Cismigiu&company-Grigore
Bajenaru
”Unul dintre cele mai frecvente obiceiuri ale
școlarilor este, desigur, acela de a-și porecli profesorii. Aproape că nu
există profesor care să nu fi primit vreo poreclă de-a lungul carierei sale.
Și, lăsând la
o parte orice considerente, trebuie să se recunoască deosebitul talent al
elevilor de a porecli! Nu mică a fost
mirarea noastră când ”Barosanul”, adică Nea Sterică Enăchescu, dascălul de
latinește și franțuzește, și cel mai drag profesor al nostru, care ne-a fost cu
adevărat învățător și părinte sufletesc timp de opt ani de zile, ne-a spus la
una din lecții:
-
Strămoșii
noștri, romanii, purtau trei nume,anume, făcu el zâmbind: ”nomen”,
numele de familie, cum ar fi, de
exemplu, la mine, Enăchescu, ”praenomen”, numele de botez, cum ar fi Sterie--
și aici își îngroșă glasul, iar după o scurtă pauză, care nouă, însă, ni s-a
părut uriașă:...și ”cognomen”, adică porecla, cum ar fi Barosanul!
Era cel mai
bun povestitor și cel mai spiritual profesor, iar glumele lui te
dispuneau, oricât de amărât ai fi fost.
Lecțiile lui, cele mai bune lecții pe care le-am primit ca elev, erau o savantă
împletire de umor cu știință, iar pedagogia lui, neîntrecută! I se dusese faima
în lumea a Bucureștilor, și era adevărat că cel mai slab elev al lui, la
Latină, când se muta la alt liceu era acolo cel mai bun. Barosanul se aștepta
să râdem, dar clasa încremenise.
-Hai, mă, nu fiți ipocriți... De când știu eu că-mi spuneți
Barosanul! Asta e mania voastră, a
elevilor...Ego...am fost și eu elev...și, la rândul meu, chiar dacă nu v-aș fi
făcut această mărturisire, voi v-ați fi închipuit-o, că sunteți băieți
deștepți, mi-am poreclit și eu profesorii; iar dacă unii dintre voi veți ajunge
profesori, deși nu v-o doresc, că ”Quem Dii oderunt, paedagogum fecerunt”(Pe
cine au urât zeii l-au făcut profesor, în latinește), veți fi, la rândul
vostru, porecliți, c-așa li-e dat profesorilor și elevilor!
Pe fețele
noastre înflorise un zâmbet de ușurare și de nespusă dragoste pentru Barosanul!
Dar dacă Barosanul
se dovedise atât de înțelegător cu micile noastre satisfacții, nu toți
profesorii își acceptaseră cu aceeași seninătate olimpiană poreclele; desigur,
spuneam noi, cu deplină convingere, pentru că nu toți erau clasici, în toată
puterea cuvântului, ca el!
Singur
directorul, Costică Ionescu, zis Barbă, un om de asemenea superior, nu făcea
caz de poreclă. I se mai zicea și Barbarossa, avându-se în vedere culoarea
roșie ca focul a podoabei lui faciale!
Ba, odată, la
o lecție, examinând o poezie, în care era vorba despre vestitul împărat german
cu același nume, unul mai îndrăzneț, când i-a recitat-o, s-a uitat fix la el și
a rostit răspicat:
-
”Der
alte Barbarossa, der Kaiser Frederich!”, iar Barbă, ca să nu fie văzut
zâmbind, a-ntors capul, prefăcându-se că
vede nu știu ce lucru interesant pe fereastră.”
