Hidra dormea la ceasul cînd au sosit cei doi. In jurul ei erau mormane fără
număr de fiinţe omeneşti, răpuse şi tîrîte pînă-n sălaşul său. Nu le putea
mînca, atît erau de multe, şi putrezeau prin mlaştini, umplînd întreg
văzduhul c-un miros otrăvit.
Heracle şi Iolau s-au apropiat încet, purtînd în spate lemne şi-O' grămadă
de fîn. Iolau a aprins focul. Apoi fiul lui Zeus a început să-ncingă săgeţile
în foc şi să tragă cu ele în hidra adormită. - Te scoală, blestemată odraslă
a lui Tifon, a glăsuit eroul, ţintind-o iar pe hidră cu cîteva săgeţi, în vîrful
cărora legase şo-moioage de fîn aprins în foc.
împunsă de săgeţi, dihania uriaşă s-a ridicat din mlaştini. Avea nouă
gîtlejuri şi nouă capete - şi-unul mai gros ca toate : capul nemuritor. Din
boturile-i hîde, ca nişte flăcări verzi, ţîşneau limbi otrăvite şi şuiera
cumplit. Fără să piardă vreme, Heracle a sărit la ea cu ghioaga-n mînă.
întîia lovitură a şi făcut să-i zboare unul din capete. Numai că-n locul unde
fusese un singur cap creşteau acuma două.
Mult s-a mirat voinicul şi a lovit din nou. Dar orişicît lovea, în locul fiecărui
cap smuls de pe gîtlej, se-nălţau altele. încît, în loc de nouă, se ridicau
acum verzi, mucede, hidoase, cu boturi plescăind şi colţii ca pumnale de
fier, cincizeci de capete.
Cu-aceeaşi isteţime, pe care-o dovedise şi-n lupta din Nemeea, Heracle ia
strigat flăcăului Iolau :
- Adu-mi lemne aprinse şf arde fiecare gîtlej, de unde smulg căpăţînile
hidrei.
Iolau s-a repezit, şi cu bucăţi de lemn, care ardeau în flăcări, a împlinit
porunca. în acest fel, curînd n-au mai putut să crească alte noi capete.
în vremea asta însă, hidra îşi răsucise coada ei de balaur peste picioarele
eroului Heracle. Iar un crab monstruos, mare cît un viţel, răsărit de sub
mlaştini la şuierele hidrei, încerca să-i reteze, cu cleştii lui tăioşi, unul
dintre picioare.
îi sfîşiase carnea şi-i tăia poate osul, de nu sărea Iolau c-un bolovan în
braţe şi nu-i sfărîma trupul, cufundîndu-l în mlaştini.
Lupta durase din zori pînă-n amiaz. Şi încă-a mai durat pînă către amurg.
în acel ceas tîrziu, Heracle-a izbutit să-i zdrobească odraslei lui Tifon şi-a
Ehidnei capul nemuritor, care era mai sus ca toate cele-
37
lalte şi pe-un grumaz mai gros, în care gîlgîia venin negru-ver-zui. L-a
zdrobit cu măciuca ; dar chiar aşa, zdrobit, capul împrăştia miasme
otrăvite, colţii puteau să muşte, şi ochii lui aprinşi azvîrleau încă flăcări.
Şi-atunci a-mpins Heracle şi-a răsturnat deasupra-i o stîncă grea şi-naltă,
care se ridica în mijlocul mocirlei, lîngă sălaşul hidrei.
- Aici, sub stînca asta, a glăsuit Heracle flăcăului Iolau, capul nemuritor va
sta pe veşnicie, fără nici o putere. In schimb eu am să-mi moi toate
săgeţile în sîngele acesta înveninat al hidrei...
- Va fi vai de duşmanii pe care-i vei ţinti, i-a dat răspuns Iolau.
Heracle şi-a muiat toate săgeţile în sîngele-otrăvit al hidrei de Ja Lerna.
Le-a pus apoi în tolbă şi s-a urcat în car, alături de Iolau, pornind către
Tirint.
Păsările stimfaliene
Dar nici nu apucase să-şi odihnească trupul Heracle, la Tirint, că i-a venit
poruncă să plece iar la drum. Trebuia să se lupte c-un soi de păsări mari,
cu mult mai mari ca omul, care sălăşluiau în nişte smîrcuri negre, pe
ţărmurile mării, lîngă un oraş, Stimfalos 15. Iar păsările-acestea aveau
ciocuri de-aramă şi aripe de bronz. Din aripe zvîrleau pene ca nişte lănci.
Doborau animale şi oameni deopotrivă. Luau oamenii în gheare. Se urcau
în văzduh, şi-acolo îi mîncau în timpul zborului. Cursese-atîta sînge în
toată-mprejurimea oraşului Stimfalos, încît locuitorii îl părăsiseră,
înfricoşaţi de moarte. Se pustiise locul.
Nimeni nu îndrăznea să se lupte cu ele, pentru că păsările-acelea slujeau
cruntului Ares, zeul războiului. Şi el se desfăta, auzind gemete, sau cînd
vedea-n Stimfalos sîngele şiroind.
- De va scăpa de păsări, nu o să-l ierte Ares, socotea Euris-teu, trimiţînd
pe Heracle în smîrcuri, la Stimfalos. Teafăr tot n-o să iasă din încercarea
asta...
Şi a plecat Heracle către golful argolic, unde se afla smîrcul. Cîţi îl vedeau
pe cale, îl îndemnau să stea sau să se-ntoarcă-acasă.
- Euristeu vrea să pieri ! îl sfătuiau ei toţi. Cum poţi tu să te lupţi cu
monştrii zburători, ce trimit din înalt lănci tari din aripe ? Ares le
ocroteşte. N-am încercat şi noi ? Iar locul e deschis,
38
n-ai unde te feri... Mult au mai pătimit oamenii din Stimfalos şi din
împrejurimi. Cu miile s-au stins. Nu vrem să mori şi tu... Tuturor ne eşti
drag. Tu ne-ai scăpat de cele două-nfricoşătoare odrasle-ale lui Tifon.
- Am să gonesc acum şi-aceste păsări negre, le răspunse Heracle. Poate
să fie Ares oricît de mînios.
- Să te-nsoţim şi noi, îl rugau oamenii.
- Nu, nu... voi merge singur. Eu mă pot apăra cu blana mea de leu. Voi
însă aţi pieri...
Şi mergea mai departe.
Ducea cu el voinicul două timpane mari, făcute din aramă. Ajuns la ţărmul
mării s-a urcat pe un deal, ce era lîngă smîrcuri. A început să bată
puternic în timpane. La zgomotul acesta s-au ridicat în stoluri păsările lui
Ares, mii, mii şi zeci de mii.
Cerul se-ntunecase de-atîta păsărime, şi ţipetele lor umpleau întreg
văzduhul. Le-auzeau Euristeu şi sfetnicii-n Micena.
- Aha ! îşi spuneau ei. Auziţi ce se-ntîmplă ! Acesta e sfîrşitul feciorului
Alcmenei...
Şi nu ştiau că el, învăluit în blana de leu, nepătruns, avînd coiful pe cap,
nu se temea de păsări. Trăgea din arc săgeţi, ce străbăteau deodată cîteo
sută de păsări, ba poate şi mai bine. Azvîr-lea şi cu lancea. Lovea şi cu
măciuca, de-i era la-ndemînă. Şi, nu în lungă vreme, în smîrcuri se
scăldau cu aripile negre, întinse, fără viaţă, mormane mari de păsări.
Tot locul se-nvelea, ca într-un giulgiu negru, cu păsările-acestea. Puţine
rămîneau. Insă, de frica morţii, zburau ţipînd cu grabă spre portul Euxin
16, într-o insulă mică, ridicată din ape de Tetis, la dorinţa preacrudului
zeu Ares.
Ba, după cît se spune, dornic de răzbunare, Ares s-ar fi ivit c-o sabie-n
mînă în faţa lui Heracle. Insă eroul nostru şi-a ridicat măciuca, gata să îl
lovească. Şi Ares, sîngerosul, a fost cuprins de frică numai văzîndu-i ochii
cu care îl ţintea şi a luat-o la goană. A pierit în văzduh. Dar s-a jurat sajute
pe Hera totdeauna în contra lui Heracle.
Astfel s-a isprăvit şi-această încercare - a treia, după număr.
Heracle-a luat cu sine un trup de pasăre, străpuns de-o săgeată, să-i fie
mărturie, şi-a plecat spre Tirint.
Pe drum se întîlnea cu oamenii în cete, oameni ce se-ntorceau spre oraşul
Stimfalos. Şi ei îi mulţumeau cu lacrimi pe obraz, fericiţi că puteau să-şi
regăsească iar căminul părăsit, fără primejdie pentru copiii lor.
39
Căprioara zeiţei Artemis
Numai că inima haină a regelui Micenei nu se îndestula nici-cînd cu
suferinţa eroului Heracle. Şi, fără să-i mai dea răgaz să se-odihnească, l-a
trimis să-i aducă, din munţii Arcadiei, o iute căprioară a sorei lui Apolo,
zeiţa Artemis. Căprioara aceasta avea coarne de aur şi picioare de-aramă.
Fusese hărăzită de zeiţa fecioară să facă pagube în livezi şi pe-ogoare, şiaşa
să-i pedepsească pe bieţii muritori. Se mîniase tare pe ei zeiţa
vînătoarei, fiindcă nu-i aduceau destule jertfe-n templu. Şi oriunde
dădeau rod livada sau ogorul, grădina sau păşunea, căprioara sosea, la
porunca zeiţei. Călca-n picioare totul, lovea cu coarnele şi pără-duia rodul.
Degeaba o rugau oamenii pe zeiţă să nu-i mai pedepsească, ea nu se
îndura.
Acum pleca Heracle să prindă căprioara, s-o aducă legată în oraşul Tirint.
- Pe-această căprioară n-o poate nimeni prinde. Fuge ca o săgeată...
rîdeau toţi sfetnicii strînşi lîngă Euristeu... Şi-apoi chiar de-o va prinde, sadună
duşmănia zeilor olimpieni. Pe lîngă zeul Ares, îl va urî şi-Artemis.
Toate sînt ticluite să-i grăbească sfîr-şitul feciorului Alcmenei...
- Aşa e ! Va pieri ! scrîşnea şi Euristeu, cu ochii mici de ură. Şi-abia
atuncea, prieteni, am să fiu mulţumit şi am să fiu pe plac ocrotitoarei
mele, marea zeiţă Hera.
într-adevăr, Heracle, după ce colindase prin desele păduri ale Arcadiei,
aflase anevoie sălaşul căprioarei cu coarnele de aur. Insă cum a zărit-o, ia
şi pierit din ochi. Nu părea că aleargă sau c-atinge pămîntul. Semăna cun
vîrtej care alunecă, cu vuiet, pe-o cîmpie, se-ntoarce, stă o clipă şi
iarăşi se porneşte, ca să-l şi pierzi din ochi.
Era o căprioară cum nu se pomenise. Numai că nici Heracle nu se lăsa
învins. Şi se spune-n legendă că, fără de odihnă, adesea fără hrană, sau
apă, sau chiar somn, a urmărit-o-ntruna. Ea s-a-n-dreptat, în goană, întîi
spre miazănoapte, ajungînd în ţinutul zis hiperborean, la marginile lumii,
unde izvora Istrul, după străvechi legende 17. Aici era s-o prindă ;
poposise o clipă, doar cît a răsuflat. Dar ea, făcînd un salt, a şi ţîşnit din
nou, pornind spre miazăziuă. Au fugit amîndoi, aşa, un an de zile.
Oamenii îi vedeau trecînd cum trece vîntul. Ar fi vrut să-l ajute pe dragul
lor Heracle. Atît că nici o fiinţă, de pe întreg pămîntul, nu mai putea salerge
atît de repede cum fugea căprioara, urmată de Heracle.
Alergînd amîndoi, pe cînd se-mplinea anul, au ajuns la un rîu, albastrul rîu
Ladon. Şi dincolo de rîu era templul zeiţei. Şi
dacă apuca să pătrundă în templu, căprioara zeiţei era la adăpost. Heracle
nu putea s-o mai scoată de-acolo.
Pîn-atunci se ferise să folosească arcul. Văzînd că peste-o clipă căprioara
zeiţei o să ajungă-n templu, Heracle a ţintit-o, din fugă, cu-o săgeată, în
piciorul ei stîng. Animalul rănit s-a oprit locului. Heracle, din doi paşi, a şi
fost lîngă ea şi a prins-o de coarne. I-a scos grabnic săgeata din piciorul
său ager. Legînd-o c-un curmei de celelalte trei picioare de aramă, a luato
pe spinare.
- Unde te duci, Heracle ? i-a strigat Artemis, de pe o culme înaltă. Dă-i
drumul căprioarei. I-ai supărat pe Hera, pe Ares, şi acuma mă mînii şi pe
mine ?
- Nici nu mă gîndesc, zeiţă ! i-a-ntors răspuns voinicul. Este porunca
Herei, dată prin Euristeu, basileul din Argos. Cere-i ei socoteală. Eu sînt
doar mulţumit că i-am scăpat pe oameni de-atî-tea stricăciuni pe care
căprioara le-aducea cîmpurilor 18.
Şi-a plecat mai departe, lăsînd-o pe zeiţă să strige cît poftea.
Mistreţul din Erimant
Stăpînul cel nevolnic trăgea acum nădejde că viteazul Heracle, după
atîtea lupte : cu leul din Nemeea, cu hidra de la Lerna, păsările lui Ares, şi
goana necurmată, mai bine de un an, pe urma căprioarei zeiţei Artemis, a
obosit de-ajuns.
- îl voi trimite dară, spunea celor din jur, în munţii Erimant19, să-mi
aducă de-acolo, viu şi nevătămat, mistreţul fioros, care pă-răduieşte
codrii deşi ai Psofidei 20, distrugînd aşezări şi nimicind pe oameni. Să
plece deîndată !
- Să plece deîndată! strigau toţi sfetnicii.
Şi iar pleca Heracle - deşi abia sosise - săvîrşind calea-n-toarsă către
Arcadia.
Pe cînd mergea, eroul a întîlnit în cale pe centaurul Folos 21. Centaurul
acesta avea o fire blîndă. Fiind prieten cu Heracle, l-a poftit la un ospăţ şio
oră de răgaz, după atîta trudă. Ba, vrînd a-i fi pe plac, a mai desfundat
Folos şi un butoi cu vin, pe care îl primise de la Dionisos, zeul viţei de vie.
Era un vin din care nu sorbeau decît zeii. Aroma lui era atît dembătătoare,
încît s-a răspîndit peste tot muntele, ameţindu-i Pe oameni,
pe monştri şi pe fiare. Cei dintîi au simţit aroma-mbă-tătoare fraţii
centaurului. In tropote grozave, au alergat cu toţii spre peştera în care
Folos îl găzduia pe voinicul Heracle.
40
41
- De ce ai desfundat butoiul fără noi ? au răcnit ei spre Folos. Nemernicul
acesta, sclavul lui Euristeu, a băut vinul nostru ?
Şi, fără să aştepte răspunsul fratelui, s-au repezit cu stmci şi trunchiuri de
copaci să-l omoare pe fiul reginei de la Teba. Unul i-a aruncat o stîncă
mare-n frunte, altul l-a izbit straşnic cu un trunchi de stejar. De nu era
Heracle atîta de puternic, ar fi pierit îndată.
Atunci, s-a ridicat preavoinicul Heracle, cum sare o scînteie din focul cel
uriaş, care cuprinde-un rug. Uşor ca rîndunica, dar în-dîrjit ca leul cînd e
rănit de moarte, s-a avîntat Heracle la cel dintîi centaur şi, lovindu-l cu
pumnul, l-a şi răpus pe loc. A pus mîna pe ghioagă, pe ghioaga lui
cumplită, sfărîmînd ţeste, piepturi şi şale de centauri, culcîndu-i la pămînt.
Centaurii, cu spaimă, cîţi mai erau în viaţă, s-au năpustit afară din
peştera lui Folos.
Heracle, fugărindu-i, i-a ţintit cu săgeţi. Nici unul n-a scăpat.
încă nepotolit de-această supărare, s-a dus în Erimant, cău-tîndu-l pe
mistreţ. L-a aflat cu greutate, ascuns într-un desiş. Avea nişte colţi albi,
lungi de un stat de om, tăioşi ca nişte lănci.
Văzîndu-l pe Heracle, mistreţul - ce fusese vestit de Artemis că vor veni
primejdii - s-a zvîrlit într-un trunchi înalt, gros, de stejar. Cu rîtul lui
enorm l-a smuls din rădăcină, trîntindu-l spre erou.
Heracle s-a ferit. A vrut să ia el trunchiul care căzuse jos, să-l zvîrle spre
mistreţ. însă şi-a amintit că trebuie s-aducă mistreţul viu şi teafăr
crudului Euristeu.
Mistreţul ar fi vrut să fugă către vale ; dar Heracle, strigînd şi aruncînd cu
pietre, l-a silit să se urce spre vîrful Erimant. Căzuse peste munte zăpadă
proaspătă. Mistreţul luneca sau se împotmolea, gîfîia tot mai mult. Nu mai
putea să fugă. Isteţ, sprinten, voinicul s-a repezit pe-o culme. De-acolo a
sărit de-a dreptul peste fiară. A lovit-o în ceafă de i-a tăiat suflarea, şi
fiara s-a-mblînzit.
A luat-o pe spinare şi-a pornit spre Micena.
Auzind Euristeu că a ajuns Heracle cu fiara la Micena, că a intrat pe
poartă şi vine la palat, a început să strige spre sfetnici să-l oprească. Dar
nimeni nu-ndrăznea să i s-arate-n cale.
De frică, laşul rege a fugit, s-a ascuns într-un butoi de-aramă şi,
tremurînd, ţipa :
- Omoară-l sau dă-i drumul să plece unde-o şti ! Nu-mi trebuie mistreţul.
Pleacă de-aici cu el... Nu uita că-mi eşti sclav, şi-aşa îţi poruncesc...
- Am primit să-ţi slujesc, nu fiindcă preţuieşti în ochii mei ceva, i-a dat
răspuns Heracle. Datina noastră cere ca pentru orice faptă de sînge să
plăteşti, stînd un timp în sclavie. Şi eu m-am supus ei. Dar află, Euristeu,
că eu orişice muncă nu o fac pentru tine, ci o fac pentru oameni, pe care îi iubesc. Pentru ei am plecat, să-i
scap de-această fiară, pe care-o port în spate...
- Fă cu ea tot ce vrei, dar lasă-mă să ies din butoiul de-aramă, se tînguia
fricosul.
Şi nu s-a liniştit decît cînd a văzut mistreţul jupuit şi carnea lui încinsă în
frigare de-aramă.
Grajdurile lui Augias
Atunci a prins curaj, a ieşit din butoi şi-a început să spună cu-ameninţări
în glas :
- Du-te acum în Elida, la regele Augias, fiul lui Helios, puternicul zeu
soare. Iar regele Elidei are trei mii de boi, din care-o parte au picioarele
ca neaua, alţii-s în întregime albi, parcă-s lebede, şi alţii-s purpurii, ca
stofa sidoniană. Şi între toţi aceştia un taur, Faeton, se-aseamănă c-o
stea de aur sclipitor. în grajdurile sale, gunoiul vitelor, neridicat de
veacuri, s-a înălţat ca munţii. Şi vitele acelea, ce-s date în păstrare
regelui chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du-te deci la Augias şi
curăţă gunoiul...
- Mă duc, a spus Heracle, fiindcă ştiu prea bine cîţi sclavi au fost ucişi de
regele Augias, pentru că n-au putut să cureţe gunoiul. Ştiu cîţi ar mai
pieri...
Şi a plecat Heracle la regele Augias, să-mplinească porunca.
- Regele Euristeu te-a trimis pentr-un an, i-a glăsuit Augias, văzîndu-l pe
Heracle. Eu cred că nici în zece, poate nici într-o viaţă, nu ai să izbuteşti
să-mi cureţi grajdurile. Şi de nu izbuteşti, să ştii c-ai să-ţi pierzi viaţa
aicea, în Elida...
- O, rege, a zis Heracle, omul are şi minte, nu numai braţ de fier. Ce-ai
zice tu, de pildă, dacă eu aş putea să-ţi curăţ într-o zi gunoiul tot din
grajduri, şi nu-ntr-o viaţă-ntreagă ?...
- Atunci ţi-aş da răsplată, din cirezile mele, trei sute de boi buni. Dar nu e
cu putinţă aşa ceva, Heracle. Nici zeii n-ar putea, dar tu, un muritor...
Gîndeşte-te ce spui.
- Să încercăm ?
- Fireşte, dacă te încumeţi !...
- Şi-ţi ţii făgăduiala ? ♦ 1- Fac chiar şi-un jurămînt.
- Bine. Atunci, priveşte !...
Şi isteţul Heracle a scos vitele-afară, aucîndu-le-ntr-un cîmp.
43
1 I f »"4 11 ('I t
A pus mîna pe ghioagă. A lovit cu putere în zidul cel înalt, din fundul
grajdurilor, făcînd două spărturi. Din dreptul fiecărei spărturi făcută-n zid,
a săpat după-aceea cîte o albie, spre cele două rîuri aflate-n apropiere :
Alfeul şi Peneul. Apa a intrat pe albiile acestea, pe urmă, prin spărturi, în
grajdul lui Augias. Heracle avusese grijă, mai înainte, să spargă şi în faţă
zidul cel gros la fel. Apa intra prin fundul acelui grajd uriaş şi se vărsa prin
faţă, du cînd cu ea gunoiul.Nici nu venise seara, şi grajdul lui Augias fusese curăţat, găurile din ziduri
astupate la loc. Alfeul şi Peneul curgeau iarăşi în mătci, iar albiile noi,
umplute cu pămînt, nu se mai cunoşteau.
- Ce zici acum, Augias ? l-a întrebat Heracie. M-am ţinut de cuvînt ? Hai,
ţine-te şi tu !...
Dar şiretul Augias, văzîndu-şi împlinită dorinţa ce-o avea, s-a răzgîndit
îndată.
- Eşti sclav şi împlineşti poruncile primite, a glăsuit el aspru. Pleacă spre
Euristeu. Faţă de sclavi, un rege nu este nevoit să-şi, păstreze cuvîntul.
- După datina veche, acel ce nu-şi păstrează cuvîntul va să piară ! i-a dat
răspuns Heracle. Cînd am să ajung liber, mă voi lupta cu tine, rege fără
cuvînt, şi am să te răpun.
- Pleacă, îţi poruncesc ! a rostit regele.
Heracle a plecat, dar, după cum se spune, s-a-ntors cînd a fost liber. S-a
luptat cu Augias şi i-a învins oştirea care îl apăra. Regele a căzut. Eroul,
după luptă, a răsădit acolo trei sute de măslini şi a statornicit serbările
vestite, numite olimpiade, în cinstea biruinţei dobîndite de el, spre slava
fără moarte a celor îndrăzneţi, puternici şi cinstiţi 22.
şi holde. Chiar regele din Creta, Minos, fiul lui Zeus şi-al frumoasei
Europa, stătea-nchis în palat, înfricoşat de taur. Nici el, nici sfetnicii şi nici
oştenii lui nu cutezau să lupte cu taurul turbat al zeului Poseidon.
Ci, iată că soseşte Heracle cu o barcă.
Porunca îi suna să-l aducă pe taur în Argos, viu şi zdravăn.
Ca să-l poată supune, fără să-i ia şi viaţa, Heracle şi-a făcut din fire de
oţel o plasă, cum sînt cele cu care se prind peşti. A pornit după taur, l-a
aţîţat la luptă cu strigăte şi pietre. Iar cînd s-a repezit, cu coarnele
plecate, taurul lui Poseidon a nimerit în plasă. Heracle i-a strîns botul în
pumnii lui de fier. I-a-ncovoiat grumazul.
Şi în puţină vreme, taurul lui Poseidon fusese îmblînzit. îi asculta porunca
viteazului Heracle. Stătea cu fruntea-n jos şi-n-genunchea-nainte-i,
mugind încetişor, parcă-şi cerea iertare.
Luîndu-şi deci rămas bun de la regele Minos şi de la poporenii din insula
lui Zeus - ce-l binecuvîntau că-i scăpa de urgie - Heracle s-a urcat pe
taur, ca pe-un cal. Ţinîndu-l strîns de coarne, a-ndreptat taurul spre
valurile mării. Taurul a intrat în marea lui Poseidon, şi-a înotat cu sîrg
pînă-n Peloponez. De-aici, prins într-un ştreang, l-a dus fiul Alcmenei
pînă-n ţinutul Argos şi l-a închis în grajdul regelui Euristeu.
Şi iarăşi Euristeu s-a ascuns în butoi, strigînd înfricoşat slujitorilor săi ca
să desfacă poarta la grajduri şi să lase taurul lui Poseidon să fugă unde-o
şti.
Taurul lui Poseidon, cînd s-a văzut scăpat, a fugit ca năluca. S-a dus în
Atica, pe cîmpul Maraton, unde-l va doborî un alt erou, Tezeu.
Taurul lui Poseidon
Plecarea spre Tracia
După ce a curăţat şi grajdul lui Augias, Heracle a primit o nouă
Însărcinare, mult mai primejdioasă. Euristeu l-a trimis afară din Elada, înregatul lui Minos, ce se afla în Creta, insula minunată, unde copilărise
odinioară Zeus, ascuns de mama sa şi de bunica-i, Gheea.
Acolo se afla un taur alb ca spuma, trimis de zeul mării, Poseidon
furtunosul. Şi taurul acesta era, spune legenda, turbat ca vijelia. Ochii-i
ardeau văpaie, din bot îi curgeau bale, mugea-n-fiorător. Străbătea toată
Creta, călcînd-o sub copite. Muşca oa-aneni şi vite. Cu coarnele strica
locuinţe şi grajduri, livezi, grădini
După ce s-a întors Heracle şi din Creta, Euristeu a-ntrebat-o pe stăpîna
sa, Hera, unde să-l mai trimită.
Hera i-a amintit că este-n Tracia un fecior al lui Ares, stăpîn peste bistoni,
pe nume Diomede. Regele Diomede are grajduri de-aramă, şi-n ele se
găsesc nişte cai fără seamăn. Sînt negri ca tăciunii, gonesc ca nişte vulturi
cînd zboară prin văzduh. Dar sînt legaţi în lanţuri, pentru că se hrănesc
numai cu carne vie. Orice străin ajunge în Tracia e prins de crudul
Diomede şi dus, tîrîş, la grajduri ; e zvîrlit cailor, care-l sfîşie-ndată,
flămînzi ca nişte lupi.
44
45
:wttmii-uisili .unt.
- A scăpat el de multe, glăsuia Euristeu, auzind sfatul Herei, dar de caii
aceştia nu cred c-o să mai scape. îi vor veni de hac. Aceasta-i munca a
opta. Socot că-i ultima. Regele Diomede este fiul lui Ares. Ares o să-l
înveţe pe fiu-i, Diomede, ce trebuie să facă, să nu poată scăpa din nou
teafăr Heracle.
Şi-a plecat iar voinicul. Euristeu îi dăduse o corabie mare, în frumosul port
Argos, cum ceruse Heracle, s-aducă pe ea caii - dacă-i va putea lua.
In drum, prins de furtună, a poposit o vreme pe ţărmul tesa-lian. Aici
domnea, în Fera, prietenul său, Admet. Heracle s-a gîn-dit că n-ar putea
să treacă pe lîng-oraşul Fera, fără să se oprească la regele Admet.
Atîta că la vremea cînd a sosit Heracle, în casa lui Admet intrase
nenorocul. Hades cel mohorît trimisese să-l ia pe regele Admet în negrul
lui sălaş.
- Găteşte-te, Admet, spusese solul morţii. Am venit să te iau. Totuşi ai
mai putea să vieţuieşti un timp, de s-ar găsi o fiinţă care îţi este dragă să
vie-n locul tău, jos, sub pămînt, la Hades.
S-a îngrozit Admet. Cine se învoieşte bucuros să pornească înspre tărîmul
morţii, cînd este încă tînăr şi-i însetat de viaţă ?
A întrebat Admet cine ar vrea să plece în locul lui, la Hades. Nimeni nu a
primit. Nici părinţii, şi nici bunicii, cît erau de bă-trîni, nici slugile, supuşii,
nici prietenii cei buni. Nimeni n-a vrut să plece. Ba da, a vrut o fiinţă, şi
cea mai dragă lui - preatînăra-i soţie. Aceasta, auzind ce glăsuise solul
mohorîtului Hades, fără a fi-ntrebată, fără să stea pe gînduri, s-a hotărît
să plece ea însăşi în Infern, în locul lui Admet.
Biruinţa asupra morţii
- Soţul mi-e mult prea drag, a spus ea solului. Ţin la zilele lui mai mult
decît la mine. Singura mea durere e că n-o să-l mai văd. Altminteri, eu sînt gata să plec, fără zăbavă, jos, sub pămînt, la Hades, doar să trăiască
el.
Iar solul, zeul morţii, Tanatos, cel ce are o sabie tăioasă, s-a învoit s-o ia
pe tînăra Alcesta, în locul lui Admet. S-a apropiat de ea, cu sabia în mînă,
tăindu-i o şuviţă din părul mătăsos. Cum i-a tăiat şuviţa, Alcesta a-nchis
ochii, scoţînd doar un suspin :
- Admet, rămîi cu bine. Eu te-am iubit nespus... A lunecat pe lespezi.
Trupul i s-a răcit.
46
Vă-nchipuiţi ce jale a potopit palatul ! Inima lui Admet s-a sfîşiat de
chinuri, văzînd pe cea mai bună şi cea mai credincioasă dintre soţiile ceau
trăit pe pămînt pierind sub ochii lui.
__ Mai bine muream eu, zicea, plîngînd, Admet. Cum să se ducă
ea, atîta de frumoasă, atît de tînără ? Cum să-şi jertfească ea zilele
netrăite, doar ca să trăiesc eu ? Nu-mi trebuie nici mie viaţa fără
de ea.
Tocmai cînd aveau loc întîmplările-acestea în palatul din Fera, a sosit şi
Heracle. Admet, care-l iubea şi-l preţuia nespus pe eroul Heracle, n-a vrut
să-l întristeze cu suferinţa sa.
Şi nu i-a spus nimic din chinul ce-l rodea. A poruncit să fie Heracle
ospătat cu tot ce-avea mai bun : bucate, băuturi şi fructe din grădini. I-antins
o masă mare.
Atîta că Heracle, în timp ce sta la masă, a şi băgat de seamă că toţi aveau
şiroaie de lacrimi pe obraz.
A întrebat pe-o slugă, a întrebat-o pe-alta, şi pînă la sfîrşit a aflat
adevărul.
„O, preabunul meu prieten, a cugetat Heracle, n-ai vrut să mă mîhneşti !
Numai că am aflat. Mă voi lupta cu moartea ce ţi-a răpit soţia, şi am s-o
smulg lui Hades."
Noaptea, cînd toţi dormeau, Heracle s-a sculat uşor din aşternut. Ştia căn
prima noapte, după ce-nchidea ochii oricare muritor, venea zeul
Tanatos ca să ridice umbra trupului adormit.
S-a furişat Heracle, în taină, spre lăcaşul unde zăcea Alcesta. Potrivit
datinei, nu avea voie nimeni să stea prin apropiere cînd trebuia să vină
zeul morţii, Tanatos. însă eroul nostru s-a aşezat ia pîndă. A aşteptat un
timp, şi-a auzit deodată fîlfîitul de aripi al zeului Tanatos. Atunci s-a
repezit şi l-a cuprins pe zeu în bra-ţele-i vînjoase. S-au luptat toată
noaptea. Spre ziuă l-a trîntit Heracle pe Tanatos cu pieptul la pămînt şi l-a
legat în ştreanguri. Moartea fusese-nvinsă 23.
-- Nu-ţi mai dau de-aici drumul, iar sabia ţi-o sfarm, i-a glă-suit Heracle,
dacă nu redai viaţa soţiei lui Admet şi dacă n-ai să juri că şi prietenul meu
va rămîne în viaţă.
Nemaiavînd ce face, Tanatos a jurat. A-ntors-o iar la viaţă pe tînăra
regină ; l-a lăsat şi pe Admet să vieţuiască-n tihnă.
Aducerea cailor lui Diomede
Erai spre dimineaţă cînd au intrat Heracle şi-Alcesta în palat. Admet se
hotărîse să-şi ridice viaţa cu un pumnal de fier şi să-şi urmeze soaţa în ţinutul lui Hades. Văzînd-o pe Alcesta vie, surî-zătoare,
tînără şi frumoasă, nu ştia ce să creadă.
- E vis sau e aievea ? glăsuia el, strîngînd-o la piept pe soaţa dragă.
- Aievea e, Admet, îi răspundea Alcesta. Heracle, pentru noi, l-a biruit pe
zeul ce taie firul vieţii. îţi mulţumim, Heracle !
- Iţi mulţumim, Heracle ! glăsuia şi Admet, dezlipindu-şi obrazul de cel al
dragei sale.
Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. Lăsase fericire în palatul din
Fera şi pornise din nou, să-şi împlinească slujba.
Plutise iar pe mare, şi-n sfîrşit ajunsese la cruntul Diomede, regele
bistonian, pe care zeul Ares îl vestise din vreme. Şi debarcînd acolo, se
văzuse pe dată încercuit de sute şi sute de războinici. Totuşi, pînă la urmă
i-a biruit pe toţi. A luat din grajduri caii, legîndu-i peste boturi cu lanţuri
de aramă, şi i-a pornit spre ţărm, să-i suie pe corabie. Tot atunci, regele,
cu o altă oştire de călăreţi armaţi cu săbii, lănci şi arcuri, l-a atacat din
nou.
S-a luptat iar, trei zile. In cea de-a treia zi, oştenii bistonieni, cîţi mai erau
în viaţă, au trebuit să fugă. Regele Diomede a căzut însă prins în mîna lui
Heracle. El l-a suit pe punte ; dar caii flă-mînziţi, pe drum, l-au sfîşiat.
Mînia zeului ce-aţîţă la războaie a sporit şi mai mult ; dar Ares n-andrăznit
să se arate iar şi să-l cheme la luptă pe feciorul Alcmenei.
Intorcîndu-se-n Argos, Heracle-a adus caii în oraşul Micena.
Regele Euristeu, aflînd că Diomede a fost mîncat, pe drum, de propriii lui
cai, iarăşi s-a-nspăimîntat şi-a sărit în butoi. Heracle a-nchis caii în nişte
grajduri largi, dar regele Micenei a poruncit din nou slujitorilor săi să le
deschidă poarta, să fie lăsaţi liberi. Aceştia au fugit. In goana lor nebună
au ajuns în pădurea ce-m-prejmuia Olimpul, muntele cel înalt. Zeus s-a
mîniat şi-a trimis nişte lupi, care i-au încolţit şi i-au mîncat pe toţi.
Cingătoarea Hipolitei
,,De opt ori a scăpat pînă acum Heracle, şi-a rostit Euristeu, dar trebuie
să vie şi ziua aşteptată. Odată şi odată soarta îl va lovi, cum îi urzeşte
Hera. O ! Cît am să mă bucur, cînd am să-l văd pe rug !..."
Şi l-a trimis s-aducă o cingătoare scumpă, dăruită cu vrăji de zeii
olimpieni, pe care o avea regina Hipolita.
48
Viteaza Hipolita şi mîndra Antiopa - copilele lui Ares, zeul războiului -
domneau peste poporul de femei luptătoare, numite amazoane, care
sălăşluiau la Pontul Euxin 2i.
Cîţiva eroi vestiţi, ca Tezeu din Atena, Peleu şi Telamon, ştiind ce îndurase
Heracle pîn-atunci, n-au vrut să-l lase singur în ţara amazoană. S-au
adunat în Argos. Au stăruit să-i fie şi ei însoţitori. Heracle s-a-nvoit. Şi sau
urcat cu toţii pe o corabie, plutind neîntrerupt, pînă ce au ajuns în
Pontul Euxin.
Au debarcat pe ţărmul cel larg şi nisipos, străjuit de amazoane, femei
războinice,I-a-ntîmpinat la ţărmuri preamîndra Hipolita. Ea a rămas uimită de
chipeşii flăcăi ce coborau pe ţărm. I-a întrebat ce vor. Heracle i-a răspuns
cu glas blînd, arătîndu-i că vine din Micena, trimis de Euristeu, să-i ceară
cingătoarea, semnul ei de regină.
- Eu îţi cer cingătoarea, după porunca Herei. Fata lui Euristeu, care e
preoteasă chiar în templul zeiţei, doreşte să o aibă, i-a mai rostit Heracle.
O dai de bună voie ? Sau trebuie să ţi-o smulg, lup-tîndu-mă cu tine şi cu
oştirea ta ?
- O dau de bunăvoie, i-a glăsuit regina. Nu vreau să lupt cu voi.
Lupta cu amazoanele
Din cer, în vremea asta, priveghea însă Hera. Ea a văzut că-i pace şi că
fiul Alcmenei dobîndea prea uşor, prin vorba-i iscusită, splendida
cingătoare. Regina era gata s-o scoată de pe mijloc s-o dea, fără zăbavă,
eroului Heracle.
Atunci s-a prefăcut şi ea în amazoană, călare, înarmată. A sărit în mijlocul
femeilor strigînd :
- Minciună ne rosteşte acest fiu al Alcmenei ! El nu vrea altceva decît să
ne omoare şi să ne ia regina, nu numai brîul ei.
Şi a vorbit zeiţa atît de-nverşunată, încît războinicele femei s-au şi aprins.
S-au pregătit de luptă. Lăncile au lucit. Din arcuri a ţîşnit o ploaie de
săgeţi.
Degeaba Hipolita încerca să le ţină. Nimeni n-o asculta. Toate intrau în
luptă, repezindu-se, dîrze, s-arunce lănci, săgeţi sau
pietre, în eroi.
Dar şi fiul Alcmenei, şi toţi ceilalţi eroi nu s-au înspăimîntat. Au tras roi de
săgeţi şi lănci spre amazoane.
Cînd a intrat Heracle în luptă, mai ales, părea că se abate furtuna într-un
lan. Ca spicele cădeau vestitele-amazoane, trîntite la. pămînt, cu caii lor
cu tot.
49
iilliliimin
Au căzut prizoniere frumoasa Antiopa şi-o căpetenie, pe nume Menalipa.
Regina Hipolita ţinea nespus de mult la fecioara aceasta. Şi - fiindcă
Menalipa plîngea şi se zbătea sub braţul lui Hera-cle - regina Hipolita i-a
dăruit, în schimbul libertăţii fecioarei, scumpa ei cingătdare, plină toată de
vrăji, să o ducă Admetei, fiica lui Euristeu, preoteasă a Herei. Frumoasa
Antiopa a rămas însă pradă eroului Tezeu.
Vacile lui Gerione
Cea de-a zecea ispravă sâvîrşită cu cinste de eroul Heracle s-a petrecut
departe, în asfinţitul lumii.
- Te vei duce, Heracle, i-a poruncit din nou regele Euristeu, la marginile
lumii, unde seară de seară coboară Helios - strălucitorul soare, ca să se
odihnească. Acolo vei afla pe-un uriaş, Gerione, într-o insulă mică, numită
Eritia. Uriaşul Gerione, un nepot al Meduzei, are cirezi bogate de vaci roşii
ca focul dăruite de zei. Tu să mi le aduci pe toate la Micena, şi, de nu eşti
în stare, te voi scurta de cap, cu legea-mi de stăpîn. Şi-a trecut Heracle marea în Africa, cu-o plută săvîrşită de mîna lui, pe
ţărm, dintr-un copac uriaş. De-aici, prin Libia, a sosit după multă, prea
multă oboseală, străbătând tot pustiul, chiar la capătul lumii25. Acolo-i o
strmitoare, unde se întîlnesc Oceanul nesfîrşit, Africa şi Europa. Pentru că
acest drum îl istovise mult, Heracle-a vrut să lase, pe veci, o amintire a
suferinţei sale. Şi-atunci a smuls din coaste două stînci mari, albastre. Lea
aşezat cu grijă, de-o parte şi de alta, în strîmtoarea aceea care unea
Oceanul cu Africa şi-Europa. Stîncile din strîmtoare s-au numit de-atunei
„Coloanele lui Heracle" 26.
Insula Eritia, ţinta eroului, se găsea însă-n larg. Nu era nici un mijloc sajungă
pîn-acolo. Pe ţărm nu se vedeau copaci să-şi facă-o plută.
Venise însă seara, şi zeul Helios se cobora cu carul înflăcărat din slavă.
Din razele ce-ardeau pe fruntea zeului se răspîndea dogoare atît de
nemiloasă, încît bietul Heracle n-a mai putut s-o-ndure. Şi, supărat
amarnic, a pus mîna pe arc. Era gata să tragă în zeul Helios, crezînd că
vrea anume să-i pîrjolească trupul. Dar zeul Helios, mişcat de voinicia
eroului teban, l-a îndemnat să-şi lase armele la o parte :
50
- Lasă arcul încolo, căci eu sînt Helios, zeul ce încălzesc pă-mîntul şi pe
oameni. Şi, fiindcă ştiu că vrei s-ajungi în Eritia, uite, îţi împrumut barca
mea cea rotundă, făcută de Hefaistos din aur şi argint, a rostit Helios.
însă-o să-ţi fie greu să lupţi cu Gerione. El nu are un trup, ci trei, prinse
din mijloc. Are trei capete şi şase mîini enorme. La fel, şase picioare.
Luptînd, el te izbeşte cu cîte trei săgeţi şi trei lănci dintr-o dată. Mai bine
nu pleca.
Totuşi, fiul Alcmenei nu s-a înfricoşat. A şi sărit în barca rotundă,
fermecată, vîslind spre Eritia. La ţărm s-a arătat alt uriaş, Eurition -
ciobanul ce păzea cirezile de vaci ale lui Gerione - şi cîinele său, Ortos.
Ortos avea şi el două capete hîde şi era frate bun cu cîinele lui Hades,
paznicul din Infern.
După ce-a biruit pe cioban şi pe Ortos, Heracle-a fost silit să dea piept cu
stăpînul cirezilor de vaci, uriaşul Gerione.
Lupta n-a fost uşoară, Heracle-a fost lovit ; dar vitejia lui şi ghioaga cea
grozavă l-au ajutat să-nvingă. El a suit în barca de aur cea rotundă a
soarelui cireada de vaci nemaivăzute, şi a plecat spre casă.
Trecuse în Europa şi îşi mîna cireada prin munţii Pirinei, prin Galia, pe
urmă prin Italia. Aici zeiţa Hera i-a răzleţit o vacă, ce s-a pornit înot pînăn
Sicilia. A trebuit s-o caute, să lupte pentru ea c-un fiu al lui Poseidon,
care o ascunsese într-o cireadă-a lui. A ajuns dup-aceea la Marea Ionică.
Aici, zeiţa Hera a semănat turbarea în toate vacile. Lovite de turbare, s-au
rătăcit prin lume, în cele patru colţuri. Iar le-a căutat voinicul. Cu greu lea
adunat şi le-a adus pe toate regelui Euristeu.
Numai că Euristeu a poruncit să fie vacile înjunghiate şi carnea lor jertfită
ocrotitoarei sale, soaţei lui Zeus, Hera.
în ţinutul lui Hades
Se spune că, de ciudă, regele Euristeu s-a dus pe urmă-n templul zeiţei
şi, plîngînd, îi glăsuia astfel :- Cum ? Nu e nici un mijloc să-l răpun pe Heracle ? Nu este nici un
monstru să-l facă bucăţele ? O, Hera, tu mă-nvaţă unde să-l mai trimit ?
în tine mi-e speranţa. Tu ai făcut, prin vraja ca să alung pe lume eu
înaintea lui, şi astfel să fiu rege iar el numai un sclav. Ajută-mă şi-acuma!
Nu mă lasă zeiţo Mi-e teamă de Heracle, căci el e prea puternic, şi eu sint
prea slab. Şi
.4 [ 51
cum să lupt cu el ? Aş vrea... aş vrea, zeiţă, să-l văd odată-nfrînt. [ Şi să
respir în voie, scăpat de marea teamă că se va răzbuna...
- Nu plînge, zicea Hera. De-asta te-am înălţat pe tronul din Micena, ca tu
să te jeleşti ? Iar el să biruiască un monstru după altul, făr-a păţi nimic ?
Ascultă, Euristeu. Nu pierde nici o clipă. Trimite-l dar la Hades, să-ţi
aducă pe Cerber, cîinele lui de pază, cel cu trei capete. Aşa se va sfîrşi !...
- Pe Cerber ?... Cum ?... La Hades ?... Cum de nu m-am gîn-dit ?... Iţi
mulţumesc, zeiţă !
Şi-ndată-a dat poruncă regele din Micena sclavului său, Heracle, să plece
în ţinutul cel negru al lui Hades. Să-i aducă pe Cerber, teribilul dulău, cu
capete de-aramă, cu inimă de piatră şi şerpi încolăciţi, în gheme, pe
grumaz.
- Să mi-l aduci, dar iute... s-a răstit Euristeu. De nu pătrunzi la Hades şi
nu-l răpeşti pe Cerber, s-a terminat cu tine, ştii moartea ce teaşteaptă
!... Ştii că eşti blestemat chiar prin voinţa Herei !...
Şi eroul Heracle a pornit iar pe cale. A unsprezecea muncă ştia că e mai
grea ca toate celelalte.
Răpirea cîinelui Cerber
Şi-a mers, a căutat locul, o peşteră adîncă, prin care se putea pătrunde în
Infern. Infruntînd genii, monştri, care-i stăteau în cale, ajunge pîn-la
Hades. Umbrele din Infern, cum îl zăresc, aleargă şi s-ascund prin
cotloane. Pentru că şi Heracle era-nfio-rător, mai ales la mînie. Şi ghioaga
lui uriaşă, şi chiar pielea de leu purtată pe spinare îl făceau mai cumplit.
Pe-o stîncă stă în lanţuri, greu osîndit, Tezeu, acel care-l urmase la Pontul
Euxin, în ţara amazoană, pe viteazul Heracle. Era înlănţuit pentru că
încercase s-o fure pe soţia regelui din Infern, pe Cora-Persefona, pentru
prietenul său, regele Piritoii
Heracle-i rupe lanţul doar cu o smucitură, îl trage de pe stîncă şi îi arată
calea de-ntoarcere acasă prietenului Tezeu.
Pe urmă se îndreaptă către tronul lui Hades şi-i glăsuieşte tare :
- Venit-am pîn-aci ca să ţi-l iau pe Cerber, paznicul tău şi-al morţii. Şi nu
te-mpotrivi. Căci îl voi lua oricum...
Hades a înţeles, la fel ca zeul Ares, că lupta cu Heracle nu ar fi fost
uşoară. N-a îndrăznit să-i stea prea tare împotrivă, dar i-a răspuns viclean
:-
Poţi să mi-l iei, Heracle, dacă te simţi în stare să mi-l dobori pe Cerber,
fără să lupţi cu arme.
52
- Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici paloş şi nici lance. Cu
mîna ţi-l dobor ! a mai rostit Heracle.Şi s-a şi repezit. L-a înşfăcat pe Cerber, temeinic, de grumazuri, şi l-a
strîns ca-ntr-un cleşte. Şerpii lui şuierau şi încercau să-l muşte. Coada i se
zbătea. Insă era-n zadar. L-a strîns' atît pe Cerber, atît l-a gîtuit, pînă ce
şi-acest monstru s-a prăvălit ca mort.
- Lasă-l ! a strigat Hades. Lasă-l ! L-ai biruit. Poţi să' mi-l iei, Heracle,
numai nu-mi omorî pe bietu-mi cîine, Cerber.
Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe cîinele lui Hades, şi-a
pornit spre Micena, spunîndu-i la plecare zeului din Infern :
- Nu fi mîniat, Hades, că ţi-am înfrînt pe Cerber. Şi moartea uneori o
putem birui, dacă o înfruntăm, dar pe un biet căţel, care-i paznicul ei !...
Pe drum, pe cît se spune, din gurile lui Cerber a picurat venin, şi de pe
trup o spumă. Era sudoarea lui. Unde au căzut spuma sau verdele venin,
au crescut buruiene : cucută, mătrăgună... Tot ce-i otrăvitor. Şi-aşa, după
legendă, s-au ivit plantele veninoase
Auzind Euristeu că a sosit Heracle cu Cerberul pe, spate, în-spăimîntat de
moarte şi tremurînd ca varga, a sărit în butoi. în butoiul de-aramă, unde
se ascundea de cîte ori Heracle aducea cîte-un monstru - tot din porunca
lui. Şi de-acolo ţipa :
- Du-l înapoi, Heracle... Du-l înapoi, te rog... A fost numai o glumă. Ce să
fac eu cu Cerber ? Nu am cîini destui ? Du-l înapoi lui Hades. Te rog acum
ca prieten. Nici nu-ţl mai sînt duşman.
S-a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades şi i-a zvîrlit dulăul în
peştera de piatră unde sălăşluia.
înfrîngerea lui Nereu
Dar, cum s-a văzut liber de spaimă şi primejdii, regele Euristeu şi-a
schimbat iarăşi glasul :
- Bine. Pînă acum, Heracle, ai împlinit mereu poruncile primite. Adică
unsprezece. Mai este încă una. Douăsprezece-s toate. Şi de vei izbuti, s-a
oţărît tiranul, vei fi eliberat. De nu... Ştii tu prea bine... Te-aşteaptă... ai
să vezi... Decî ia-ţi din nou măciuca şi pleacă să-mi aduci merele
fermecate. Da, merele de aur, despre care aud că s-ar găsi-n grădina
nimfelor hesperide 27... Pe unde-o fi grădina nu ştiu, nu mă priveşte...
Dar să-mi aduci' tref mere... Porneşte ! Poruncesc...
S-a dus din nou Heracle pe căile robiei, şi iar a colindat lumea toată de-a
rîndul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de Hera.
53
Şi unii spun c-Atena i-ar fi destăinuit eroului Heracle că drumul spre
grădina cu merele de aur îl ştie doar Nereu - un bătrîn zeu al mării. Atîta
că Nereu nu-l va mărturisi decît silit prin luptă.
A trebuit s-aştepte, pe ţărmurile mării, Heracle, multă vreme, pînă ce l-a
zărit pe zeul cel bătrîn, cînd a ieşit odată, să stea pufin la soare. Şi, fără
multă vorbă, eroul i-a sărit îndată în spinare şi s-a luptat cu el. Era dibaci
bătrînul şi-avea muşchi de oţel.
S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în ape, s-au
ridicat pe ţărm şi, în sfîrşit, Heracle l-a strîns peste mijloc cu mîinilencleştate
şi l-a legat burduf. Zadarnic zeul mării a luat înfăţişări de taur şi
de cal, berbece şi chiar cîine - n-a mai putut să scape.Silit, zeul Nereu a spus unde-i grădina : la marginile lumii, în locul unde
Atlas ţine pe umeri cerul. Iar grădina se află sub paza unor nimfe - numite
hesperide - nişte nimfe-ale serii - şi-a unui monstru, Ladon, c-un ochi
neadormit.
De va putea Heracle s-ajungă pîn-acolo, să-l învingă pe monstru, să
treacă şi prin vraja nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de
aur. Dar calea spre grădină nu o ştie nici el, cu toate că e zeu.
- Şi cine-o ştie oare ? l-a strîns tare Heracle.
- O ştie unul singur, însă el e-nălţat din porunca lui Zeus pe-o piatră
colţuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, şi-un vultur îi sfîşie ficatul ne-ncetat...
- Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit Heracle. Nu-i nimeni ca
să fie mai preţuit de mine în toată lumea asta. S-a jertfit pentru oameni.
Zace de-atîta vreme în lanţuri pe nedrept, greu osîndit de Zeus. De cînd
rîvnesc la cinstea de a-l elibera...
- Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu urăşte mai mult
marele Zeus decît pe-acest titan, ce-a îndrăgit pe oameni, supărîndu-i pe
zei...
- încotro este drumul spre Elbrus ? a-ntrebat, cuprins de nerăbdare, fiul
mîndrei Alcmena.
- încolo ! i-a răspuns Nereu cu încruntare, arătîndu-i cu mîna spre
răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi...
Insă fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit pornise voios spre
răsărit.
Eliberarea lui Prometeu
Şi-a mers, a mers Heracle, străbătînd mări şi ţări, şi s-a luptat pe drumuri
cu un uriaş, Anteu, un alt fecior al Gheei. Acest uriaş vestit chema pe
trecătorii prin ţara lui la luptă, şi toţi erau învinşi.
54
Silit, zeul Nereu a spus unde-i grădina : la marginile lumii, în locul unde
Atlas ţine pe umeri cerul. Iar grădina se află sub paza unor nimfe - numite
hesperide - nişte nimfe-ale serii - şi-a unui monstru, Ladon, c-un ochi
neadormit.
De va putea Heracle s-ajungă pîn-acolo, să-l învingă pe monstru, să
treacă şi prin vraja nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de
aur. Dar calea spre grădină nu o ştie nici el, cu toate că e zeu.
- Şi cine-o ştie oare ? l-a strîns tare Heracle.
- O ştie unul singur, însă el e-nălţat din porunca lui Zeus pe-o piatră
colţuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, şi-un vultur îi sfîşie ficatul ne-ncetat...
- Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit Heracle. Nu-i nimeni ca
să fie mai preţuit de mine în toată lumea asta. S-a jertfit pentru oameni.
Zace de-atîta vreme în lanţuri pe nedrept, greu osîndit de Zeus. De cînd
rîvnesc la cinstea de a-l elibera...
- Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu urăşte mai mult
marele Zeus decît pe-acest titan, ce-a îndrăgit pe oameni, supărîndu-i pe
zei...
- încotro este drumul spre Elbrus ? a-ntrebat, cuprins de nerăbdare, fiul
mîndrei Alcmena.
- încolo ! i-a răspuns Nereu cu încruntare, arătîndu-i cu mîna spre
răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi...
Insă fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit pornise voios spre
răsărit.
Eliberarea lui Prometeu
Şi-a mers, a mers Heracle, străbătînd mări şi ţări, şi s-a luptat pe drumuri
cu un uriaş, Anteu, un alt fecior al Gheei. Acest uriaş vestit chema pe
trecătorii prin ţara lui la luptă, şi toţi erau învinşi.
54
De fapt, Anteu, uriaşul, avea o taină-n luptă. El fiind feciorul Gheei, cît
timp atingea ţărna, pămîntul ce-l născuse, era nebiruit. Pămîntul larg -
chiar Gheea - îi da din nou puteri.
Şi cum trecea Heracle prin Libia 2S, uriaşul l-a strigat :
- Voinice, vino-ncoace să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învins să i se
stingă viaţa. Te învoieşti ?
- Fireşte !... a-ncuviinţat Heracle.
In acest fel s-au prins la luptă îndîrjită. Dar feciorul lui Zeus - şi voinic, şi
isteţ - a cam băgat de seamă că ori de cîte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i
slăbea puterea. Şi, cum îl trîntea jos, cum atingea uriaşul doar talpa de
pămînt, iarăşi se-nviora.
Dornic să nu-i mai scape, l-a prins de subţiori, l-a ridicat în sus şi l-a ţinut
aşa o vreme-ndelungată, strîngîndu-l tot mai tare, zdro-bindu-i os de os.
Nemaiputînd s-adune putere din pămînt, Anteu, sleit cu totul, s-a prăvălit,
învins.
S-a mai luptat pe urmă eroul şi cu-alţi regi, căci era calea lungă. Dar pînă
la sfîrşit, tot a ajuns pe munte, pe Elbrus, în Caucaz.
Aici zăcea feciorul titanului Iapet, cel osîndit de Zeus la chin pe veşnicie,
pentru că dăruise celor de pe pămînt focul răpit de zei. El sta în lanţuri cu
,,Legendele Olimpului'' de Alexandru Mitru, vol I
Alexandru Mitru
Spre ţărmurile Eladei
Amurgul s-a lăsat pe nesimţite.
Abia de se mai cern pe masă
Stropi roşiatici de lumină.
In călimara de argint,
Pana-mi, din aripă de vultur,
Pare-o corabie pe care
O ţine ancora la ţărm...
Mai stă încă la ţărm,
Da-n noaptea asta
Voi da semnalul de plecare.
Şi trîmbiţele vor suna.
Corabia, plină de vise
Şi de legende, Şi poeţi,
O să pornească iar
Pe marea învolburată
A fanteziei.
Priviţi!
Pe punte s-a urcat
Homer cel orb şi înţelept.
„Binevenit să fii, bâtrîne,
Prinţ al aezilor elini!
Slăvită-ţi fie lira sfîntă
Şi glasul tău tremurător
Care-a rostit atîtea versuri.
Iţi mulţumim că ne-nsoţeşti!"
Ci iată, mai cătaţi! Pe punte
Au poposit şi alţi poeţi.
In fruntea lor e Hesiode,
Cel tînăr şi cu păr bălai,
Cîntîndu-şi lin „Teogonia",
Ovidiu, cel cu grai duios.
Vom fi-n tovărăşie bună...
în noaptea asta vom pleca
Şi o să colindăm, dragi prieteni,
Ţărm după ţărm, toată Elada.
suna din lire, bate-ncetinel
legănate, asculta
unde, odinioară locuiau...
toţi pe punte,
Să pornim!...
Zeiţa Gheea
Se povesteşte, in legendă, că lumea noastră cea de astazi: pămîntul - plin de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare - soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd repezi,au fost întotdeauna astfel.
Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără hotare, fără formă, însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru larg şi darnic. Iară pămîntul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea.
Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintîi bărbat, Uranus. Şi el, Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele. Ce mult îşi iubea Gheea soţul!... Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui.
Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atîta timp cît era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlanţidă albăstruie, plină de aştri lucitori.
O dezmierda cu ploi şi vîntâiri, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cît o să fie lumea.
Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar.
La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani.
Primul născut a fost Oceanul (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un briu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani.S-au născut mai apoi ciclopii: trei fraţi, cu cîte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pămînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare..
După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori: hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe cîte-o sută de braţe lungi şi monstruoase.
Peste un timp, frumoasa Gheea avea să nască şi alţi prunci—unii cu forme ingrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători.
Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpîn ceresc, de către unul din feciori.
Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frămînta să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture, degrab primejdia care-l pandea.
Arunca în temniţă copiii si nu avea incredere în nimeni, nici măcar în soţia sa.
Şi-a adunat atunci seara pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a zvîrlit într-un întunecosul Tartar.
Căzut din cer o nicovală pe pămînt, îi trebuiau cam şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o 1 de pe pămînt în mult prea mohorîtul Tartar. Acolo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de- aramă şi-un rîu cumplit de foc şi smoală.
Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpînul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă.
Mai înainte de vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus - şi îndurase făra o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă i-era destul. Se mîniase-n sinea ei. Cum? Ea-i năştea atîţia prunci şi n-avea parte de nici unul? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă? Nu. Asta nu putea zeiţa să- ngăduie la nesfîrşit. Şi-a rugat mai întâi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze iar copiii din Tartarul întunecat.
- Indură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemîngîiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul! Nu merită osînda asta nişte copii nevinovaţi. Iţi stau chezaşă pentru dînşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv...
Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpînirea lui. Nu se înduioşa deloc, cînd îşi vedea soţia plîngînd. Şi s-a răstit către zeiţă:
- Vezi-ţi de rosturile tale... Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc... Era teribil cînd striga şi cînd se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plînsul în piept şi şi-a plecat, tăcută, fruntea.
- Mă voi supune!... i-a răspuns.
Insă, în gîndu-i, tot atunci s-a hotărît să-l pedepsească pe soţu său ne-ndurător. Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sînul ei un diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, cînd Uranus se odihnea, pînă în Tartarul adînc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pînă la fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit:
- Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fiestăpînitor în locul lui? Cronos primeşte lupta cu Uranus.
Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl - deşi îi pedepsise greu? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă.
Toţi au tăcut afara de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncase-n Tartar, deşi era nevinovat.
Dorea de mult să se răzbune, să pună mîna pe putere, şi iată cel mai bun prilej. S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit.
Fără să stea prea mult pe gînduri, a luat în mînă secera şi, ascunzîndu-i, plin de grijă, tăişul ei scînteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stînci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice; dar el nu putea fi zărit.
A stat acolo pînă noaptea, pîndind cu dinţii încleştaţi, aşteptînd clipa potrivită cînd va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus.
Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbînda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osîndit la chinuri înfricoşătoare.
Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cîrmuitorul de pîn-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.
Deodată l-a zărit că vine... Zeul Uranus, din înalt, se coborâse pe pămînt, ducînd cu sine noaptea neagră, cătând-o pe soţia lui.
Din ascunziş a sărit Cronos cu secera în mîna dreaptă. Pînă să ia aminte zeul că e pîndit de fiul său, titanul l-a lovit în pîntec.
Uranus a căzut în tină. Rănit în pîntec, plin de sânge, se zvârcolea De jos strigînd:
- Cronos, îţi doresc să ai parte, cândva, şi tu de-aceeaşi soartă pe care o am astăzi eu! Da! Te blestem, fecior nevrednic! Siesta si de zeu... Blestemul meu se va-mplini oricît ai fi tu. Dar el auzea nimic. El biruise. Era beat de bucurie şi lasă se deschidă, larg, porţile de diamant. Şi fratii, s-au grămădit iute la porţi şi au ieşit afară.Ati scăpat! le-a rostit dînsul, cu trufie. Acuma noi îţi multumim, a spus Ocean. Dar tu eşti fratele cel mic, şi nu Tu ajungi cîrmuitor peste ceilalţi. De drept, stăpînul aş fi eu, mai mare şi-nţelept. De mine doar ascultă toţi... Cronos atunci l-a înfruntat: în lupta grea care s-a dat, nimeni nu s-a grăbit să-mi vie cît de puţin într-ajutor. Şi- acum, Ocean, tu vrei puterea? Nu este drept, şi nu ţi-o dau...
Ocean se cam întunecase. Părea că o să-nceapă zarva. Dar Cronos l-a înduplecat pe fratele său mai în vârstă, spunîndu-i c-o să-l facă sfetnic. Şi-n sfîrşit, după multă vorbă, s-au înţeles să-l recunoască pe Cronos drept cîrmuitor. Ceilalţi titani şi titanide urmau să-i fie sfetnici lui.
Aşa a luat Cronos puterea este pămînt şi peste cer. Visul pe care şi-l făcuse titanul cel ambiţios, în timpul cît şezuse-nchis în veşnic mohorâtul Tartar, acuma, iată, şi-l trăia. N-avea de cine să se teamă, căci fraţii şi surorile ţineau cu el, îl ajutau. Putea să cîrmuiască-n voie... Să facă tot ce-i va plăcea.
Şi, mulţumit, a hotărît să-şi ia în primul rînd soţie.
Şi-a ales-o pe mândra Reea, cea mai frumoasă titanidă. Şi a făcut o nuntă mare... O nuntă cum nu se văzuse pină atunci în univers. La nuntă au venit titanii şi titanidele în păr... Au râs şi au benchetuit. Se bucurau că sânt stăpâni. Dar nu ştiau că-n vremea asta zeiţa Nix, adică noaptea ântunecată, misterioasă, ce se ivise tot din haos, se hotărîse să-l răzbune pe zeul izgonit din cer.
Ea îl văzuse pe Uranus lovit, însângerat de Cronos, pornind către o insulă ca să-şi găsească adăpost. Şi asta n-o putea uita prietena lui Uranus, noaptea. Mai mult, Uranus o rugase să îl răzbune in vreun fel, să-i pedepsească pe titani. Noaptea vroia să-i împlinească această rugăminte-a sa.
Şi-n timp ce Cronos sta la nuntă, benchetuind nepăsător, zeiţa Nix năştea din beznă nişte odrasle monstruoase. Odrasle ce aveau să poarte nenorocire pe pământ. Astfel ea aducea în lume pe Hipnos - somnul plin de vise şi de fantasme-ntunecate; Eris - discordia cea cruntă; Nemesis - aspra răzbunare; Apate - care-avea putinţa să amăgească şi să-nşele pe zei şi oameni deopotrivă; pe Ker - adică nimicirea şi pe Tanatos - zeul morţii.
- Aş vrea să văd, zeule Cronos, strigase cu glas tare Nix, cum îţi va fi domnia ta, ce-ai dobîndit-o mişeleşte de la Uranus, înstelatul... O, să te văd, tirane Cronos, care te veseleşti atît la nunta ta cu mândra Reea!
Astfel se începea domnia zeului Cronos cel şiret, sub blestemele lui Uranus şi uneltirile zeiţei, care-şi acoperea tot trupul sub un văl lung, întunecat.
LEGENDELE OLIMPULUI
ZeiiSpre ţărmurile Eladei
Amurgul s-a lăsat pe nesimţite.
Abia de se mai cern pe masă
Stropi roşiatici de lumină.
In călimara de argint,
Pana-mi, din aripă de vultur,
Pare-o corabie pe care
O ţine ancora la ţărm...
Mai stă încă la ţărm,
Da-n noaptea asta
Voi da semnalul de plecare.
Şi trîmbiţele vor suna.
Corabia, plină de vise
Şi de legende, Şi poeţi,
O să pornească iar
Pe marea învolburată
A fanteziei.
Priviţi!
Pe punte s-a urcat
Homer cel orb şi înţelept.
„Binevenit să fii, bâtrîne,
Prinţ al aezilor elini!
Slăvită-ţi fie lira sfîntă
Şi glasul tău tremurător
Care-a rostit atîtea versuri.
Iţi mulţumim că ne-nsoţeşti!"
Ci iată, mai cătaţi! Pe punte
Au poposit şi alţi poeţi.
In fruntea lor e Hesiode,
Cel tînăr şi cu păr bălai,
Cîntîndu-şi lin „Teogonia",
Ovidiu, cel cu grai duios.
Vom fi-n tovărăşie bună...
în noaptea asta vom pleca
Şi o să colindăm, dragi prieteni,
Ţărm după ţărm, toată Elada.
suna din lire, bate-ncetinel
legănate, asculta
unde, odinioară locuiau...
toţi pe punte,
Să pornim!...
Zeiţa Gheea
Se povesteşte, in legendă, că lumea noastră cea de astazi: pămîntul - plin de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare - soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd repezi,au fost întotdeauna astfel.
Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără hotare, fără formă, însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru larg şi darnic. Iară pămîntul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea.
Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintîi bărbat, Uranus. Şi el, Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele. Ce mult îşi iubea Gheea soţul!... Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui.
Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atîta timp cît era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlanţidă albăstruie, plină de aştri lucitori.
O dezmierda cu ploi şi vîntâiri, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cît o să fie lumea.
Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar.
La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani.
Primul născut a fost Oceanul (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un briu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani.S-au născut mai apoi ciclopii: trei fraţi, cu cîte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pămînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare..
După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori: hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe cîte-o sută de braţe lungi şi monstruoase.
Peste un timp, frumoasa Gheea avea să nască şi alţi prunci—unii cu forme ingrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători.
Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpîn ceresc, de către unul din feciori.
Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frămînta să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture, degrab primejdia care-l pandea.
Arunca în temniţă copiii si nu avea incredere în nimeni, nici măcar în soţia sa.
Şi-a adunat atunci seara pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a zvîrlit într-un întunecosul Tartar.
Căzut din cer o nicovală pe pămînt, îi trebuiau cam şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o 1 de pe pămînt în mult prea mohorîtul Tartar. Acolo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de- aramă şi-un rîu cumplit de foc şi smoală.
Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpînul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă.
Mai înainte de vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus - şi îndurase făra o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă i-era destul. Se mîniase-n sinea ei. Cum? Ea-i năştea atîţia prunci şi n-avea parte de nici unul? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă? Nu. Asta nu putea zeiţa să- ngăduie la nesfîrşit. Şi-a rugat mai întâi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze iar copiii din Tartarul întunecat.
- Indură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemîngîiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul! Nu merită osînda asta nişte copii nevinovaţi. Iţi stau chezaşă pentru dînşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv...
Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpînirea lui. Nu se înduioşa deloc, cînd îşi vedea soţia plîngînd. Şi s-a răstit către zeiţă:
- Vezi-ţi de rosturile tale... Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc... Era teribil cînd striga şi cînd se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plînsul în piept şi şi-a plecat, tăcută, fruntea.
- Mă voi supune!... i-a răspuns.
Insă, în gîndu-i, tot atunci s-a hotărît să-l pedepsească pe soţu său ne-ndurător. Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sînul ei un diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, cînd Uranus se odihnea, pînă în Tartarul adînc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pînă la fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit:
- Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fiestăpînitor în locul lui? Cronos primeşte lupta cu Uranus.
Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl - deşi îi pedepsise greu? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă.
Toţi au tăcut afara de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncase-n Tartar, deşi era nevinovat.
Dorea de mult să se răzbune, să pună mîna pe putere, şi iată cel mai bun prilej. S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit.
Fără să stea prea mult pe gînduri, a luat în mînă secera şi, ascunzîndu-i, plin de grijă, tăişul ei scînteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stînci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice; dar el nu putea fi zărit.
A stat acolo pînă noaptea, pîndind cu dinţii încleştaţi, aşteptînd clipa potrivită cînd va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus.
Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbînda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osîndit la chinuri înfricoşătoare.
Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cîrmuitorul de pîn-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.
Deodată l-a zărit că vine... Zeul Uranus, din înalt, se coborâse pe pămînt, ducînd cu sine noaptea neagră, cătând-o pe soţia lui.
Din ascunziş a sărit Cronos cu secera în mîna dreaptă. Pînă să ia aminte zeul că e pîndit de fiul său, titanul l-a lovit în pîntec.
Uranus a căzut în tină. Rănit în pîntec, plin de sânge, se zvârcolea De jos strigînd:
- Cronos, îţi doresc să ai parte, cândva, şi tu de-aceeaşi soartă pe care o am astăzi eu! Da! Te blestem, fecior nevrednic! Siesta si de zeu... Blestemul meu se va-mplini oricît ai fi tu. Dar el auzea nimic. El biruise. Era beat de bucurie şi lasă se deschidă, larg, porţile de diamant. Şi fratii, s-au grămădit iute la porţi şi au ieşit afară.Ati scăpat! le-a rostit dînsul, cu trufie. Acuma noi îţi multumim, a spus Ocean. Dar tu eşti fratele cel mic, şi nu Tu ajungi cîrmuitor peste ceilalţi. De drept, stăpînul aş fi eu, mai mare şi-nţelept. De mine doar ascultă toţi... Cronos atunci l-a înfruntat: în lupta grea care s-a dat, nimeni nu s-a grăbit să-mi vie cît de puţin într-ajutor. Şi- acum, Ocean, tu vrei puterea? Nu este drept, şi nu ţi-o dau...
Ocean se cam întunecase. Părea că o să-nceapă zarva. Dar Cronos l-a înduplecat pe fratele său mai în vârstă, spunîndu-i c-o să-l facă sfetnic. Şi-n sfîrşit, după multă vorbă, s-au înţeles să-l recunoască pe Cronos drept cîrmuitor. Ceilalţi titani şi titanide urmau să-i fie sfetnici lui.
Aşa a luat Cronos puterea este pămînt şi peste cer. Visul pe care şi-l făcuse titanul cel ambiţios, în timpul cît şezuse-nchis în veşnic mohorâtul Tartar, acuma, iată, şi-l trăia. N-avea de cine să se teamă, căci fraţii şi surorile ţineau cu el, îl ajutau. Putea să cîrmuiască-n voie... Să facă tot ce-i va plăcea.
Şi, mulţumit, a hotărît să-şi ia în primul rînd soţie.
Şi-a ales-o pe mândra Reea, cea mai frumoasă titanidă. Şi a făcut o nuntă mare... O nuntă cum nu se văzuse pină atunci în univers. La nuntă au venit titanii şi titanidele în păr... Au râs şi au benchetuit. Se bucurau că sânt stăpâni. Dar nu ştiau că-n vremea asta zeiţa Nix, adică noaptea ântunecată, misterioasă, ce se ivise tot din haos, se hotărîse să-l răzbune pe zeul izgonit din cer.
Ea îl văzuse pe Uranus lovit, însângerat de Cronos, pornind către o insulă ca să-şi găsească adăpost. Şi asta n-o putea uita prietena lui Uranus, noaptea. Mai mult, Uranus o rugase să îl răzbune in vreun fel, să-i pedepsească pe titani. Noaptea vroia să-i împlinească această rugăminte-a sa.
Şi-n timp ce Cronos sta la nuntă, benchetuind nepăsător, zeiţa Nix năştea din beznă nişte odrasle monstruoase. Odrasle ce aveau să poarte nenorocire pe pământ. Astfel ea aducea în lume pe Hipnos - somnul plin de vise şi de fantasme-ntunecate; Eris - discordia cea cruntă; Nemesis - aspra răzbunare; Apate - care-avea putinţa să amăgească şi să-nşele pe zei şi oameni deopotrivă; pe Ker - adică nimicirea şi pe Tanatos - zeul morţii.
- Aş vrea să văd, zeule Cronos, strigase cu glas tare Nix, cum îţi va fi domnia ta, ce-ai dobîndit-o mişeleşte de la Uranus, înstelatul... O, să te văd, tirane Cronos, care te veseleşti atît la nunta ta cu mândra Reea!
Astfel se începea domnia zeului Cronos cel şiret, sub blestemele lui Uranus şi uneltirile zeiţei, care-şi acoperea tot trupul sub un văl lung, întunecat.
Genul epic
Genul epic- schelet
In opinia mea, fragmentul....,
de.... ilustreaza pe deplin trasaturile operei epice, prezentandu-ne(tema
textului………. ). Fragmentul reda o parte
din…(expozitiune, intriga, desfasurarea actiunii, punctual culminant sau
deznodamant).
In primul rand, exista……(Nr)
personaje implicate in derularea unor
evenimente:( numim personajele). Fragmentul ne prezinta.........(prezentam actiunea in cateva randuri).
Personajul principal este….(scurta caracterizare in trei -patru randuri).
Personajul principal este….(scurta caracterizare in trei -patru randuri).
Actiunea
este plasata in context spatio-temporal, de aceea exista indici spatiali (ex…) si indici temporali(ex).
In al doilea rand, se
remarca prezenta naratiunii ca mod de expunere predominant. Aceasta se face la
persoana......., implicand prezenta unui narator....(obiectiv, subiectiv). Naratiunea
se impleteste armonios in tesatura epica cu .......(descrierea-prezinta locul intamplarilor sau personajele /dialogul- dinamizeaza actiunea, ajuta la
caracterizarea personajelor/ monologul-prezinta
trairile interioare ale personajelor).Ex.
In concluzie, trasaturile prezentate
mai sus justifica incadrarea fragmentului..... de...... in genul epic.
,,Cismigiu&company'' de Grigore Bajenaru
Cismigiu&company-Grigore
Bajenaru
”Unul dintre cele mai frecvente obiceiuri ale
școlarilor este, desigur, acela de a-și porecli profesorii. Aproape că nu
există profesor care să nu fi primit vreo poreclă de-a lungul carierei sale.
Și, lăsând la
o parte orice considerente, trebuie să se recunoască deosebitul talent al
elevilor de a porecli! Nu mică a fost
mirarea noastră când ”Barosanul”, adică Nea Sterică Enăchescu, dascălul de
latinește și franțuzește, și cel mai drag profesor al nostru, care ne-a fost cu
adevărat învățător și părinte sufletesc timp de opt ani de zile, ne-a spus la
una din lecții:
-
Strămoșii
noștri, romanii, purtau trei nume,anume, făcu el zâmbind: ”nomen”,
numele de familie, cum ar fi, de
exemplu, la mine, Enăchescu, ”praenomen”, numele de botez, cum ar fi Sterie--
și aici își îngroșă glasul, iar după o scurtă pauză, care nouă, însă, ni s-a
părut uriașă:...și ”cognomen”, adică porecla, cum ar fi Barosanul!
Era cel mai
bun povestitor și cel mai spiritual profesor, iar glumele lui te
dispuneau, oricât de amărât ai fi fost.
Lecțiile lui, cele mai bune lecții pe care le-am primit ca elev, erau o savantă
împletire de umor cu știință, iar pedagogia lui, neîntrecută! I se dusese faima
în lumea a Bucureștilor, și era adevărat că cel mai slab elev al lui, la
Latină, când se muta la alt liceu era acolo cel mai bun. Barosanul se aștepta
să râdem, dar clasa încremenise.
-Hai, mă, nu fiți ipocriți... De când știu eu că-mi spuneți
Barosanul! Asta e mania voastră, a
elevilor...Ego...am fost și eu elev...și, la rândul meu, chiar dacă nu v-aș fi
făcut această mărturisire, voi v-ați fi închipuit-o, că sunteți băieți
deștepți, mi-am poreclit și eu profesorii; iar dacă unii dintre voi veți ajunge
profesori, deși nu v-o doresc, că ”Quem Dii oderunt, paedagogum fecerunt”(Pe
cine au urât zeii l-au făcut profesor, în latinește), veți fi, la rândul
vostru, porecliți, c-așa li-e dat profesorilor și elevilor!
Pe fețele
noastre înflorise un zâmbet de ușurare și de nespusă dragoste pentru Barosanul!
Dar dacă Barosanul
se dovedise atât de înțelegător cu micile noastre satisfacții, nu toți
profesorii își acceptaseră cu aceeași seninătate olimpiană poreclele; desigur,
spuneam noi, cu deplină convingere, pentru că nu toți erau clasici, în toată
puterea cuvântului, ca el!
Singur
directorul, Costică Ionescu, zis Barbă, un om de asemenea superior, nu făcea
caz de poreclă. I se mai zicea și Barbarossa, avându-se în vedere culoarea
roșie ca focul a podoabei lui faciale!
Ba, odată, la
o lecție, examinând o poezie, în care era vorba despre vestitul împărat german
cu același nume, unul mai îndrăzneț, când i-a recitat-o, s-a uitat fix la el și
a rostit răspicat:
-
”Der
alte Barbarossa, der Kaiser Frederich!”, iar Barbă, ca să nu fie văzut
zâmbind, a-ntors capul, prefăcându-se că
vede nu știu ce lucru interesant pe fereastră.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)